EXCLUSIVITATE
Sebastian Buhai, un clujean care este astăzi reputat cercetător ştiinţific asociat la Swedish Institute for Social Research, Stockholm University, ne oferă în ediţia curentă un diagnostic sumbru, chirurgical determinat, al situaţiei cercetării şi educaţiei la nivel economic din România. Şi, se întreabă retoric, dacă aceasta ar merita măcar nota 1, pe o scară de la 1 la 10.
Pentru început mi-aş dori să faceţi o succintă radiografie a stării de sănătate a mediului academic din România, în general, şi a cercetării, în particular (evident, cu focusare pe cercetare economică). Cum se văd ele din afara ţării? Pe o scară de la 1-10 unde ne-am plasa în acest moment? De ce aţi optat pentru un sistem nordic?
Toate lucrurile despre care mă întrebaţi aici au mai fost atinse de mine şi de alţi colegi ai mei de-a lungul timpului, au mai fost mediatiazate pe larg şi se cunosc destul de bine de cei care ar trebui să schimbe lucrurile, inclusiv la nivel înalt administrativ în cercetare/ învăţământ superior sau la nivel politic. Aţi putut observa însă că nu s-a schimbat şi că nu pare să se schimbe nici în continuare mai nimic în bine! Şi *nu* e din cauza vreunei asimetrii informaţionale din partea celor (foşti sau actuali) responsabili din interiorul României: e vorba, din păcate, atât de lipsa aptitudinii, cât şi de lipsa atitudinii, la nivelul acestor decidenţi. Revenind însă la întrebarea dvs de aici: cercetarea ştiinţifică autohtonă se află într-o stare cancerigenă avansată şi ireversibilă, fără putinţă de stabilizare şi recuperare decât în urma unei intervenţii chirurgicale fundamentale, fără precedent la noi.
Rămân la părerea, susţinută şi de analizele mele recente, că acest diagnostic este şi acum acelaşi, şi asta în special în Ştiinţele Economice. Nu are rost să ne amăgim: trebuie acceptată realitatea aşa cum este, pentru a conştientiza de unde trebuie să plecăm în orice act reformist. Mă voi axa de acum înainte pe Ştiinţele Economice, deci fără a pretinde că tot ce spun e generalizabil şi la alte Ştiinţe, unde avem de-a face cu un adevărat univers paralel, în care se încurajează pseudoştiinţa, submediocritatea şi maculatura în general, în detrimentul valorii, în detrimentul performanţei ştiinţifice. Statisticile directe, foarte simple, pe care le-am prezentat în Buhai et al (2016), o lucrare cu 9 autori din ţară şi din străinătate, prezintă exact şi foarte direct cum stăm: inter alia, suntem la “jumătatea nivelului Africii”, sub unele ţări precum Camerun, Ghana, Nigeria, Uganda, Trinidad-Tobago, Sri Lanka, la calitatea publicaţiilor în Ştiinţele Economice, oricum am evalua această calitate, prin orice indici recunoscuţi şi folosiţi în mediul academic internaţional (de exemplu, conform ISI inCites sau conform Scimago etc.). Mai mult, criteriile naţionale de evaluare/ promovare academică existente până nu demult (cu ceva schimbări, dar fără implicaţii practice, de la sfârşitul lui 2016) nu permiteau nici măcar valorilor de top mondial, crema cremei în cercetare economică, chiar câştigători ai Premiilor Nobel în Economie, nici măcar să “candideze” pentru poziţii de profesor. Asistăm deci la o izolare completă a sistemului, la o închidere ermetică în faţa a tot ceea ce înseamnă criterii normale, internaţionale, standarde recunoscute în orice universitate/ institut de cercetare care se respectă. Cam ce notă credeţi, deci, că aş putea da acestui sistem?
Când eşti la jumătatea nivelului Africii, calitativ, când toţi profesorii plini de Economie din ţară, împreună, au o pondere calitativă sub 2 (două) norme de Fellow, la un institut cum e Tinbergen Institute în Olanda (sau în multe alte universităţi de top 300), şi asta în condiţiile când eşti o ţară admisă de mai bine de un deceniu în Uniunea Europeană, meriţi oare măcar acel minim 1, pe scara 1-10?
Părerea mea, cu tristeţe, este că nici vorbă. I-aş îndemna pe colegii mei din ţară, chiar dacă fac parte de mult din sistem— şi deci admit unele circumstanţe atenuante în ieşirile lor publice (de altfel, mult prea rare!)— să fie realişti şi, în primul rând, să nu se mai amăgească pe ei înşişi. Iar insulele acelea de excelenţă la care unii dintre colegii din ţară uneori mai visează în mod public sunt doar insule de decenţă, cel mult, ceea ce e complet altceva! Situaţia este, ad litteram, dezastruoasă, şi se îndreaptă spre mai rău.
Mă mai întrebaţi de ce am optat pentru „un sistem nordic”: după cum voi explica şi mai jos, sunt în acest sistem actualmente mai mult prin prisma deciziilor optimale luate în cuplu, împreună cu soţia mea. Altfel nu aş putea spune că prefer neapărat sistemele nordice (unde sunt foarte familiar cu Suedia şi Danemarca) celor din Europa de Vest continentală (sunt familiar de exemplu cu Olanda, dar şi cu Franţa şi Germania) sau celor din Anglia, sau SUA, unde iarăşi am petrecut câţiva ani. Există în fiecare caz avantaje şi dezavantaje (despre unele din acestea vorbesc şi mai jos). Toate aceste sisteme sunt sisteme inteligente, mature — care chiar dacă sunt destul de diferite, când ajungem la anumite detalii organizatorice (şi diferenţele sunt inclusiv instituţionale, în aceeaşi ţară, deci nu e doar vorba de diferenţe între sisteme naţionale/ regionale, sau public/ privat etc.) – toate asigură promovarea excelenţei şi performanţei în cercetare, în primul rând, aceasta împreună cu asigurarea unei baze puternice şi a unor condiţii mult peste decenţă. Plus “predictibilitate” şi opţiunea de finanţare pentru proiecte de cercetare pe termen lung, pentru cei care doresc cu adevărat să facă cercetare ştiinţifică!
Ce a contribuit la luarea deciziei Dvs. de a pleca din ţară? Ce anume nu vă permitea să vă dezvoltaţi aşa cum vă doreaţi?
Decizia mea de a pleca din ţară nu a fost neapărat din cauza unor „lipsuri” la data respectivă. Am plecat imediat după liceu, cu o bursă completă pentru studii universitare în Olanda. Încă eram departe de a mă gândi deja că voi ajunge în „cercetare”, deşi aveam oarecare pasiune pentru diverse ştiinţe. Dar pentru că suntem la acest subiect al migraţiei ştiinţifice, al mobilităţii cercetătorilor, aş dori aici să subliniez că este foarte important ca cercetătorii (şi studenţii, fie undergraduate sau graduate, în general, de altfel!), să aibă cât mai multă mobilitate, să cunoască cât mai multe regimuri diferite. Asta face parte din maturizarea individuală până la urmă şi este o condiţie sine qua non pentru a ajunge, să mă întorc la contextul de faţă, să faci cercetare de performanţă la un moment dat. Deci oportunităţile acestea trebuie fructificate, toţi ar trebui să aibă o perioadă de exchange în afară, în alte părţi. Cu alte cuvinte, nu e nimic rău în „a pleca” şi nu trebuie să vedem aceste decizii doar în mod negativ, cauzate de exemplu de ceva ce nu am avut în ţară.
Eu am plecat voluntar, fiindcă mi s-a oferit şansa să studiez la ceea ce era atunci numit „Oxfordul Olandei”- University College Utrecht, nouă ramură internaţională de prestigiu, pe modelul liberal arts college, al Universităţii din Utrecht. Evident, ex post, conştientez că foarte multe din ceea ce am realizat în afară ar fi fost imposibil de realizat în interiorul ţării, exact pentru că accentul nu este pe calitate, pe performanţă, pe excelenţă în învăţământul superior şi în cercetare, ci, dimpotrivă, în detrimentul calităţii, demotivând performanţa. Aş putea menţiona/ lista mai multe aspecte aici, dar mă voi limita doar la aspectul doctoratelor. Dacă nimeni nu publică la un nivel minim vizibil conform criteriilor internaţionale, în disciplina ta, cine poate să te îndrume, cine poate să-ţi fie conducător de doctorat? Şi gândiţi-vă la acest cerc vicios în care generaţii şi generaţii ajung să fie extrem de prost pregătite, nemotivate, fără ambiţia şi pregătirea necesară unui cercetător performant, exact pentru că au „crescut” strict în interiorul sistemului.
În 2005, împreună cu un „brainstorming team” de cercetători din alte discipline, unii dintre ei membri ai Asociaţiei Ad Astra sau ai Forumului Academic Român, am scris, foarte concis, dintr-o perspectivă standard internaţională, un document destul de general intitulat „Renaşterea Prestigiului Doctoral”. Ei bine, la mai bine de 10 ani de atunci, miniştrii şi secretari de stat recenţi discutau încă despre unele lucruri care ar trebui implementate în viitor (inclusiv o evaluare profesionistă a şcolilor doctorale etc.), despre care noi deja scriam, inclusiv cu foarte clare sugestii de implementare, deja în 2005! Asta explică de ce au plecat şi pleacă în continuare din ţară mulţi dintre cei mai performanţi.
Care au fost erorile ce au condus la această stare deloc lăudabilă a educaţiei şi cercetării în România? Puteau fi acestea evitate? Ce se poate face acum pentru a opri măcar degradarea continuă?
Colegii mei din ţară se feresc să spună clar şi răspicat cine sunt vinovaţii, dar aceştia se cunosc, practic toţi îi cunoaştem, iar ei ştiu la rândul lor că îi cunoaştem. Să rezum, pentru că am mai scris şi am vorbit mult pe aceste teme, când cel care te reprezintă în afară ca instituţie ştiinţifică, cel care are la discreţie puterea de a seta reguli şi criterii etc., este cineva invizibil, fără vreun merit ştiinţific internaţional, fără vreo minimă reputaţie la nivel internaţional în breasla sa, ba chiar prezent pe liste internaţionale de plagiatori, ar trebui să ştii la ce să te aştepţi şi ar trebui să poţi să îţi explici stagnarea şi uneori chiar regresul cu care suntem obişnuiţi.
Putem face vreo reformă doar de jos în sus, cum mulţi sugerează? Am ajuns să mă îndoiesc profund de şansele de succes ale oricăror iniţiative născute din popor! Cu toate că există mulţi oameni de valoare în România care, în pofida situaţiei, în pofida celor care decid şi implementează criterii absurde, încearcă tot ce pot să mai facă cercetare şi să ajute şi pe alţii— am ajuns la concluzia că e nevoie de o revoluţie de catifea, în urma căreia cei care nu au ce căuta în cercetare/ învăţământ superior ar trebui să fie constrânşi să se dea la o parte (cum s-a întâmplat în unele instituţii din Spania sau Italia mai recent, sau în Olanda academică acum deja mulţi ani, etc.).
În momentul când miniştrii educaţiei şi cercetării, rectorii universităţilor noastre, decanii facultăţilor de profil, şefii de departament etc., vor fi oameni respectaţi “internaţional” în breasla lor, indiferent de preferinţele lor ideologice şi deci de care partid sau grup politic îi propune şi susţine, la urma urmei, pentru acele funcţii, ei bine în acel moment vei avea siguranţa că acei oameni vor avea o mai bună idee asupra a ceea ce trebuie să facă. Şi ce trebuie să facă e, la urma urmei, dezarmant de simplu: pur şi simplu trebuie să plagieze sistemele perfect funcţionale, experimentate, din alte părţi. Toată lumea vorbeşte acum, până la obsesie, de a urca în diverse topuri, în ierarhii academic internaţionale, generale sau per discipline ştiinţifice: ei bine, decideţi unde vreţi să vă situaţi, ca instituţie, în următorii 10 – 25 de ani şi copiaţi/emulaţi structura organizatorică şi regimul de funcţionare ale instituţiilor care au ajuns şi se menţin în prezent acolo. Totul este cunoscut, totul este public, toate aceste informaţii pot fi găsite fără efort prin câteva click-uri de mouse.
Există soluţii complementare, pe lângă reformarea instituţiilor şi universităţilor existente în instituţii-elită plus restul, se pot face şi instituţii noi, de la început funcţionând sub standarde academice la cel mai înalt nivel internaţional: Banca Naţională a României ar putea şi ar trebui, de exemplu, să facă un asemenea Institut Român pentru Economie şi Finanţe, după exemplul Băncii Centrale a Italiei (cu institutul EIEF în Roma) sau al Băncii Centrale a Spaniei (cu Institutul CEMFI în Madrid).Cel mai important lucru care ar trebui însă să se întâmple acum, pentru a vedea totuşi o schimbare cu implicaţii practice, o ieşire la liman, şi nu o tranziţie nouă din lac în puţ, ar trebui să fie o schimbare de atitudine la cercetătorii români din interiorul sistemului (şi din nou, mă refer aici în particular la economişti). Mai ales la cei care au acea motivaţie, acea dorinţă intrinsecă de a face cercetare adevărată: trebuie să vă cereţi drepturile (dreptul la condiţii de muncă decentă, dreptul de a fi evaluat, premiat, promovat în acord, şi nu în complet dezacord, cu criteriile internaţionale s.a.m.d. ) în mod public. Trebuie să înţelegeţi că pasivitatea nu este o alternativă. Noi, cei din afară, suntem alături de cei din ţară (şi am arătat asta inclusiv prin iniţiative foarte concrete şi deja cu tradiţie şi reputaţie, din genul conferinţelor ştiinţifice ERMAS, sau prin diverse forme de colaborare individuală cu universităţi româneşti), dar avem nevoie de punctul acela de sprijin din interior pentru a produce schimbări cu urmări practice.
Cunoaşteţi foarte bine sisteme de educaţie din mai multe state, iar cel din Suedia vă e poate mai familiar decât cel din ţara natală. Cum ar putea fi catalogat sistemul educaţional suedez – ce puncte tari şi ce puncte slabe are? Ce are special mediul academic american astfel încât să fie atât de greu de concurat cu el, nu pentru România, ci pentru state cu tradiţie mult mai mare, cum este Suedia?
Cunosc suficient de bine sistemele de învăţământ superior şi cercetare din mai multe ţări, având experienţă la propriu în mai multe universităţi/ instituţii de cercetare din diverse locuri în Europa sau SUA. Sunt astfel familiarizat cu contextele academic/ universitare ale Olandei, Danemarcei, Suediei, Italiei, Portugaliei, Angliei sau SUA. În minicursul meu din noiembrie anul trecut predat la Cluj am comparat, de altfel, starea cercetării în Ştiinţe Economice la nivel European — inclusiv particularizând pe anumite ţări — cu cea din România, şi am discutat şi „relaţia de emigrare-imigrare a creierelor” în timp din Europa către SUA şi invers, mai recent, la care iarăşi vă referiţi în întrebare. Evident există diferenţe între universităţi/ instituţii de cercetare şi în “interiorul acestor tari”, deci nu întotdeauna putem vorbi despre un sistem educaţional/ de cercetare „suedez” sau „american”, acestea fiind de obicei mai mult stereotipuri asociate cu aceste ţări. De exemplu, chiar şi în cazul Suediei, unde învăţământul superior este în marea majoritate public şi probabil v-aţi gândi la oarecare omogenitate în ceea ce priveşte structura organizatorică şi managementul universităţilor, există şi instituţii de învăţământ superior private (de exemplu, ca profil economic, Stockholm School of Economics, care are un prestigiu internaţional mare în Ştiinţe Economice, în pofida faptului că este mult mai mică decât unele din universităţile publice mari suedeze care au şi profil economic, precum Stockholm University, Uppsala University, University of Gothenburg sau University of Lund). Pe lângă aceasta, autonomia instituţională esta sacră, uneori rezultând în modele organizatorice diferite chiar şi între universităţile de stat.
Din lipsa spaţiului, mă voi concentra însă pe ceea ce uneşte însă instituţiile academice/ de cercetare din Suedia: ambiţia de a atinge şi a susţine excelenţa la nivel european sau chiar global în cel puţin câteva discipline sau subdiscipline; supunerea la evaluare continuă, onestă, imparţială (între altele, prin evaluatori externi şi/sau criterii standard de performanţă academică la nivel internaţional); suport logistic şi de infrastructură greu de egalat pentru tot ce înseamnă cercetare de performanţă, inovaţie pedagogică etc.; interacţiune continuă şi bidirecţională cu societatea, în ansamblu. Pe lângă aceasta, după cum ştiţi, Suedia şi ţările scandinave în general, sunt mult peste media UE (să nu mai vorbim de cea globală) în ceea ce priveşte procentul din PIB investit în educaţie şi cercetare (în R&D în general, de exemplu, Suedia investea în 2014, 3.15% din PIB, media EU-28 în acelaşi an fiind 2.03%; România aloca acestui domeniu, în acelaşi an, doar 0.38% din PIB, sub nivelul Bulgariei, care avea deja 0.8%, sau Ungariei, cu 1.37% din PIB). Pe lângă această finanţare publică de excepţie, există şi multe fundaţii private sau public-private care sunt toate foarte interesate de susţinerea şi promovarea cercetării, uneori pe anumite tematici sau în domenii şi subdomenii foarte specifice etc.
În România de exemplu, implicaţia mediului privat în susţinerea cercetării aplicate este infimă, să nu mai vorbim de susţinerea necondiţionată a cercetării de bază, fundamentale, ca datorie societală şi până la urmă ca investiţie strategică în viitorul societăţii unde aceste companii funcţionează! Acestea fiind spuse, ar trebui să fie clar că emigraţia creierelor din Europa (inclusiv Suedia sau alte state scandinave) către SUA – care a fost în particular problematică, şi mai ales în Ştiinţele Economice, în anii 70 şi 80 – s-a ameliorat de ceva vreme. Ba chiar constatăm un revers al fenomenului foarte recent, mai ales de când cu instaurarea epocii Trump. Cu toate acestea este greu de egalat mediul competitiv de foarte înaltă performanţă din cele mai bune universităţi şi instituţii de cercetare din SUA şi acum, iar elita cercetătorilor economişti este în mare parte localizată tot acolo (NB: precizez aici că în SUA există discrepanţe enorme între universităţile de top mondial şi o universitate oarecare, considerată aleator, uneori mult mai mari decât diferenţele dintre universităţile din state europene).
Însă în statele scandinave sau în unele ţări din Europa continentala există acum multe alte avantaje în mediul academic/ de cercetare, pe lângă cele strict pecuniare, între altele privind balanţa dintre muncă şi viaţă de familie, sau suportul societal în general etc., pe care mulţi dintre noi, în academic, le apreciem peste componenta salarială. Ca să concretizez puţin, ilustrând printr-o anecdotă interesul pentru poziţii în academic în Suedia: pentru o poziţie de Assistant Prof (lector) la departamentul de economie al Universităţii din Stockholm au aplicat acum câţiva ani peste 700 (şapte sute!) de candidaţi: ori asta e mult mai mult decât, de obicei, numărul de candidaţi pe „junior job market” în Economice, de la marile universităţi americane. Elveţia, Germania, Olanda, ţările scandinave, au reuşit de vreun deceniu să se plaseze destul de bine în competiţie cu SUA sau Anglia, mai nou, în ceea ce priveşte atragerea cercetătorilor (şi, din nou, mă refer aici la Economice, unde cunosc bine situaţia, dar situaţia e similară şi în Ştiinţe Exacte. de exemplu).
România ar putea să înveţe multe din exemplul acestor state. Aş putea să vă dau şi nişte statistici. 40% din departamentele economice de top la nivel mondial sunt acum în Europa, cele mai multe fiind desigur în Anglia (cu o proporţie de peste 10%), Germania (cu peste 5%) etc., Suedia are nu mai puţin de 4 departamente de economie de top mondial. Deci nu e rău deloc în Europa vestică pentru cercetare (economică şi nu numai), iar situaţia se poate îmbunătăţi şi mai mult în următorii ani.
Ce s-ar putea replica din sistemul suedez, din sistemele nordice, în general, în cel românesc? Cine trebuie să îşi asume schimbările radicale şi care ar fi acestea? Avem doar o problemă de subfinanţare cronică?
Dacă diferenţa dintre nivelurile de finanţare între Suedia şi România este pur şi simplu absurdă (românii nici acum nu par că au înţeles de ce au nevoie de cercetare ştiinţifică şi învăţământ superior), subfinanţarea la noi NU ESTE cea mai mare problemă. Ştiu că mulţi oameni din mediul academic autohton sunt oarecum revoltaţi de această părere a mea. Să presupunem pentru firul discuţiei că mâine am avea în România bugetul Suediei alocat pentru cercetare şi educaţie: ar fi bani efectiv aruncaţi pe fereastră, atâta vreme cât încă nu s-a produs acea schimbare fundamentală, acea revoluţie în felul cum “valoarea” este interpretată, evaluată, promovată, susţinută. Nu mai puteţi susţine/ recompensa/ defila cu pseudo-ştiinţa! Nota Bene: plagiatele sunt doar vârful aisbergului, lumea jurnalistică pare să insiste pe ele, dar problema mult mai mare şi mai nocivă este cantitatea enormă de lucrări „originale”, dar fără nici o relevanţă, fără nici un fond, complet redundante. Sau, pentru că mulţi se lamentează că şi componenta didactică e importantă: câtă vreme absolvenţii facultăţilor ajung direct în şomaj, sau în şomaj după două luni de probă, sau sunt nevoiţi să lucreze în job-uri complet diferite („mismatch” în plasarea pe piaţa muncii), în ce măsură profesorii sunt folositori chiar şi doar prin predat? Asta ca să nu ating încă faptul că pentru a preda cunoştinţe specializate, actuale, relevante pentru sectorul economic contemporan, trebuie să îţi fi dovedit expertiza prin cercetare.Un itinerar foarte scurt şi concis pentru a alinia cercetarea economică din România la standarde internaţionale ar urma un traseu care începe prin a asigura faptul că “stimulii extrinseci” sunt cei potriviţi (între altele, trebuie să te asiguri că prin mecanismul implementat recompensezi/ promovezi/ susţii ceea ce este valoare recunoscută la nivel internaţional). Trigger-ul pentru aceasta este motivaţia intrinsecă a cercetătorului ambiţios din ţară.
Ca implementare concretă, există mai multe soluţii complementare, unele care constau în (re)formarea unor centre/ departamente de excelenţă care să funcţioneze strict în baza standardelor internaţionale (în timp celelalte fie transformându-se şi ele sau pierzând în faţa concurenţei), iar altele care constau în naşterea şi promovarea unor noi centre şi instituţii, funcţionând direct în baza criteriilor uzuale în mediul academic internaţional, care ar încuraja la faţa locului şi restul instituţiilor şi ar avea şi externalităţi pozitive directe. Important în design-ul instituţional academic de viitor este fără îndoială regimul acordat evaluării academice externe, oneste, profesioniste, practic copiind bunele practici internaţionale.
Cum poate fi refăcută o relaţie atât de importantă precum cea dintre membrii trinomului mediu academic – cercetare – economie reală? Cum legăm cercetarea şi procesul educaţional de piaţa muncii? Cum se leagă acestea, spre exemplu, în Suedia?
În primul rând prin a ne asigura că avem oameni competenţi în sectorul academic — şi super-competenţi în funcţii de conducere/ decizie din sectorul academic —, revin la ce spuneam şi anterior ca răspuns la întrebările dvs. Cineva din mediul academic care nu a publicat nimic relevant, într-o „carieră” de zeci de ani, din punct de vedere al fluxului primar, internaţional, al ştiinţei, nu are cum să predea cunoştinţe de specialitate cu impact real sau să fie mentor pentru generaţii de studenţi care se pregătesc să intre pe piaţa muncii. Persoanele care nu sunt conectate la fluxul principal al ştiinţei sunt, cu o probabilitate aproape unitară, disconectate şi de inovaţiile pedagogice recente, şi de legătura dintre cele predate în învăţământul superior şi economia reală, care este evident o conexie fluidă, dinamică. În al doilea rând, este nevoie de o interacţiune mai amplă şi mai sistematică cu societatea în general, incluzând aici, desigur, şi mediul corporate. Şi prin această interacţiune înţeleg un dialog, nu un monolog de o parte sau de alta. În Olanda se organizau de exemplu sesiuni informative pentru studenţi începând încă din anul 1, cu diferiţi potenţiali angajatori (veniţi la dorinţa lor sau conform interesului exprimat al studenţilor), sau reprezentanţi ai unor „graduate programs” (masterate, doctorate etc.) — eu însumi am organizat asemenea job market-uri academice pe vremea când eram Preşedinte al Consiliului Doctoral din Instititul Tinbergen din Olanda —, sau diverse organizaţii publice naţionale sau internaţionale, ministere de stat etc. Uneori acestea erau urmate concret de internship-uri şi alte modalităţi de colaborare directă între cei mai interesaţi şi motivaţi studenţi şi companiile/ organizaţiile interesate de o eventuală recrutare etc. Ceva similar se întâmplă în Danemarca sau Suedia, în cea din urmă cel puţin studenţii de la universitatea mea curentă (Stockholm University) fiind inclusiv încurajaţi, motivaţi şi “antrenaţi” să îşi deschidă cât mai devreme propria afacere, propria companie (în universităţile top din SUA acest lucru se făcea deja de ani buni, de altfel, universităţi cum este MIT lăudându-se la propriu cu numărul foarte mare de companii de succes lansate de studenţii, sau în colaborare de studenţii şi profesorii săi)!
În al treilea rând, cercetarea ştiinţifică trebuie percepută şi apreciată ca un factor deosebit de important care poate contribui decisiv la creşterea productivităţii, la o creştere economică generală durabilă şi sustenabilă, la ridicarea nivelului de trai al întregii societăţi. Şi aici aş începe prin a preciza şi repeta de multe ori, să priceapă toţi, că este absolut nocivă ideea de a susţine şi promova doar cercetarea aplicată (cum au promovat în România chiar şi unele ministere ale educaţiei anterioare), şi a considera că cercetarea de bază, fundamentală, nu (mai) are vreo relevanţă. Gândiţi-vă doar că multe dintre descoperirile ştiinţifice cu aplicaţii tehnologice care au revoluţionat practic lumea au fost accidentale, parte din descoperirea ştiinţifică fără vreun scop setat anume, care caută răspunsuri la unele întrebări bine precizate.
Desigur, cercetarea aplicată este foarte importantă, nu aş vrea să fiu înţeles greşit, şi, întorcându-mă puţin la ideea dialogului între mediul ştiinţific şi societate, este foarte bine ca cercetătorii să urmărească şi ceea ce societatea doreşte acum, imediat, să rezolve chestiuni concrete şi de aplicabilitate urgentă. Pentru asta, în ţările civilizate unde cercetarea ştiinţifică e valorizată cum trebuie, există numeroase programe de granturi tematice, private sau public-private, acestea schimbându-se de exemplu anual sau unele fiind chiar accesibile în regim de urgenţă .
Se ştie faptul că în România graniţa dintre cercetare şi partea didactică este una destul de puţin clar conturată în viaţa unui cadru didactic. Cum este în alte state? Cum ar trebui setate lucrurile pentru a îmbunătăţi sensibil situaţia? Poate fi o persoană din mediul academic la fel de bună atât ca şi cercetător cât şi ca pedagog?
Sunt adeptul declarat al universităţilor/ instituţiilor organizate în baza principiului humboldtian (a se reciti W. Von Humboldt (1810): „Asupra Organizării Interne şi Externe a Instituţiilor de Învăţământ Superior din Berlin”), deci consider că învăţământul superior şi cercetarea nu ar trebui organizate/ tratate/ efectuate separat, fiind ambele sine qua non şi puternic complementare într-un proces complet de educare generală, de cunoaştere, de satisfacere a curiozităţii umane. Într-un mediu academic performant, cei care fac cercetare relevantă ar trebui deci şi să aibă ocazia să poată disemina cunoştinţele lor, între altele, prin cursuri oferite studenţilor sau prin mentorat de studenţi la diverse niveluri. Există desigur perioade când unii dintre noi, în mediul academic universitar, putem fi axaţi mai mult pe proiecte de cercetare specifice şi mai puţin pe predare, dar pe termen lung sau mediu nu cunosc practic pe nimeni dintre colegii mei din străinătate, din mediul universitar principal, care să nu fi predat sau să nu îşi fi dorit să predea. Există diferenţe între diferite ţări şi instituţii relativ la normele de predare desigur, şi nu voi intra aici în detalii, dar ideea pe care vreau să o transmit e că cele două se îmbină de obicei armonios. Aş dori aici şi să comentez părerea neinformată a unora, cam mulţi în România, că un cercetător de vârf ar fi un pedagog mai rău decât cineva care nu face cercetare şi se axează doar pe predare: nu există evidenţe pentru asta. Profesorii şi mentorii de la care am învăţat cel mai mult au fost şi cei mai buni cercetători în subdisciplinele lor (am avut privilegiul de a fi mentorat în mod direct inclusiv de unul din premianţii Nobel în Economie, Dale Mortensen); pe de altă parte, eu însumi sunt foarte satisfăcut oricând pot să predau anumite cursuri specializate, designate de mine de la cap la coadă, unor studenţi motivaţi şi ambiţioşi, şi am făcut asta în diferite ţări, sub formă de cursuri scurte şi intensive sau foarte lungi, atât pentru programe universitare (undergraduate) cât şi pentru programe post-universitare (ie. Masterate sau programe post-doctorale).
Pe de altă parte, este adevărat că o universitate care se descrie ca „de cercetare” („research university”) va fi, conform standardelor internaţionale, evaluată în primul şi în primul rând prin relevanţa ei în cercetarea globală – şi evident că există şi instituţii pure de cercetare, precum şi universităţi fără un cadru de cercetare (de obicei având în oferta educaţională doar un program universitar, nu şi masterate sau doctorate). Scopul universităţilor humboldtiene este deci de a promova şi susţine atât personal care se specializează în cercetare de performanţă şi în predare de cursuri specializate, la graniţa cunoaşterii, precum şi personal care dimpotrivă se axează pe o traiectorie de predare de cursuri de bază, introductive, de exemplu (dar care totuşi continuă să citească şi să participe în seminare de cercetare etc., eventual cu o activitate de cercetare mai modestă). La Northwestern University în SUA, de exemplu, unde am petrecut 2 ani la nivel post-doctoral, există o traiectorie separată pentru „profesori de instrucţie în economie”, cu toate treptele uzuale (lector, conferenţiar, profesor plin), care sunt deci axaţi pe predare, relativ la „profesorii de economie” (din nou, cu treptele lector, conferenţiar, profesor plin) în regim normal, care sunt axaţi pe cercetare (şi pe predarea cursurilor specializate, în particular de masterat de cercetare sau doctorat etc.).
Remuneraţia este desigur diferită, personalul de cercetare fiind cel prioritizat şi cel care aduce cea mai mare parte din reputaţia acestei universităţi de top mondial, însă există un respect deosebit pentru oamenii specializaţi pe didactic, inclusiv prin evidenţierea şi publicizarea acelora care au obţinut rezultate extraordinare, de exemplu pregătind echipe de concurs studenţeşti în competii interuniversitare, sau excelând la calificativele obţinute din partea studenţilor etc. Şi în Suedia sau Danemarca există o traiectorie separată pentru oameni în special angajaţi în predare/ instrucţie, deşi nu atât de bine demarcată ca cea din SUA.
Ceea ce e important de reţinut de aici este că o reformă a sistemului din România, în interiorul universităţilor de cercetare, pe linia aceasta de instrucţie pentru cei care nu doresc neapărat să fie evaluaţi conform criteriilor de cercetare internaţionale, ci pe o linie pedagogică, ar fi desigur posibilă. Atrag însă atenţia că aceasta nu poate să însemne, ca un compromis total, că oameni care nu ar trebui să facă parte din academic ar reuşi să se „ascundă” în sistem ca profesori de instrucţie, fără să mai fie nevoiţi să dovedească vreo calitate/ expertiză de cercetare prin publicaţii viitoare. Ei ar fi, desigur, evaluaţi foarte serios din punct de vedere al abilităţii lor didactice. Ori evaluările acestea didactice pot fi extrem de serioase şi de dure: de exemplu, atât în Olanda, Danemarca sau Suedia, toată lumea care urmează să predea în învăţământul superior trebuie să treacă cu brio câteva cursuri de predare, organizate de multe ori sub formă de cicluri, şi să fie inclusiv „examinaţi” în mod repetat de colegi mai experimentaţi şi evaluatori externi, direct în timp ce predau studenţilor.
Avem români, tineri sau la maturitatea capacităţii de exprimare a talentului, extrem de bine pregătiţi, care au ales să-şi dedice talentul şi abilităţile unor alte sisteme educaţionale, să contribuie la creşterea economică a altor state. Vă număraţi printre ei. Cum putem să îi aducem mai aproape şi să beneficiem, ca şi societate, de valoarea lor?
Metaforic vorbind, „tăiaţi capetele proaste”, resetaţi totul la zero, asiguraţi funcţionarea cercetării şi învăţământului superior în baza criteriilor standard din lumea civilizată, şi vă vom demonstra, alături de cei talentaţi şi motivaţi din interior, ce se poate face, ce se poate construi în România în materie de cercetare de performanţă (în Ştiinţe Economice): nu cred că ne-ar fi ruşine între alte naţii, ba chiar dimpotrivă, dacă am fi lăsaţi/ încurajaţi să facem asta. Alternativ, puneţi umărul la, faceţi lobby pentru naşterea unor instituţii, unor centre noi, pure, construite şi funcţionând strict în baza standardelor internaţionale — şi acestea le vor devora în timp pe celelalte (pentru un exemplu, copie după instituţii existente deja în Italia şi Spania, vedeţi articolul meu despre idealul „Institut Român pentru Economie şi Finanţe” care ar putea fi înfiinţat de BNR). Este tragic că aceşti oameni ambiţioşi şi talentaţi sunt demotivaţi în mod explicit. Ajutaţi-ne să îi ajutăm, să vă ajutăm, să ne ajutăm. Altfel vor pleca şi ei, şi nu asta e problema! Problema e când vor pleca “definitiv” şi când vor refuza să se întoarcă sau să mai fie în legătură cu România sub orice formă: au suferit destul.
Am început cu o radiografie, v-aş propune să încheiem cu o alta. Care ar fi diagnosticul în ceea ce priveşte economia noastră? Cum arată România în visele Dvs. peste 10 – 25 de ani? În ce condiţii aţi putea lua în considerare să vă întoarceţi definitiv în România?
Am încetat să mai fac prognoze pentru decenii/ sferturi de veacuri s.a.m.d, deşi ar fi uşor să fiu o Cassandra mioritică (cunoscută la noi şi ca Brucan 2.0). Important este însă doar ce se va întâmpla într-un an, doi, maxim 5 ani: dacă nu are loc nicio schimbare în sensul celor precizate la răspunsurile mele anterioare, mă tem că în multe dimensiuni vom înregistra regres în mare parte ireversibil, în loc de minim progres. Şi a propos, un progres epsilon peste o jumătate de secol, în absolut, este un regres enorm în termeni relativi, pentru că alţii, inclusiv vecini de-ai noştri din Europa de Est şi/sau Balcani, vor fi deja mult mai departe. Cât despre perspective privind întoarcerea acasă, acestea se tot discută, se tot invocă, cel puţin la nivel formal, de mulţi ani; însă rămân la nivel de discuţie. Nu cred în ruptul capului că vreunul dintre noi, cei din diaspora ştiinţifică românească ne-am săturat de România, dar tare am dori să avem un semn cât de rapid posibil că nici România nu s-a săturat de noi…
Care ar fi trei epitete ce ar trebui să caracterizeze mediul academic din România, un mediu pe placul Dvs. ? Dar cele rezultate replicând întrebarea la economie şi respectiv societatea românească, în ansamblu?
Mediu Academic: integritate, competenţă, meritocraţie,
Economie: creştere durabilă, dezvoltare incluzivă, sustenabilitate,
Societate: educaţie, spirit civic, solidaritate.
Referinţe folosite:
Buhai, I.S., G.C. Silaghi, F.O. Bâlbâie, A.G. Halunga, C.M. Litan, V. Midrigan, C. Pop-Eleches, Z. Sandor, and M.C. Voia (2016), The Râse for Academic Integrity în Romanian (Domestic) Economic Sciences・ working report and manifesto on the state of Economic Sciences inside România. Direct accesibil prin http://www.sebastianbuhai.com/papers/publications/the_rise.pdf
Buhai, I.S., C.M. Litan, and G. C. Silaghi (2015), Demotivarea performanţei: Cazul criteriilor naţionale de evaluare a cercetării în Ştiinţele Economice din România (în Romanian), chapter în the 2015 Report of the Romanian Think Tank în grupul de Analiza, Atitudine şi Acţiune în Politica Ştiinţei din România (Raport 2015-TT-G3A), Journal of Science Policy and Scientometrics/ Revista de Politica Ştiinţei şi Scientometrie, 4, p 250-87. Direct accesibil, de exemplu, prin http://www.sebastianbuhai.com/papers/publications/Raport_Criterii_Evaluare_Stiinte_Economice_Romania_6Dec2015.pdf
Buhai (2015), Institutul Roman pentru Economie şi Finanţe. Sau despre ce poate face Banca Naţională pentru Excelentă în Ştiinţele Economice din România・ http://blog.econacademia.net/2015/06/institutul-roman-pentru-economie-si-finante-sau-despre-ce-poate-face-banca-nationala-pentru-excelenta-in-stiintele-economice-din-romania/
Buhai, I.S. (2005), Renasterea Prestigiului Doctoral în România, Direct accesibil, de exemplu, prin http://www.sebastianbuhai.com/pictures/RLIV/Prestigiul_Doctoral.pdf
Buhai (2005, reluat în 2014), Întrebari pentru candidaţii prezidenţiali toate link-urile relevante şi o prezentare succintă pot fi accesate prin: http://blog.sebastianbuhai.com/2014/11/dupa-un-deceniu-aceleasi-intrebari-110-intrebari-despre-viziunea-candidatilor-prezidentiali-din-2014-turul-ii-privind-cercetarea-stiinta-si-tehnologia-romania/
Buhai, I.S. (2004), Conditia Cercetătorului: Între Realitatea de Acasă şi Idealul din Afară (în Romanian), Ad-Astra- The Young Romanian Scientists Journal (online), Vol. 3 (2). Direct accesibil, de exemplu, prin http://www.sebastianbuhai.com/pictures/RLIV/eseu_Sinaia.pdf
Informaţii despre cursul predat la UBB Cluj, relevant în contextul de faţă, prin pagina www.sebastianbuhai.com/teaching
Alte materiale relevante pentru tema de aici (eseuri) accesibile prin pagina http://www.sebastianbuhai.com/essays/
Alte materiale relevante (interviuri şi relatări în mass-media: presa, televiziune, etc): http://www.sebastianbuhai.com/media-coverage/
Toate informaţiile despre conferinţele ERMAS, iniţiate în 2014, prin: http://www.econacademia.net/conferinta.html
Eseuri pe temele atinse în acest interviu scrise de autor şi/sau de alţii pot fi citie şi pe Blogul EconAcademia, blog al economiştilor romani din mediul academic, iniţiat în 2014: http://blog.econacademia.net/
COMMENTS