O carieră bancară de peste treizeci de ani, începută la ghişeele Băncii de Investiţii şi continuată succesiv în cadrul Băncii Române pentru Dezvoltare, Demir Bank, Volksbank, Bank Leumi şi CEC Bank reprezintă în sine o realizare de care un funcţionar bancar poate fi mulţumit… Sau nu…
Împlinirea vârstei de 65 de ani reprezintă pentru Laurenţiu MITRACHE un moment propice pentru a privi atât înapoi cât şi înainte. Colaborarea datând de la primele numere şi continuată sporadic în prezent a prilejuit revistei PIAŢA FINANCIARĂ o plăcută şi interesantă discuţie.
P.F. Ca absolvent al Academiei de Studii Economice din București ați intrat de drept în branșa economiștilor. Ştiind diversitatea preocupărilor dumneavoastră – literatură, istorie, jurnalistică, sport – cum explicaţi opţiunea pentru ASE ?
Dacă geometria, o ştiinţă aproape palpabilă, putea oferi două variante (euclidiană şi neeuclidiană) valide, economia politică, infinit mai abstractă, nu putea exista în varianta unică. Curiozitatea şi… întâmplarea mi-au permis accesul la o carte pe cât de interesantă pe atât de greu accesibilă atunci, The Age of Uncertainty de J.K. Galbraith. Citirea şi recitirea sa mi-au oferit câteva răspunsuri şi mi-au provocat un număr mult mai mare de întrebări…
De aici până la ASE nu a mai fost decât un pas. Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale, pe care am absolvit-o în 1979, părea singura care oferea un contact direct cu alte economii decât cea modelată conform principiilor marxiste, prea puţin alterate de doctrina naţionalistă…
P.F. Cu toate acestea, nu aţi lucrat în comerţul exterior…
La vremea respectivă, nu ştiam că Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale era o franciză a celei similare de la Moscova, pregătirea economică fiind secundară menirii sale de selectare a unor cadre de nădejde, evaluate şi triate incipient într-un proces de pregătire în vederea prezentării frumuseţilor patriei turiştilor străini. Eu nu am fost ghid turistic… Mai târziu, politica de cadre aplicată m-a declarat incompatibil cu comerţul exterior. După o perioadă de derută profesională şi de rătăcire inclusiv stradală, un anunţ postat pe uşa din strada Eugeniu Carada a Băncii de Investiţii mi-a sugerat că aş putea deveni inspector de bancă… Ceea ce părea imposibil după trei ani de serviciu la depozitul de materii prime al întreprinderii de anvelope Danubiana s-a realizat cu sprijinul şi înţelegerea extraordinară a directorului Sucursalei Bucureşti a Băncii de Investiţii. Îi amintesc numele aici, pentru că, din păcate, nu i-am mulţumit niciodată – Valer Ioniţă. Ulterior, lucrurile au evoluat oarecum logic: inspector, şef serviciu, director adjunct sucursală, director adjunct în centrala băncii, director… până în 1997.
P.F.: Cariera bancară începută în cadrul Băncii pentru Investiții a României aţi continuat-o ca președinte al mai multor bănci. Cu ce idei despre banking aţi intrat în branşă și care este imaginea pe care o aveți azi, după experiența de multe decenii în poziţii de top management?
Băncile anilor optzeci nu aveau decât foarte puţine lucruri în comun cu activitatea bancară de azi. Excepţiile se numeau BRCE, obligată să relaţioneze cu băncile străine, Casa de Economii şi Consemnaţiuni, acordând populaţiei credite de retail şi ipotecare şi, parţial, Banca de Investiţii şi Banca Agricolă, implicate în avizarea marilor proiecte de investiţii, urmând metodologia Băncii Mondiale la care România era membru. Anii de început ai ultimului deceniu al secolului trecut au oferit oportunităţi de şcolarizare prin participarea salariaţilor români la diferite cursuri organizate de bănci şi instituţii internaţionale, pregătindu-se terenul pentru băncile străine care aveau să vină în România. Evoluţia industriei bancare a fost rapidă dar nu întotdeauna benefică societăţii. Ceea ce s-a întâmplat cu Dacia Felix, Albina, Credit Bank, Bancorex, Bankcoop, Banca Internaţională a Religiilor a afectat dramatic societatea, chiar dacă nu atât de mult încât aceasta să depună eforturi adecvate pentru identificarea şi pedepsirea vinovaţilor sau măcar pentru recuperarea pagubelor… Astăzi, rolul şi specificul instituţiilor bancare continuă să fie insuficient înţelese iar influenţarea, directă sau indirectă, asupra celor dependente politic, limitează foarte mult potenţialul de implicare eficientă în procesul de dezvoltare…
P.F.: Spuneați cândva, în Piața Financiară, subliniind importanţa economiştilor, că nu cunoaşteţi ”niciun economist în România”. Cum vedeți acum lucrurile din perspectiva a ceea ce s-a întâmplat în anii aceștia în România?
Economişti există în România, chiar prea mulţi, dacă îi luăm în considerare pe cei care se definesc ca atare şi care ne explică mâine de ce nu s-au realizat predicţiile lor de ieri. Dacă definim economistul ca o personalitate ale cărui idei sunt capabile să determine schimbări într-o societate, nu doar eu, dar oricare student căruia Adam Smith, David Ricardo, Karl Marx, Alfred Marshall, Irving Fischer, J.M. Keynes, Joseph Schumpeter, Friedrich Hayek, Joan Robinson, Milton Friedman, Douglass North, Robert Solow etc. nu-i sunt complet necunoscuţi, realizează cu uşurinţă lipsa de conţinut a succesivelor programe guvernamentale şi excesiva diluare doctrinară datorită infuziei masive de populism. Faptul că împărţim ultimul loc în Europa cu Bulgaria din punctul de vedere al dezvoltării economice, nu elimină bănuiala unei penurii cronice de economişti la nivelul aparatului guvernamental şi al formaţiunilor politice. Dimpotrivă…
P.F.: Care au fost cele mai delicate probleme de gestionat în diferitele funcţii de conducere deţinute, care au fost cele mai mari realizări şi, dacă este cazul, cele mai mari regrete legate de activitatea bancară?
O ierarhie este greu de stabilit, mai ales când, prin trecerea timpului, emoţiile s-au estompat. Menţionez doar experienţa nu foarte delicată ci chiar şocantă care a condus, înainte de achitarea definitivă, la o condamnare în prima instanţă la închisoare cu suspendare de un an şi opt luni. Motivul? Elimin, din lipsă de probe, factorul intenţional, dar menţin precaritatea profesională a unor procurori DNA şi judecători care nu realizau deosebirea dintre o obligaţie contractuală de plată şi modalitatea efectivă de stingere operaţională a acesteia, care ignorau că abuzul în serviciu nu este aplicabil atunci când relaţiile dintre părţi sunt reglementate contractual, care confundau şi echivalau cu de la sine putere operarea în sistemul contabil propriu al băncii cu accesarea unei căsuţe e-mail, care susţineau în scris că reglementările Băncii Naţionale sunt aplicabile doar băncilor, nu şi clienţilor acestora, care – calificând infracţiuni nedefinite ca atare de lege prin similitudini subiectiv stabilite – depăşeau sfera puterii juridice intrând în sfera puterii legislative…
Perioada următoare anului 1989 mi-a oferit, ca şi altor colegi, oportunităţi interesante, astfel încât pot menţiona, la realizări, deschiderea primului ghişeu de operaţiuni valutare la BRD, negocierea şi încheierea primului contract de împrumut extern al băncii (cu Deutsche Bank), coordonarea echipei care a lansat primul card din România (Cardul PRIMA), introducerea în premieră a operaţiunilor de factoring intern şi internaţional… Am avut şansa de a face parte din echipa care a înfiinţat una dintre primele bănci străine din România (DEMiR) alături de doi oameni excepţionali profesional şi moral (Selciuk Saldirak şi Haluk Kurcer), am înfiinţat aproape singur o bancă, având drept de semnătură unică acordată de acţionarul străin (VOLKSBANK), am condus procesul de restructurare a unei bănci aflată într-o situaţie delicată (EUROM BANK) şi preluarea sa de către LEUMI, am deschis una din primele unităţi în străinătate (Bulgaria) pe baza paşaportului European…
Regrete nu am, considerând că mi-am făcut întotdeauna treaba în mod onest şi cu respect faţă de colegi. Greşelile au fost absolut întâmplătoare şi în majoritatea cazurilor am procedat în aşa fel încât să fiu pe jumătate iertat…
P.F.: Prin prisma experienței și a implicării directe, cum vedeți procesul de constituire a sistemului bancar românesc? Se putea mai bine? Cum va arăta viitorul, vom trece de la un banking tradițional la neobanking, vom coabita cu fintech-urile și vom accepta asaltul copleșitor al digitalizării? Cum va fi în 2050?
Ca o mică observaţie, nu am considerat băncile ca făcând parte dintr-un sistem ci dintr-o industrie, cu legi şi coordonate oarecum speciale dar respectând principial definiţia unei industrii. Nu există lucru sau stare care să nu fie susceptibilă de ”mai bine”. Afecţiunea primară a industriei bancare din România a constituit-o concepţia conform căreia ”nu trebuie nimic în afară de bani” pentru a dezvolta o afacere şi uşurinţa cu care băncile au acceptat aceasta! Puternice sechele există şi astăzi, manifestate, de exemplu, de lipsa de exigență privind calificarea managerială şi corectitudinea comportamentală în cazul IMM-urilor, de exemplu. Lipsa unei strategii de încurajare selectivă şi de impunere a unor cerinţe minime de indicatori de performanţă a condus la situaţia dezastruoasă a acestui segment şi la ineficiente şi uriaşe cheltuieli bugetare. Chiar şi acum, în loc să se profite de criza provocată de pandemie pentru a elabora şi aplica o strategie de ”turnaround”, se încurajează neperformanța prin facilităţi menite doar a amâna deznodământul pentru o guvernare viitoare… Dacă şi în acest an calitatea serviciilor turistice de pe litoral, de exemplu, a continuat să fie la limita de jos a standardelor din domeniu, vina nu este a operatorilor respectivi, ci a celor care îi încurajează să continue…
Domeniul bancar deja este supus de ani buni unor schimbări deosebite, generate de concurenţă, de evoluţia tehnicii IT şi de experienţa crizelor suferite. Această tendinţă va continua, dar alternanța perioadelor de criză şi de boom nu va putea fi eliminată: previziunile au la bază un istoric care nu contribuie decât la elaborarea unor modele probabilistice în care evenimentele cu minim de şanse se pot totuşi produce. În plus, comportamentul clientelei sau al băncilor este dependent major de factorul decizional uman, capabil de cele mai puţin previzibile schimbări în orice moment… Nu trebuie uitată sinceritatea cu care personalităţi din domeniu au recunoscut public lipsa cunoştinţelor legate de produsele derivate! Câte alte cazuri de produse, sisteme etc. continuă să fie incomplet cunoscute în prezent vom afla, cu certitudine, doar ”după”!
Nimic mai uşor decât a aborda orizontul anului 2050, despre care însă nu am decât o certitudine: o călătorie Bucuresti-Brasov va dura dublu faţă de cît durează în prezent datorită creşterii numărului autoturismelor, iar ANAF nu îmi va fi restituit suma de 100 de lei pe care mi-o datorează de un an de zile şi nici nu va răspunde nenumăratelor mele mesaje…
P.F. Nu pot, pentru că astea sunt vremurile, să nu vă întreb de criza aceasta pandemică, prin care trece toată societatea. Cum o percepeți la nivel de individ și colectivitate? Cum se va termina și ce implicații va avea, inclusiv în sfera bancară? Vedeți lumina de la capătul tunelului?
Istoria este în sine, prin evenimentele relatate, o dovadă suficientă în favoarea unei, greu de explicat raţional, ipoteze privind trecerea fiecărei generaţii umane cel puţin printr-un eveniment major, violent, de anvergură globală, cu consecinţe fizice pentru oameni. Ultimul astfel de eveniment, cel de al doilea război mondial a intervenit la douăzeci şi cinci de ani după precedentul. De optzeci de ani, evenimentele s-au succedat doar cu caracter regional, ultima criză financiară neafectând totuşi, decât indirect, starea fizică şi psihicul semenilor noştri. De aceea, pur şi simplu intuitiv şi acceptând evoluţia ascendentă şi repetitivă a omenirii, aş zice că ne aflăm prinşi în… cel de-al treilea război mondial. Învingătorii vor fi foarte puţini, învinşii sunt deja foarte mulţi!
Cheltuielile bugetare neproductive, necesare pentru sănătate dar absurde în cazul subsidiilor directe sau mascate acordate presei, serviciilor de alimentaţie publică, administraţiei publice, partidelor etc. vor trebui plătite de cetăţenii de rând.
Calitatea activelor bancare ar reprezenta o inexplicabilă excepţie în situaţia în care nu va avea de suferit, în primul rând datorită îndepărtării continue a orizontului de timp reprezentând sfârşitul pandemiei. În plus, lipsa de responsabilitate – în sensul răspunderii pentru consecinţele propriilor decizii – a instituţiilor legislative, executive şi judecătoreşti favorizează creşterea exponenţială a gradului de superficialite al guvernanței naţionale. Din acest motiv, aş îndrăzni să spun că se vede o lumină la capătul tunelului, fără a mă entuziasma din acest motiv: în mod sigur este un tren care vine ameninţător!
P.F.: Dacă dăm la o parte bancherul, ce vă rămâne aproape de suflet? Familia, desigur! Dar și tenisul (aţi fost director general al Federaţiei Romane de Tenis), ca și preocupările literare, ați scris o frumoasă și interesantă poveste despre istoria Hotelului Negresco. Și acum, ce poate urma? Punct şi……de la capăt?
Familia creează mediul optim şi sigur fiecărui membru pentru a creşte şi a se dezvolta conform năzuinţelor şi meritelor, fiind factorul determinant de a fi ceea ce suntem… Familiei nu-i mulţumeşti: te bucuri că o ai! Profesional, am convingerea că este vremea retragerii în… tribună şi a limitării la comentarii detaşate. Înlocuirea generaţiilor fiind nu doar un fenomen natural ci şi unul benefic evoluţiei societăţii, trebuie acceptat cu detaşare, seninătate şi generozitate. Cred, cu modestie, că am reuşit să respect aceasta. Ca sportiv amator, mă aflu în faţa unei mari oportunităţi: intrând în categoria jucătorilor de tenis intre 65-70 de ani am avantajul de a fi printre cei mai tineri! Cartea dedicată lui Henri Negresco a fost un succes nebănuit cu ecouri în Franţa: am fost recent solicitat de o editură franceză pentru a publica acolo versiunea tradusă. Sper să reuşesc până în primavară. Pregătesc, în paralel, o carte despre peripeţiile moştenitorilor fostului domnitor moldovean Mihail Sturdza şi o alta despre uzul şi abuzul ”abuzului în serviciu”… În relaţiile cu băncile, rămân un simplu client de cont curent!
COMMENTS