Mihai Anghel este oltean şi asta se observă din felul cum vorbeşte, folosind des perfectul simplu specific Olteniei. Dar este şi român, iar asta se vede în năduful cu care povesteşte despre nereuşitele şi greşelile acestor ani de tranziţie. Cel mai mult îl dor scăderea dramatică a populaţiei României şi faptul că pământul a fost lăsat voit fără valoare. Pentru că oamenii şi pământul sunt cele mai importante valori ale unei naţiuni, iar fără ele nu am putea exista.
Sunteţi legat de pământul strămoşesc şi îl apreciaţi şi iubiţi ca nimeni altul. Ce credeţi că se va întâmpla cu această avere naţională, cu acest pământ care ne dă roadele lui şi de care depindem cu toţii?
Trebuie să vorbim despre pământ ca despre singura noastră alternativă de a mai exista şi a mai însemna ceva. Suntem în anul de graţie 2013 şi despre industrie putem vorbi la timpul trecut, despre resurse naturale putem spune că au fost cândva ale noastre, chiar şi despre noi, oamenii, putem spune că am fost odată mulţi, dar rămânem tot mai puţini. Pentru că o naţiune este puternică prin oameni, iar în această perioadă de 23 de ani, ne-am împuţinat dramatic. De ce nu se dă publicităţii rezultatul unui recensământ făcut acum 2 ani? Ar trebui să ne punem un mare semn de întrebare. Dacă ne uităm la populaţia din Segarcea, la satele şi împrejurimile sale, când a plecat regele aveam 5.800 locuitori, când a căzut Ceauşescu aveam 12.600 de locuitori şi acum am rămas cu 8.000 de suflete. Gândiţi-vă că este o scădere de cel puţin 25%. După estimările mele din Segarcea, şi extrapolând la nivelul ţării, eu zic – şi îmi asum totul – că nu suntem mai mult de 15 milioane. Dispariţia atâtor oameni este cel mai grav lucru care ni s-a întâmplat. În cazul în care vom continua în ritmul acesta, peste 50 de ani vom dispărea cu totul, vom ajunge la „am fost odată”.
Uitaţi-vă la satele prin care treceţi şi o să vedeţi că nu s-a mai construit nimic de ani de zile, e plin de dărăpănături, la trei case poţi vedea una pustie, iar celelalte două abia mai stau în picioare. În ritmul acesta, în 20 de ani nici nu vor mai exista. Atât pământ în jurul satelor lăsat de izbelişte! Pământul, după oameni, este cea mai importantă resursă a unei naţiuni. El poate fi o alternativă la continuitatea noastră, la perpetuarea noastră aici, pe pământ. Dar noi, aşa cum am făcut cu toate celelalte valori pe care le-am avut, n-am pus preţ pe nimic: nici pe industrie, nici pe resurse şi nici pe oameni. De ce ar trebui să punem preţ pe pământ? Suntem într-o piaţă liberă, în UE, unde toate preţurile sunt aliniate. Dar pământul în UE are un preţ, iar în România are un preţ de 20 de ori mai mic decât în Europa. Preţul mic al pământului agricol este aşa din cauza faptului că intenţionat nu i-am dat valoare, timp de 23 de ani nu a fost tranzacţionabil. Când am aplicat legile proprietăţii sau reforma agrară dintre 1990 şi 2000, am lăsat intenţionat pământul fără valoare sau cu valoare foarte mică. Efectuarea cadastrului ar fi ceva esenţial. Dacă valoarea pământului creşte, toată lumea este în câştig. Are interes şi cel care l-a moştenit şi nu se mai ocupă de el, pentru că ar putea să-l vândă la un preţ bun, iar cel care este interesat să-l lucreze ar putea să-l cumpere şi să facă ferme.
Putem vorbi despre ferme şi fermieri în România?
În agricultură trebuie plecat cu definiţia clară a agricultorului şi a fermierului. E agricultor cel care are o vacă şi vinde produsele obţinute doar pentru a avea ce mânca? Terenul este lucrat conjunctural sau de nevoie. Cei care lucrează unul sau două hectare nu se pot numi fermieri, ci fac acest lucru ca alternativă la existenţă. Fermierul e cel care are pământul pentru a face o activitate de producţie şi pentru a da produsele spre piaţă. Ferma, peste tot în lume, pleacă de la proprietatea asupra pământului, fiind o suprafaţă de teren pe care proprietarul acesteia ridică diferite construcţii, aduce diferite utilaje şi desfăşoară o activitate comercială, de producţie, obţinând produse destinate pieţelor. La noi nu există ferme şi nici fermieri, pentru că proprietarul pământului nu este cel care lucrează terenul. Aici, cel care lucrează pământul – şi mă refer la marile exploataţii agricole – este un arendaş care a închiriat pământul şi nici nu are siguranţa închirierii pe perioada contractului. Sutele de mici proprietari de la care a închiriat pot oricând să vândă altora. Începând din 2014, asta se va întâmpla.
Pământul nu este tranzacţionabil şi asta a însemnat lipsa de valoare a acestuia, care a dus la lipsa unei pieţe funciare, care a condus la rândul ei la necristalizarea exploataţiilor agricole ce se bazează pe proprietatea asupra pământului. Lipsa de proprietate asupra pământului pe care îl lucrezi te face să faci lucruri, dar fără continuitate şi de viitor, nimic temeinic de transmis din generaţie în generaţie. Nu atragerea de fonduri europene, nu investiţiile sau tehnologia sunt problemele esenţiale ale agriculturii. Sunt mai bine de 10 ani de când atragem fonduri europene. Dacă fondurile europene ar fi fost esenţa problemei, toate ar fi crescut: producţia de cereale, de carne, de lapte, de legume etc. Sunt regrese peste tot, poate mai puţin la cereale, care au avut o soartă mai bună nu datorită nouă, ci datorită acestui pământ, căruia nu trebuie să-i faci altceva decât să nu uiţi să-l semeni, şi datorită lui Dumnezeu.
Ce ar trebui făcut pentru a nu ajunge, cum spuneaţi cândva, „căpşunari” în ţara noastră?
Marea majoritate a pământului pe care îl lucrez este închiriat de la 10.000 de proprietari. Lucrez în arendă 25.000 de acri şi în 15 ani am reuşit să cumpăr 4.000 ha. Contractele de arendă, atâta timp cât nu ai posibilitatea să le faci publice, nu valorează doi bani. La noi terenul e foarte ieftin, mai ieftin de 10-20 de ori decât în Europa. Vor veni străinii, din toate părţile lumii, să-l cumpere, iar noi vom fi condamnaţi să devenim căpşunari în ţara noastră. E doar o problemă de timp.
Eu aş prefera să cumpăr pământul cu toate greutăţile inerente. Dar până facem tranzacţia durează un an de zile, apoi, într-un an de zile se pot întâmpla multe. Dacă ar fi 1000 de euro, toţi agricultorii ar fi mai liniştiţi, iar statul ar beneficia de impozitele pe care le-ar câştiga din tranzacţii. Pământul ar putea hrăni 80 de milioane de oameni, dar noi hrănim doar jumătate din populaţia ţării, adică de vreo 10 ori mai puţin, iar pentru cealaltă jumătate importăm hrană. Păi, mai puţin de atât nici n-ar putea să producă acest pământ!
Agricultura este în totalitate dependentă de vreme, de condiţiile climatice şi mai ales de secetă. Sunt investiţiile o alternativă?
Ce investiţii să faci dacă nu eşti proprietar? E ca şi cum ţi-ai construi casa sau ferma pe proprietatea altuia, deci ca şi cum ai construi ceva ce nu are fundament. Nu avem o bancă funciară sau un produs destinat funciarului. Tehnologia este un lucru necesar, dar nu suficient pentru stoparea declinului în agricultură şi relansarea ei. Avem crescătorii de porci fără porci, crescătorii de vaci fără vaci, mori care n-au ce măcina. Avem „fiare” din fonduri europene şi din îndatoriri la bănci, dar nu avem cu ce hrăni porcii şi vacile, pentru că cel care a făcut investiţia şi s-a îndatorat pentru ea nu are pământ pe care să-l lucreze. Începând din 2014 o să ne trezim că am cumpărat tractoare care nu au ce ara.
Problema esenţială este că noi nu avem acele ferme, ţăranii au fost minţiţi 23 de ani închipuindu-şi că ei sunt ca fermierii pe care i-au văzut în filme, fără să-şi dea seama că problema lor fundamentală este pământul pe care îl lucrează şi care nu le aparţine. Aici nu există o piaţă a pământului, ci o mare depresiune, o lipsă de valoare dată acestui bun, care este o chestiune de siguranţă naţională. Noţiunea de fermă în România au adus-o comuniştii. Noi fugim ca dracul de tămâie de tradiţiile noastre şi încercăm să aducem modelul fermei occidentale, fără să ne uităm la condiţiile socio-istorice în care s-au format fermele în occident. În Franţa fermierii s-au aşezat acum sute de ani acolo, pe terenuri mari, şi-au făcut casă şi nimeni nu i-a luat la goană. Noi am fost năvăliţi tot timpul şi de aceea am construit aceste sate, unde ne-am îngrămădit unii în alţii. Pământul a rămas întreg în jurul satelor. Până şi apropierea dintre sate ne-a dat altă stare de spirit. Înlănţuirea la noi este specifică nu numai prin formarea satelor, ci şi prin hore, unde jucăm câte o sută înlănţuiţi, şi prin râurile acelea înlănţuite de pe cămăşi şi de pe poale.
Noi nu putem să devenim fermieri importând modele din occident, fără să ţinem cont de tradiţii, încercând să fim alţii decât suntem. Putem să aducem tehnologie la vârf, putem organiza lucrurile astfel încât să eliminăm decalajele pe o piaţă liberă, decalajele de subvenţii mai mari, decalajele de motorină mai ieftină, dar nu trebuie să aducem modele de exploatare care nu ni se potrivesc.
Suntem la Domeniile Coroanei şi mi-aduc aminte că aţi spus că, dând oamenilor pâine şi vin, aţi împlinit un destin. Cât de aproape de inima şi sufletul dvs. este Segarcea?
Pe vremea lui Carol I, în 1881, statul român a devenit stat monarhic. România era prea săracă ca să susţină instituţia şefului statului la vremea respectivă, dar îşi aduseseră aminte că secularizaseră din pământurile mănăstirilor, era o groază de pământ al nimănui. Şi l-au dat în administrare regelui, o suprafaţă de 2.000 de ha risipită pe tot teritoriul ţării, de la Suceava la Segarcea. „Descurcă-te!”, i-a zis Brătianu. Regele a acceptat, ceea ce a fost un act de mare responsabilitate şi respect. A adus tehnologia de vârf de la vremea respectivă, a organizat suprafeţele respective de pământ şi a făcut centre de excelenţă implementând cele mai bune practici. Avem aici, din 1904, o construcţie pe patru nivele, prima construcţie din beton armat din România. Şi un siloz făcut în 1902. Tot aici au făcut fermă de vaci, au adus Siementhal şi un elveţian care făcea brânză Emmental în Segarcea. Erau conştienţi de valoarea exploataţiei – 18.000 de hectare la un loc în jurul localităţii. Toate domeniile erau organizate aşa. Sunt un privilegiat că pot face pâine şi vin. Ce să-ţi doreşti mai mult decât atât?
Cum se arată a fi cultura anul acesta? Se poate spune „încotro” se va îndrepta acest an agricol?
În momentul acesta încă nu. Grâul arată excelent la ora actuală, e mai frumos ca niciodată. În toamnă am pus 700 de seminţe germinabile la metru pătrat, având în vedere că planta mamă produce cu mult mai mult decât fraţii şi calitatea grâului la planta mamă este diferită faţă de cea din fraţi. Norocul cel mai mare a fost că şi toamna a fost secetoasă, plantele au răsărit mai târzior, după prima ploaie, iar înfrăţitul n-a fost atât de puternic ca atunci când el răsărea într-o perioadă optimă. Şi lucrul acesta ne-a ajutat foarte mult. Dacă dă Dumnezeu, va fi o explozie sau o producţie pe care n-am mai avut-o până acum. Deşi beneficiem de 150 de instalaţii performante de irigat care sunt înşirate pe câmp, toate automatizate, nu facem decât să ne uităm la ele, pentru că nu funcţionează din cauza preţului prea mare al apei. A fost un sistem de irigaţii în Nedeia-Măceşu suficient pentru 55.000 hectare. Din cele 25.000 ha pe care le avem, 18.000 ar putea fi irigate, dar costul apei e prohibitiv. De 3 ani de zile, de când a dispărut orice subvenţie, am încetat irigatul, pentru că devenise ineficient. De la 180 de mii de lei mia de mc de apă cât avusesem atunci, am ajuns la 12 milioane lei la a treia treaptă de pompare. Suntem la cheremul celui de sus. Anul trecut, de la sfârşitul lui mai până în noiembrie nu au existat deloc precipitaţii. Iar de la sfârşitul lui septembrie până acum am avut foarte puţine precipitaţii.
Lucrăm în jur de 25.000 ha teren arabil şi culturile principale pe care le avem şi pe care le punem în mod frecvent, aici, la Segarcea, sunt grâul, pe cea mai mare suprafaţă, anul acesta sunt vreo 13.000 hectare, iar în primăvară, acum, diferenţa până la 25.000 o să fie floarea soarelui şi porumb repartizate uniform. Dispunem de un număr de 10 tractoare de 630 CP, încă 10 tractoare 8.335 care au 350 de CP şi de o multitudine de alte maşini agricole cu care lucrăm acest pământ: 4 semănători de păioase cu o lăţime de 19 metri, cu o productivitate de 1.000 ha în 24 de ore; semănători de prăşitoare care au 32 de rânduri; combinatoare cu o lăţime de 19 m, combine de ultimă generaţie. Se lucrează în 2 schimburi, zi şi noapte. În momentul acesta fertilizăm. Grâul l-am terminat de fertilizat, dar mai fertilizăm cele 12.000 ha de prăşitoare. Ele sunt deservite de cele 4 instalaţii de fertilizat autopropulsate care se deplasează prin GPS, iar tractoriştii doar supraveghează pe monitor.
Domeniul Coroanei Segarcea
În 2002, vechea cramă a Casei Regale de la Segarcea a fost cumpărată de familia Mihai şi Cornelia Anghel, reinventând astfel marca Domeniul Coroanei Segarcea şi devenind furnizorul oficial al Casei Regale. Cu investiţii totale de 30 milioane de euro, din fonduri proprii dar şi europene, au înlocuit soiurile existente prin replantarea a circa 277 de hectare cu viţă de vie, care aduc anual peste două milioane de sticle de vin, produsul fiind clasat pe segmentul superior. Patronată de omul de afaceri Mihai Anghel, firma Domeniul Coroanei Segarcea SRL produce şi comercializează renumitul vin de Segarcea, care a câştigat numeroase medalii la concursuri internaţionale. Dintre vinurile obţinute aici, amintim: Cervina Segarcea, Principesa Margareta, Minima Moralia, Tămâioasa Roză.
„Via de la Segarcea are 300 de ha, ne spune Claudia Alstani, director marketing al Cramei, la fel ca şi în anul 1884, anul în care domeniul a fost fondat ca parte a celor 12 domenii ale Coroanei, pentru că atunci, la sfârşitul secolului 19, au fost ele înfiinţate, majoritatea în partea de est a ţării, în Moldova, iar în judeţul Dolj doar două, dintre toate singurul pe vie fiind cel de la Segarcea. Şi asta datorită amplasării geografice, ne aflăm chiar pe paralela de aur, precum celebrele crame din Bourgogne, Bordeaux şi Piemonte, dar şi condiţiilor pedoclimatice care, în totalitatea lor, fac dezvoltarea unei podgorii aici excelentă. În fiecare an, avem nu mai puţin de 1.440 de ore de soare, viţa de vie fiind o plantă care iubeşte soarele, iar solul este calcaros, cernoziom pe un piedestal de calcar. Fiecare parte din podgorie poartă denumiri specifice, date de săteni, avem Grădina Popeşti, Valea Oanei, Dealul Robului, apelative care s-au păstrat. Avem relicve care mai stau în picioare: 10% din clădirea cramei, aceşti pini de-a lungul aleii de acces în cramă, ca şi calea ferată Craiova-Calafat, care devine funcţională în 1895, când trenurile obişnuiau să oprească în faţa cramei şi încărcau vinurile ca să fie duse la Palatul Elisabeta. În fiecare capăt de rând de vie avem trandafiri, peste treizeci şi şase de mii din mai multe soiuri şi culori. Trandafirii urmăresc culoarea vinului care se obţine din parcela respectivă, roşu, alb şi roze. Ei au fost plantaţi de la începuturi, fiind folosiţi pe post de senzori. Dacă frunza sau petala se chirceau, era un semnal de boală.
60% din producţia noastră de vie sunt soiuri roşii, 30% albe şi 10% sută aromate. Suntem şi unicii producători ai vinului Tămâioasă Roză, avem o parcelă istorică de 1,5 ha cu acest soi de struguri care arată ca un Muscat Otonel cu boabe roz care a fost multiplicat la o pepinieră din Franţa şi s-a reuşit o replantare de circa 11 ha. Pentru că în 2002, când familia Anghel a achiziţionat domeniul, am găsit parcela respectivă şi nu se ştia soiul, am luat un ochi din vie, l-am dus în Franţa şi, după ce l-au analizat, au spus că avem ce a mai rămas din faimosul Muscat Frontignan, o adevărată „relicvă” a istoriei, o minunăţie de vin, cu un miros inconfundabil, Tămâioasa Roză – vinul nostru vedetă. Crama e unică, una gravitaţională, prin cădere, şi a fost construită în 1906-1908 pe 4 nivele dintre care primul este plin de butoaie autentice, din lemn de stejar, unde vinul se învecheşte 6-8-12 luni.”
COMMENTS