România a aderat la Uniunea Europeană cu cea mai mare inegalitate a veniturilor populaţiei dintre statele membre dar a părăsit podiumul de profil, potrivit datelor publicate de Eurostat pentru anul 2021. Cu un coficient Gini de 34,3, ne-am situat ceva mai bine decât Lituania (35,4), Letonia (35,7) şi Bulgaria (39,7), state în care apartenența la Uniune a înrăutățit situația, îndeosebi în cazul vecinilor de la sud de Dunăre.
Coeficientul Gini caracterizează din perspectivă social-economică de distribuirea veniturilor, cea care influenţează modelul de dezvoltare şi coeziunea social. Noi suntem încă departe de grupul central european al fostelor state socialiste intrate în UE, aliniat la practica europeană (unele chiar peste Finlanda), şi aproape de grupul format de țările latine din sud și Grecia.
Notă metodologică:
Modul în care sunt distribuite veniturile populaţiei într-o ţară poate fi exprimat matematic printr-un indicator denumit coeficientul Gini (după numle economistului italian cu același nume, care l-a introdus în 1912). Valorile sale variază între zero (cazul în care toţi cetăţenii au exact acelaşi venit) şi 100, caz în care o singură persoană obţine toate veniturile disponibile.
Valorile sale variază de la o ţară la alta şi, pentru aceeaşi ţară, în decursul timpului. Cu cât valoarea sa este mai mare, cu atât veniturile disponibile ale populației sunt distribuite mai inegal și invers.
Pentru a vă putea forma o opinie asupra modului în care a evoluat acest indicator la nivel european, implicit a contextului în care se găsește țara noastră, vă prezentăm in extenso datele publicate de Eurostat, care arată cum a evoluat distribuţia veniturilor în ţările UE în perioada 2007 – 2021 (vezi tabelul, cu observaţia că, în anumite cazuri, cele mai recente date sunt din 2020).
Slovacia şi Slovenia, deja intrate în zona Euro, precum şi cea mai dezvoltată ţară din grupul cu regim valutar de flotare controlată, Cehia, (plecând şi de la mentalitatea indusă de anii de socialism) s-au plasat la niveluri relative scăzute ale coeficientului Gini, alături de Belgia ( unde situația s-a îmbunătățit semnificativ) și campioana nordică a distribuţiei uniforme a veniturilor, Finlanda.
De observat că Suedia (+3,4 puncte procentuale între 2007 și 2021) şi Danemarca (+1,8 pp) au renunţat la o abordare mai apropiată de egalitatea socială şi s-au mişcat semnificativ în sus, spre media UE. Vecina noastră Ungaria (+2,2 pp) a abandonat şi ea poziţionarea apropiată de Cehia şi Slovacia şi s-a apropiat de situația din Franţa ( la rândul ei +2,7 pp). Germania a depășit uşor media UE.
Venită de la valori ceva mai mari ale coeficientului Gini, Polonia a înregistrat cea mai mare scădere a inegalităților din ultimii 15 ani (-5,4 pp), peste rezultatul din Irlanda (-4 pp), cu care a ajuns vecină în clasament. Între ele s-a strecurat, ca evoluție în timp, țara noastră (-4,4 pp), mai bine decât Portugalia (-3,8 pp) și Slovacia (-3,6 pp).
De reținut, însă, cea mai mare parte a reducerii inegalităților s-a produs la noi în intervalul 2015 – 2017, când scăderea de la 37,4 la 33,1 a dus la cea mai scăzută valoare consemnată în ultimii ani, chiar sub nivelurile din sudul continentului. A urmat apoi o revenire și o stabilizare imediat sub acestea, la care elementul socio-cultural a avut o contribuție importantă.
Perspectiva europeană clasică sugerează că ţările europene cu o distribuţie a veniturilor „optimizată” performează mai bine decât cele în care inegalităţile sunt mai pronunţate, fiind de preferat mai degrabă o plasare sub media europeană (pe care încă o depăşim clar) decât deasupra ei, unde s-au cantonat surorile noastre latine, mai puţin Franţa, la care pare a fi mai util să ne raportăm.
Una peste alta, TOATE ţările foste colege de bloc socialist care au simultan un regim valutar la fel ca al nostru şi dimensiuni ale economiei cât de cât similare s-au plasat din punct de vedere al gradului de inegalitate al veniturilor sub media UE, în timp ce noi ne-am plasat mult deasupra mediei europene, la fel ca ţări cu performanţe economice ceva mai slabe.
În mod evident, ne-ar fi necesară o clasă mijlocie mult mai consistentă, care să dilueze extremele şi să mențină coeziunea socială între bogaţi şi săraci. Cu cât aceasta ar fi mai puternică, cu atât mai ușor ar putea fi prevenite disfuncţiile sociale şi adoptate măsuri mai eficiente, care să răspundă unor necesităţi cât mai largi ale populaţiei.
Din păcate, combinaţia între o mare masă de subremuneraţi (atenţie, nu atât la stat cât în mediul privat) şi o pătură subţire de superîmbogăţiţi (în raport cu nivelul de dezvoltare al ţării) face puţin relevante mediile naţionale şi complică gestiunea procesului de dezvoltare a ţării. Nu au fost luate măsuri pentru stimularea acumulării de avuție prin muncă personală (inclusiv management de firmă proprie), corect retribuită.
Datele ne arată, astfel, rezultatul combinaţiei bizare de politici de stânga-dreapta. Care alienează pe cei defavorizați, defavorizează normalitatea și normalizează profitabilitatea ”fără număr”. Model care ne va ține departe de nivelul de trai și modul de viață din Occident, în varianta lui de succes la nivelul întregii societăți.
COMMENTS