Raportul dintre venitul salarial mediu net şi venitul salarial mediu brut s-a deteriorat continuu după introducerea cotei unice de impozitare de 16%, care a avut loc în anul 2005 şi se îndreaptă cu paşi repezi exact spre acelaşi nivel pe care îl avea în 2002, pe vremea impozitării progresive cu cote de până la 40%.
Astfel, după ce anul trecut ponderea salariului încasat efectiv a scăzut la doar 72,3% din cel înscris în contractul de muncă ( adică sub valorile din 2003 şi 2004, ultimii doi ani de dinaintea schimbării fundamentale intervenite în modul de impozitare a veniturilor), în mai 2017 s-a consemnat, potrivit datelor oficiale comunicate de INS un nivel de doar 71,9%, faţă de 77,1% la introducerea cotei unice.
Precizăm că am ales anul 2002 ca referinţă din motive de comparabilitate, deoarece de atunci încolo cercetarea statistică referitoare la salarii nu se mai referă la firmele care au între zero şi trei salariaţi ci doar la cele cu de la patru salariaţi în sus.
Explicaţia acestui paradox aparent ( din moment ce avem cotă unică, în principiu nu ar fi trebuit să avem modificări de raport între salariul net şi cel brut constă în diminuarea treptată a efectului deducerii personale unice, stabilită iniţial la valoarea de 250 de lei şi uitată acolo fără niciun fel de indexare, în pofida inflaţiei din ultimii 12 ani.
Mai mult, guvernul Tăriceanu a avut ideea „creaţă” de a micşora şi mai mult impactul deducerii prin aşa-numita deducere regresivă, respectiv aplicarea ei până la 1.000 de lei ( vă e clar ce efect mai are acum dacă salariul minim brut a urcat între timp la 1.450 de lei) şi reducerea ei continuă odată cu creşterea veniturilor, până a ajunge să fie anulată la venituri de peste 3.000 de lei ( vă e clar ce efect are în economie dacă venitul salarial mediu brut a ajuns la 3.288 lei).
Astfel, raportul dintre venitul salarial mediu net şi cel mediu brut a fost în anul 2002 de 71,2%, a crescut uşor ( odată cu reducerea unor contribuţii plătite din salariu) până la 73,2%, după care a săltat la 77,1% în 2005, la introducerea cotei unice de impozitare de 16%. După aceea, în lipsa indexării deducerii personale şi pe măsură ce au crescut salariile, acest raport a tot scăzut până a ajuns la 71,9% în luna mai 2017.
Menţionăm că în perioada ianuarie 2005 ( prima lună cu cotă unică de impozitare) – iunie 2017 ( când s-a încasat salariul pe luna mai 2017 ), inflaţia a fost de exact 60%, ceea ce face ca valoarea actualizată la zi a deducerii personale introduse iniţial ca parte a trecerii la impozitarea cu cotă unică să fie acum de 400 de lei.
În context, aducerea deducerilor multiple existente în prezent (de 250 lei regresivă pentru salariați, 100 de lei pentru persoane aflate în întreținere și 2.000 lei pentru pensionari) la o valoarea unică ar fi o abordare de bun-simț, ba chiar s-ar putea invoca considerente de constituţionalitate, dat fiind vorba despre discriminare pe categorii de populaţie.
De altfel, în afară de manevrele electorale cu beneficii reale pentru unii puţini din promisiuni riscante şi nesustenabile pentru cei mulţi ( cărora nu prea le pasă de efectele pe care nu vor mai ajunge să le suporte), nu există motive serioase pentru diferențiere și nici nu este constituțional să se acorde deduceri diferite pe considerente discutabile.
Valoarea unică a deducerii ar putea fi stabilită, de pildă, la 500 de lei, fără nicio regresivitate. Adică exact valoarea indicatorului social de referinţă (ISR), o altă mărime-cheie stabilită cu mare tam-tam şi uitată la valoarea din 2008 de către guverne care se clamează a fi mai mult sau mai puţin la stânga spectrului politic.
NOTA
Valoarea indicatorului social de referinţă este de 500 lei, valoarea stabilită în 2008 și trecută cu vederea la indexare la fel ca și cea a deducerii personale. Reamintim că în funcție de indicatorul social de referință se acordă prin aplicarea unui indice social de inserţie:
– indemnizația de șomaj,
– indemnizația de creștere și îngrijire a copilului
– alocația de stat pentru copii
– alocația pentru susținerea familiei
– venitul minim garantat
– subvenția lunară de la stat pentru o perioadă de 12 sau 18 luni acordată angajatorilor
– scutirea la plata contribuției datorate de angajator la bugetul asigurărilor de șomaj pe timp de 12 luni, pentru angajarea persoanelor de peste 45 ani
– subvenția lunară pe perioada contractului de ucenicie
– decontarea cheltuielilor lunare cu pregătirea teoretică a ucenicului
– stimulentul financiar lunar pentru fiecare elev sau student încadrați în muncă (60 de zile lucrătoare/an)
Newer Post
De ce avem nevoie de bănci?
COMMENTS