Nu cred că poate cineva nega că, în acest moment, economia României şi economia globală, în general, trec şi printr-o criză de încredere. E adevărat, la nivel mondial lucrurile par să se mai fi clarificat: zvonuri privind posibila spargere a euro sunt din ce în ce mai puţine; chiar dacă grecii şi bulgarii o mai pun de câte-o manifestaţie de stradă, nu am mai auzit de ceva timp despre vreo dată înaintată pentru ieşirea Greciei din zona euro. Mai mult zăngăne săbiile britanicilor, care par cuprinşi de panică şi isterie şi ameninţă cu plecarea din UE dacă nu li se satisfac capriciile de care nemţii par să se fi plictisit. O bulă e însă pe cale să plesnească în Italia, unde alegerile s-au încheiat nedecis şi ţara, aflată pe marginea prăpastiei, e neguvernabilă (deja au şi început depunctările pe linie de rating-uri).
Revenind la ceea ce ne doare pe noi mai mult, aş lega planarea incertitudinilor şi lipsa încrederii (în societate, între parteneri de afaceri, între bănci şi parteneri de afaceri etc.) şi de o lipsă de transparenţă. Primii care par să fi sesizat acest lucru sunt cei din mediul financiar. Instituţii recunoscute pentru faptul că nu îşi fac publice rezultatele financiare au început să intre în rândul celor care aparent pun totul în vitrina frumos decorată. Orice medalie are însă avers şi revers: amatorii de date financiare, scormonind prin rapoartele companiilor, din 2002 până astăzi, pot remarca faptul că rapoartele anuale sunt din ce în ce mai sărace în informaţii. Dacă prin 2007, spre exemplu, citind un astfel de raport anual vedeai structura creditelor pe tipuri de clienţi sau pe tipuri de valute, astăzi abia de mai găseşti soldul total al creditelor. Iar exemplele pot continua… Cine are nevoie, spre exemplu, de date bilanţiere şi le consultă în pagina Ministerului Finanţelor Publice se ia cu mâinile de cap! Numai statistician să nu fii în vremurile acestea.
Mergând mai departe, auzim zi de zi plânsete legate de imposibilitatea atragerii de finanţări. Să zicem că înghiţim eterna sintagmă „bancherii sunt lacomi şi nu ne dau“. De ce nu vrea nimeni să iasă cu obligaţiuni corporatiste? De ce nu vrea nimeni să iasă pe bursă cu IPO? Avem multe companii private puternice care ar putea obţine bani în acest mod şi, poate, în condiţii mai facile. Citeam deunăzi că pe bursa de la Varşovia au fost în 2012 peste 100 de IPO, iar la Bucureşti nici una! Nu cumva tot frica de transparenţă e cea care ţine companiile departe de bursă?
E grav dacă nu înţelegem faptul că era banilor ieftini şi uşor de obţinut a trecut! Şi nici nu se va mai întoarce prea curând! Investitorul e un animal sperios, care suflă şi în iaurt atunci când îşi plasează economiile. Iar lipsa de transparenţă, cumulată cu multiplele incertitudini şi numeroase haircut-uri pe instrumente considerate fără risc, îl bagă în carapace cu bani cu tot! Şi când vorbesc de investitori, nu am în vedere exclusiv persoanele care plasează bani în instrumente cu grad de risc mediu sau mare. Până şi pensionarul care pune o sută de lei la bancă pe lună ar trebui să poată afla totul despre instituţia căreia îi acordă banii. E vremea să renunţăm la stereotipuri de genul „aşa e politica noastră corporatistă“, dacă vrem să insuflăm încredere. De ce aş pune eu bani la banca X, dacă nu pot avea acces la informaţii banale privind profitabilitatea ei, volumul de credite acordate, soldul anual al economiilor etc. Situaţia e cu atât mai bizară cu cât aceeaşi instituţie, cotată pe bursă, face la Viena sau la Paris publice până şi veniturile anuale ale managerului general!
COMMENTS