Profesorul Mihail Ionescu a avut amabilitatea să răspundă unor întrebări ale redacției revistei pe problemele generate de agresiunea armată a Rusiei asupraUcrainei, probleme complexe, de un real interes, care preocupă în foarte mare măsură Uniunea Europeană și România. Rămâne de văzut, spune domnia sa „ce are de făcut în continuare UE, în noul context global, este o chestiune care preocupă leadership-ul european, reuniunea de la Praga a noii Comunităţi Politice Europene (octombrie 2022, unde a participat şi Marea Britanie), dar fără Rusia şi SUA şi Canada (formatul vechi al OSCE), vădind această inedită (după al Doilea Război Mondial) tentaţie de reluare a clădirii unei noi arhitecturi sistemice, dar şi măsuri în consecinţă.”
Cum vedeți așezarea și următoarele mișcări de pe tabla de șah geopolitică actuală: cine va câștiga, ce va câștiga, cu ce preț va câștiga?
Întrebarea este firească pentru că este un interes imens privind eventualul final al războiului din Ucraina început la 24 februarie acest an, fie şi doar pentru faptul că a intervenit o ’oboseală’ în recepţionarea ştirilor despre desfăşurarea lui. Trăim o epocă a ubicuităţii mijloacelor de informare şi accesului la ele, iar aceasta ’oboseală’ este semnul obişnuinţei noastre cu fenomenul „breaking news”, reflex şi el al dobânditei credinţe că istoria s-a accelerat exponenţial în ultimele două decade Oricum, acest interes este nu doar la nivelul liderilor politici, dar şi al experţilor şi opiniei publice internaţionale. Toţi sunt nerăbdători, deşi din motive diferite: fie pentru că greutăţile economico-politice şi demografice concomitente acestei confruntări se multiplică şi se răspândesc rapid global – de la inflaţie la criza energetică sau a refugiaților – pentru a nu mai vorbi de spaimă indusă de ’normalitatea’ intervenită privind utilizarea armelor nucleare asociată cu un Armaggedon final, fie întrucât mulţi se tem de greutăţile economice viitoare sau de extensia teritorială treptată a luptelor din Ucraina în Europa. Tot în spectrul diferenţelor de interes trebuie menţionat şi altceva. Nu este greu să identificăm semnele conştientizării tot mai generalizate internaţional că rezultatul acestei înfruntări sângeroase din Ucraina – în care agresiunii ruseşti i se opune eroic Ucraina sprijinită de o bună parte a comunităţii globale, în special ţările aparţinând alianţei nord-atlantice – va avea consecinţe sistemice majore. Anume, că un final al acestui conflict va fi asociat cu faptul că ordinea globală, instituită o dată cu sfârşitul Războiului Rece în 1990-91, va înregistra modificări de mari dimensiuni, dacă nu cumva va fi în întregime înlocuită. Despre acest lucru vorbesc mai ales experţii, iar ei fac această analiză de mai bine de un deceniu, fie menţionând „ordinea liberală 3.0”, consecutivă celor implementate în 1918 şi 1945 (rafinată în 1990-91) – cum face, între alţii, americanul John Ikenberry – sau, cum repetă oficiali din China şi Rusia, care reclamă inevitabilitatea istorică a unui altoi pe actualul trunchi sistemic destinat să extindă exponenţial multilateralismul în gestiunea globală.
De ce spunem acest lucru? Pentru că, în mod evident – fie şi numai dacă luăm declaraţiile liderilor din China şi Rusia, care afirmă deschis în ultima vreme că se împotrivesc Pax Americana şi militează pentru înlocuirea ei cu o ordine globală multilaterală -, rezultatul acestui război, aşadar desemnarea câştigătorului în Ucraina, va înclina balanţa, în mod dramatic, fie către o prelungire a actualei ordini globale, fie spre o modificare, posibil substanţială, a ei. Desigur, cele de mai sus spuse trebuie înţelese foarte nuanţat, aşa cum se cuvine unei problematici atât de complexe precum instalarea unei noi ordini globale, în care toţi actorii majori trebuie să fie implicaţi: o victorie a Rusiei va modifica raporturile de putere, cu deosebire în Europa, iar în ansamblul planetar va precipita o dinamizare a negocierii unei alte arhitecturi sistemice, cu alte aşezăminte şi direcţii de evoluţii. Zăbovind puţin asupra acestei chestiuni complexe, este de menţionat că, în cazul înfrângerii Rusiei – în paradigma mai vechiului Război al Crimeei din 1853-56, adică menținerea integrității statale a Rusiei – este posibilă o listare de scenarii post-război mai simplificată, deci gestionabilă sistemic, dar, dincolo de această prezumţie întemeiată pe experienţa istorică, atunci lucrurile se vor complica enorm. Să ne gândim aşadar că, în acest din urmă caz, ar trebui gestionată situaţia post-război care va interveni pe întinderea acestei uriaşe țări şi probabilitatea unui haos geopolitic de mari dimensiuni şi consecinţe globale. Deja, în rândurile experţilor, se discută chestiunea modalităţii de încheiere a acestui război din Ucraina astfel încât să nu eşuăm într-un cataclism nuclear sau într-un haos sistemic care va genera alte probleme şi conflicte. Robert Kaplan, expertul bine cunoscut la noi prin numeroasele cărţi traduse, a scris recent un articol în „ Foreign Affairs” în care a demonstrat, cu exemple istorice, că dispariţia/ disoluţia unor mari puteri – vezi cazul imperiilor habsburgic sau otoman, dar şi a unor imperii coloniale mai recente – a creat mari probleme sistemice, astfel încât este vizibil că o înfrângere a Rusiei va genera un dosar complex cel puţin la nivelul Eurasiei, pe care va trebui să-l gestioneze cineva. Nu trebuie uitat să menţionăm şi faptul că sunt şi experţi (şi chiar politicieni de vârf ) optimişti, care pe temeiul experienţei disoluţiei imperiilor coloniale din perioada Războiului Rece (francez, britanic, portughez) arată că este posibilă absorbţia sistemică cu costuri rezonabile a unui astfel de haos geopolitic.
Cum poate ieși Rusia în mod onorabil din această criză pe care tot ea a declanșat-o și cum poate fi „ajutată” să se așeze în mod real la masa negocierilor?
Este una dintre întrebările care, din câte înţeleg din presa americană şi relatările experţilor, preocupă foarte mult administraţia de la Washington în această perioadă (scriem aceste rânduri la sfârşit de octombrie 2022). Episodul Elon Musk şi planul lui de pace, urmat de reproşurile ucrainene la adresa excentricului magnat, dar mai ales ameninţarea lui, foarte repede schimbată, că va interzice utilizarea ’Starlink’-ului propriu pentru teatrul de război atât de util operaţiilor militare ale Kievului, ne arată aceasta înfrigurată căutare a unei ieşiri. După cum există şi o tabără a celor care nu vor cu niciun preţ să încheie acest război, aşa cum o arată şi evenimentele din 29 octombrie, când drone maritime ucrainene au atacat nave ale flotei Marii Negre a Rusiei în portul Sevastopol, ceea ce a dus la suspendarea accesului grânelor din Ucraina pe piaţa internaţională ca retorsiune a Rusiei faţă de ceea ce a numit un act terorist. Mai preocupant în acest episod este amănuntul pe care îl invocă oficial Rusia, anume participarea unor experţi britanici la acest atac asupra flotei sale, altminteri fără să fie o premieră în cele opt luni de conflict.
În domeniul nuclear s-au depăşit de altfel anumite praguri neliniştitoare. Kremlinul a arătat că nu blufează atunci când a anunţat că va utiliza lovituri nucleare dacă existenţa statului va fi pusă sub semnul întrebării – înfrângere militară în Ucraina? -, iar mai recent a învinovăţit Kievul că vrea să detoneze o „bombă murdară” radioactivă, care poate fi şi inventarea unui pretext de contralovitură de escaladare. Criza rachetelor din Cuba ne-a arătat foarte clar că o confruntare nucleară nu poate fi oprită din escaladare şi finalul de apocalipsă nucleară, decât prin negocieri şi o înţelegere, practic un ‚deal’. În cazul în care Rusia, încolţită de spectrul înfrângerii, ar utiliza arma atomică, indiferent de dimensiuni, escladarea va putea fi foarte greu oprită şi atunci tot doar prin negocieri, dar prezumtiv după câteva sute de milioane de morţi. Cum să oprim, aşadar, războiul a devenit acum o temă semnificativă a evoluţiilor politice internaţionale, iar mai ales marii actori sistemici sunt implicaţi în această chestiune majoră. Într-un editorial apărut în „Financial Times” în 17 octombrie, cunoscutul expert în relaţii internaţionale G. Rachman rezuma excelent actuala situaţie: „Odată cu creșterea pericolelor escaladării /…/, absența eforturilor diplomatice serioase de a pune capăt conflictului este atât uimitoare, cât și îngrijorătoare. Pentru unii dintre cei mai înfocați susținători ai Ucrainei, chiar și a vorbi despre diplomație echivalează cu o conciliere/ cedare în fata Rusiei-n.n. /. Argumentul lor este că singura modalitate acceptabilă și realistă de a pune capăt războiului este ca Putin să fie învins. Acest lucru este bine ca declarație de principiu, dar nu extrem de util în practică. Desigur, cel mai bine ar fi ca Rusia să fie învinsă categoric și un nou guvern penitent să ajungă la putere la Moscova – hotărât să plătească despăgubiri de război și să-l judece pe Putin pentru crime de război. Dar acest rezultat, deși este aproximativ în domeniul posibilului, rămâne un pariu cu durată foarte lungă. Pentru viitorul previzibil, este mult mai probabil ca, pe măsură ce opțiunile sale se micșorează, liderul rus și anturajul său să escaladeze în continuare.”
Recent a apărut în presa americană o serie de relatări care confirmă faptul că Kievul are planuri care nu sunt comunicate celor care sprijină efortul său de război, cum ar fi uciderea lui Daria Dughina în august sau chiar lovirea podului peste Kerci câteva săptămâni mai târziu. Avem aşadar doi beligeranţi, care cu mare greutate şi nu fără ajutor al unor terţi dezinteresaţi pot identifica un pachet minim de probleme asupra căruia să fie de acord şi să se aşeze la masa tratativelor. În acest conflict este vorba de un întreg dosar istoric al celor două părţi, extrem de complex şi contradictoriu, de cooperare şi recent de înfruntare sângeroasă, care împiedică acest lucru.
Nu trebuie să evităm să ‚citim’ cu mare atenţie dosarul crizei cubaneze din octombrie 1962, care a implicat cele două superputeri pe buza înfruntării nucleare. Preşedintele american Joe Biden, care recent a participat la o reconstituire ca joc de război a crizei cubaneze împreună cu alţi responsabili americani, l-a acuzat chiar pe omologul său rus, Vladimir Putin, că nu ţine cont de lecţiile istorice de acum 60 de ani şi ameninţă repetat cu utilizarea armei atomice. Un episod al crizei rachetelor din Cuba este, în opinia noastră, relevant pentru situaţia actuală. Atunci, liderii celor două superputeri, J. Kennedy şi N. Hruşciov, se înţeleseseră deja‚ pe canale secrete, asupra ‚targului’ final – retragerea rachetelor sovietice cu ogive nucleare din Cuba în schimbul retragerii celor similare americane din Turcia – , dar liderul cubanez Fidel Castro s-a declarat împotriva plecării ‚nucleare’ a forţelor sovietice, deşi era asigurată garanţia americană că nu vor invada insula. A trebuit ca Moscova să trimită un înalt emisar – A. Mikoian, renumit pentru calităţile sale diplomatice – pentru a înlătura această piedică foarte serioasă ridicată de aliatul minor. Mai mult, Kennedy şi Hruşciov au trebuit să coopereze pentru a înlătura împotrivirea lui Castro, cel dintâi acceptând un gentleman agreement propus de secundul, privind retragerea ulterioară a bombardierelor sovietice.
Aşadar, ambii beligeranţi trebuie să se afle la masa tratativelor prin identificarea unor puncte comune de la care să pornească negocierea adevărată şi să împiedice un cataclism nuclear şi un haos sistemic pe care nimeni nu-l poate gestiona, astfel încât să evite și o contagiune a războiului. Tot expertul mai sus citat, G. Rachman, arăta în analiza sa că: „În Vest, unii care se gândesc la un eventual acord de pace iau în calcul parametri largi. Rusia trebuie să se retragă cel puțin acolo unde erau forțele sale înainte de invazia din 24 februarie. Ucraina trebuie să aibă asigurat viitorul său ca stat viabil – cu acces la mare, control al propriului spațiu aerian și garanții de securitate fiabile, care să nu depindă de buna-credință a Rusiei. Statutul Crimeei va fi cea mai dificilă problemă în orice negociere. Dar găsirea de soluții creative la probleme de nesoluționat este ceea ce înseamnă diplomația la nivel înalt. Trebuie să ne străduim mai mult.” În paralel, asociind şi pe alţii, ’greii’ sistemici vor putea dezbate viitorul aşezămintelor globale.
Cine pot fi moderatorii reali care pot facilita o pace acceptată unanim de toate părțile implicate în conflict?
Trebuie să constatăm că ceea ce funcţionase, mai bine sau mai puţin bine, în rol de moderator în cazul unor astfel de crize sistemice – adică instituţiile internaţionale legitimate prin consens în acest scop, în cazul actual ONU şi OSCE -, pare a fi în stare de paralizie, şi chiar este astfel dacă privim realităţile actuale. Este şi acesta un semn că actuala ordine globală aşteaptă o schimbare majoră. Atunci când unul dintre ‚greii’ sistemului internaţional este implicat într-o criză de mare calibru, aceste instituţii sunt neputincioase. Să ne amintim cazul celui de la doilea război din Golf – invazia SUA în Irak din martie 2003 – , când Consiliul de Securitate al ONU nu a abilitat intervenţia, produsă apoi sub umbrela legitimităţii unei „coalition of the willing”. Alţi ‚grei’ ai sistemului international – Franţa sau Germania, pentru a nu mai vorbi de Rusia sau China -, au arătat, fiecare în felul lor, opoziţia faţă de întreprinderea americană. În cazul încleştării masive de azi dintre cele două state slave din Est, cei care au încercat să joace acest rol au avut rezultate modeste. În primele zile o tentativă israeliană – chiar a premierului – a eşuat, iar mai apoi implicarea Turciei a avut un rezultat parțial – aducerea pe piaţa globală a grâului ucrainian, din care doar acum câteva zile Moscova s-a retras -, la fel şi repetatele convorbiri telefonice Putin-Macron, ultimul devenind ținta reproşurilor, chiar neprietenoase ale taberei „uliilor” formată pe plan internaţional pentru continuarea războiului de către Ucraina. În sfârşit, dar nu în cele din urmă, o tentativă europeană – Germania, Franţa, Italia şi România – care, iniţial, părea să aibă şanse de reuşită, a fost practic torpilată rapid printr-o acţiune neaşteptată a premierului britanic Boris Johnson la Kiev.
Nu putem să nu constatăm că s-au format două tabere pe plan internațional – uneori, chiar în interiorul politic al unor ţări, inclusiv în SUA – cu obiective opuse: una care susţine că Rusia trebuie slăbită în măsură să nu mai poată să iniţieze acţiuni agresive, iar alta care militează pentru un final negociat al războiului, fără însă a abandona interesele fundamentale ale Kievului. Mai mult, pe acest fond, într-o interacţiune interesantă, s-a dezvoltat şi o scindare a comunităţii globale într-un „Vest colectiv”, cum îl numeşte Moscova, şi gruparea opusă, în care Rusia şi China joacă un rol de dinamizare, care solidarizează Sudul – prin organizaţii precum Shanghai Five sau BRICS. Neîndoielnic, trebuie ieşit din această situaţie extrem de periculoasă care prefigurează un al treilea război mondial, nicicum altfel decât nuclear, deci un sfârşit al vieţii terestre. Evitarea acestei eventualităţi preocupă comunitatea experţilor internaţionali şi deci sunt numeroase propuneri. Dintre ele, înclin către ceea ce a arătat că este de dorit cunoscutul preşedinte al Council of Foreign Relations, Richard Haas. Acesta a arătat într-un seminal articol din „Foreign Affairs” (numărul din sept.-oct. 2022), că mai vechiul ‚triunghi’ kissingerian, specific perioadei de final a Războiului Rece, format de SUA, China şi Rusia – ar putea fi reclădit pe temeiuri noi. Cele trei puteri nominalizate au interesele cele mai mari în clădirea noii înfăţişări a sistemului global şi deţin şi o superioritate economică – SUA şi China – sau nucleară – SUA şi Rusia. Analiza se aşează ferm pe premisa că relaţiile SUA cu Rusia şi China vor rămâne complexe, dar nu uni-dimensionale, chiar fiind fie competitive sau chiar inamice. În consecinţă, „dialogurile strategice private la nivel înalt ar trebui să devină o componentă a ambelor relații bilaterale” în ansamblul acestui ‚triunghi’ reformatat. Acest din urmă lucru ar fi benefic ordinii globale convenite pentru că ar menţine deschise canalele de comunicare şi reduce şansa unor deficienţe/ nesăbuinţe /calcule greşite în geopolitica globală. Promovarea unei politici de schimbare a regimurilor din cele două ţări partenere ar fi pentru SUA contraproductivă, iar multilateralismul invocat deseori este de preferat unilateralismului, o monedă de rezervă (dolarul) ar trebui menţinută, dar cu abandonarea politicii sancţiunilor etc. Întregul articol al expertului american merită studiat, deopotrivă şi alte soluţii identificate sub alte orientări în actuala situaţie globală. Personal, în această propunere de reformulare sistemică mai sus prezentată, am identificat filozofia “concertului de putere”, care a fost practicat istoric în secolul XIX şi bazat pe balanţă de forţe menţinută conştient în cadrul acestuia. Durata lui lungă, aproape un secol, este mărturie de reziliență, iar ‘triunghiul’ avut în vedere se poate dilata către alte forme geometrice, adecvate evoluţiei istorice.
Mulți spun că „arma pacificatoare”, una economică, se află în mâinile Chinei și Indiei: ar avea suficient de câștigat aceste două mari economii dacă ar înclina balanța în defavoarea Rusiei, în acest moment?
Aşa cum spuneam, sunt diverse soluţii imaginate – pe baze logice şi justificări politice derivate din actualele realităţi globale – privind evitarea celui de al Treilea Război Mondial şi apocalipsei nucleare. Există însă o problemă de fond care trebuie luată în calcul, anume că marile puteri implicate în criză, care deţin şi arsenalele cele mai importante militar-nucleare, anume Rusia şi SUA, nu pot fi ocolite defel. Logica sistemului wesphalian în care ne aflăm, de tip anarhic şi în continuă mişcare, este una care dă prioritate forţei brute hard – aşa cum arată cea mai importantă şcoală a relaţiilor internaţionale, aceea a competiţiei hegemonice – , astfel că forţa economică, fără a fi tradusă corespunzător într-o dominantă militară, nu este suficientă. ‚Triunghiul’ lui Haas poate asocia mai multe laturi, schimbându-se forma geometrică, aşadar şi numărul dialogurilor strategice, dar, în opinia mea, un ingredient necesar în această direcţie este asocierea neapărată a forţei economice cu cea militară, păstrându-se neapărat şi comunicarea strategică constantă între actorii participanţi. Trebuie identificate formulele care să prevină împărţirea ‚concertului de putere’ în două sau mai multe componente în competiţie. Desigur, ambele mari puteri – China şi India -, deopotrivă nucleare, dar cu arsenale în dezvoltare, au un rol foarte important în soluţionarea actualei crize sistemice, dar acest binom este insuficient pentru a da soluţia, pentru că aceasta implică şi mari responsabilităţi ulterioare în gestionarea sistemului pentru care latura militar-nucleară este decisivă.
Mai adaug, dar cred că s-a înţeles în logica relatării că o asemenea geometrie sistemică exclude – sau ar trebui să evite, de dragul eficienţei pe termen lung – constituirea unui fel de “directorat” al actorilor majori în cauză asupra celorlalţi, inegalitatea de rang de putere – deci nu de forţă economică sau militară – fiind şi în acest domeniu al geopoliticii, ca oriunde unde sunt implicaţi oameni, generatoare de tensiuni terminale.
Europa pare prinsă la mijloc în acest conflict și plătește un preț mare: putea fi evitat acest preț? Ce ar trebui să învețe pentru a nu mai cădea în astfel de capcane și pe viitor Europa?
Da, e real, Europa este un caz aparte în actuala criză. Mai întâi, bătrânul continent a pierdut în ultimele decenii centralitatea sistemică pe care a deţinut-o în vremea precedentelor cinci secole. Orologiul european era reperul întregii lumi, ultima dată, acum mai bine de trei decenii, fiind vizibil şi determinant când competiţia hegemonică avea a se decide undeva în câmpiile Germaniei, unde se aflau masate blindatele celor două superputeri în competiţie („Fulda gap”). Aceste forţe de asalt fără precedent ca mărime în istorie, pe de o parte erau dislocate să se opună revărsării, de cealaltă parte, a celor sovietice către Atlantic şi, în acest fel, să împiedice dominaţia comunistă a Eurasiei, practic, ”inima” sistemului. „Centrul lumii” s-a mutat de atunci încet, dar inexorabil, în Asia-Pacific, lucru devenit evident în ultimul deceniu, când creşterea exponenţială a Chinei a accelerat şi finalizat acest trend de deplasare dinspre Europa. Desigur, Uniunea Europeană, care cuprinde 27 de state, dar nu întregul continent, este, evaluată global, actorul sistemic cu PIB-ul cel mai mare – aşadar, gigantul economic numărul 1 al planetei -, dar, din punct de vedere militar este, cum se spune mai degrabă cu reproş conducerii organizaţiei, un „pitic strategic”. Încercările care datează de mai bine de două decenii (din 1997, dacă luăm acordul franco-britanic în domeniu de la Saint Malo ca reper) pentru a dobândi o anvergură strategică globală, au eşuat rând pe rând. Cea din urmă încercare, cea a asumării unei autonomii strategice, în care preşedintele Franţei, care a afirmat, în 2019, că NATO este în „moarte clinică”, a fost foarte implicat, nu dă semne de reuşită, iar criza actuală din Ucraina a prins UE chiar în cursul acestui proces. Pe de altă parte, NATO s-a întărit instantaneu în faţa primejdiei, iar două ţări nordice Suedia şi Finlanda i s-a alăturat imediat. După cum se ştie, UE a avut un rol major în evoluţiile din Ucraina din 2014 până azi, acordurile de la Minsk – 2015 şi 2016 – fiind cele care preconizau soluţionarea diplomatică a diferendului dintre Moscova şi Kiev. Totodată, se pare că, mai mult decât în alte părţi, consecinţele războiului din Ucraina se răsfrâng cu deosebire în UE, întrucât organizaţia îşi avea resursa energetică, crucială în economie, în procentaj de aproape 50 la sută în relaţia cu Rusia (gaz şi petrol), care o dată cu sancţiunile împotriva acesteia pentru agresiunea din Ucraina, a dispărut treptat şi poate definitiv (vezi soarta celor două „stream-uri” ce legau Rusia şi Germania, făcute inutilizabile acum circa o lună de zile prin sabotaj cu autor încă neidentificat). Acest lucru se observă cu ochiul liber nu doar în inflaţia masivă, care nu şi-a atins încă limitele, dar şi în încetinirea activităţilor economice (nici nu ştim unde se va opri cursul negativ) şi dereglarea planurilor proprii de decarbonizare şi, mai ales, căderea monedei euro, greu de oprit, poate, în viitorul previzibil. Azi, UE se află sub presiunea unui cuplu de forţe economice de mari dimensiuni, căreia va rezista în mod sigur, dar plătind un anumit preţ: cel „rusesc”, prin care este lipsită de cardinala resursă energetică – înlocuirea gazului rus cu alte surse locale (variantele ‚verzi’) sau aduse din alte regiuni ale globului este problematică şi îndelungată, dar şi cel „nord-american”, gata să exploateze această oportunitatea uriaşă, cum a numit-o Anthony Blinken, anume exportul de LNG pentru înlocuirea resursei vitale din Estul Eurasiei. Deja se văd primele mişcări ale UE de a ieşi de sub presiunea acestui cuplu de forţe, vizita cancelarului german la Beijing în noiembrie având semnificaţia ei, iar orientarea către Sud, către Africa, promovată de Franţa, este de asemenea un azimut cu valenţe geopolitice. Ce are de făcut în continuare UE, în noul context global, este o chestiune care preocupă leadership-ul european, reuniunea de la Praga a noii Comunităţi Politice Europene (octombrie 2022, unde a participat şi Marea Britanie), dar fără Rusia şi SUA şi Canada (formatul vechi al OSCE), vădind această inedită (după al Doilea Război Mondial) tentaţie de reluare a clădirii unei noi arhitecturi sistemice, dar şi măsuri în consecinţă. Vom vedea!
Într-un război de asemenea anvergură, partea mediatică joacă un rol important: ce a fost bine și ce a fost prost făcut în acest război mediatic, până acum?
Actualul război din Ucraina a însemnat practic un veritabil război hibrid, între Rusia, pe de o parte şi aliaţii ei, şi ‚Occidentul colectiv’, cum l-a numit Moscova oficială. Războiul hibrid nu este o noutate, el fiind verificat istoric de multă vreme, dar azi tehnologiile moderne de comunicare, spaţiul digital, precum şi alte cuceriri moderne (vezi ’Starlink’-ul lui Musk, care asigură superioritatea informaţională a teatrului de război) îl fac ubicuu şi decisiv. Este nu doar război pentru minţile naţiunilor proprii şi ale taberei adverse, dar şi o revărsare de acerbă competiţie în domenii altă dată rezervate, cum ar fi cel financiar, mai ales, dar şi economic (practic geamăn celui precedent) și – o noutate- chiar în domeniul artei, sportului, pretutindeni unde culorile diferite ale drapelului intră în joc în faţa mulţimilor (adică mass-mediei internaționale). Cum să accepţi evoluţia unui sportiv rus, care performează şi învinge, în faţa propriilor spectatori? Cum să accepţi revărsarea de ruşi, fugind de mobilizare cu sutele de mii, în propriile ţări, unde vor fi o povară economică şi o primejdie de securitate?; s.a.m. d.
Ar fi multe de spus, dar mă rezum doar la câteva exemple. Apăsarea mediatică pe modalitatea de acţiune a Rusiei – agresiune fără provocare împotriva unui stat, ţintind suveranitatea şi integritatea lui teritorială, mai mult chiar dispariţia sa -, contravenind aşezămintele juridice şi morale internaţionale, a fost un lucru legitim şi pozitiv şi a mobilizat pretutindeni masele, chiar conducerile politice – vezi condamnarea masivă a Moscovei la ONU. Deci, un lucru pozitiv. Un lucru pe care nu-l înţeleg eu poate deplin atunci când îl socot negativ: demonizarea mediatică a lui Putin. Până la negocieri sau până la înlocuirea lui prin puci de palat sau altfel, el deţine butonul nuclear. Un expert călătorit recent la Washington a observat disputele în această capitală privind primejdia unui război nuclear şi a conchis: „În toate crizele nucleare anterioare din 1945 până azi, liderii marilor puteri s-au oprit la marginea abisului. Cunoașterea faptului că o mișcare falsă ar putea cauza milioane de morți – sau chiar distruge planeta – este extrem de îngrijorătoare. Astfel că a împiedicat lumea să alunece într-un conflict nuclear din 1945. Ar trebui să funcționeze din nou. Probabil.”
Un alt lucru pozitiv a fost şi înfăţişarea ororilor războiului, crimelor de război săvârşite de armata invadatoare, ele trebuind a fi cercetate şi elucidate în conformitate cu dreptul internaţional. În plan general însă, negativ este faptul că războiul rămâne acelaşi de când lumea, nu este o luptă între îngeri şi demoni, iar contagiunea ororilor inadmisibile nu este doar ‚privilegiul’ cuiva anume. În pofida reglementărilor intervenite în domeniu, cu deosebire după 1900, când omenirea s-a văzut în fața războiului la scară industrială, toţi beligeranţii nu au ezitat să treacă această barieră, desigur în proporţii diferite. În sfârşit, confruntarea mediatică, parte a războiului hibrid este o lungă şi nescrisă poveste a narativelor competitive, auto-justificatoare şi destinate cele mai multe propagandei de război, aşadar acestea trebuie să fie tratate cu discernământ maxim şi la adăpost de generalizări şi sentinţe definitive. De ce preşedintele Volodyimir Zelinski, candidat pentru premiul Nobel pentru pace în acest an, nu a reuşit să-l obţină, spune mult despre această problematică complexă, contradictorie, dar fascinanantă în istoria războiului.
Diplomație, mai cu seamă cea a vorbelor, trebuie bine stăpânită, mai cu seamă când ai în joc combatanți ce dețin armament letal pentru întreaga planetă: cum vedeți dialogul la distanță al „vorbelor”? Cum trebuie tratată această situație?
Cred că în cele mai sus spuse de mine s-au desprins câteva dintre idei relative la ceea ce numiţi dialogul „vorbelor”. Există un proverb arab care îmi place foarte mult: eşti stăpânul vorbelor pe care nu le-ai rostit şi sclavul celor deja spuse. Liderii politici, diplomaţii, mai ales, dar şi media, ca putere nu doar simbolică în determinarea cursului evenimentelor istorice, ar trebui să ţină cont de aceasta înţelepciune condensată în doar câteva cuvinte.
Cum se vor reașeza lucrurile, ca sfere de influență politică și economică în perioadă ce va urma acestui război?
Istoria îndelungată a omenirii ne arată că există o armă secretă şi infailibilă, care deci nu a dat niciodată greş, pentru toate războaiele. Anume diplomaţia. Latinii spuneau că atunci când vorbesc armele, muzele tac, semnificând dificultăţile creaţiei spirituale în vuietul încleştării sângeroase. Noi putem să parafrazăm vechiul dicton afirmând că armele nu au vorbit fără încetare de la începutul lumii, iar diplomaţia le-a pus mereu capăt. Că înţelegerile/ deal-urile perfectate de ea au fost temporare şi nu veşnice este o realitate documentată secol de secol şi care vorbeşte de la sine despre natura umană, complexă şi contradictorie. Aşa că sunt îndemnat să afirm că această criză fără precedent în sistemul global pe care o străbatem, nu va fi ultima, dar va furniza învăţăminte preţioase pentru soluţionarea celei viitoare .
COMMENTS