Liviu Mureșan
Recent, cu ocazia Zilei Africii, Grupul de ambasadori africani și șefi de ai Misiunilor Diplomatice acreditați în România, precum și șefi de misiuni, Consuli Onorifici ai unor state africane, s-au reunit la un important eveniment organizat la Universitatea Politehnica din București.
Doamna Ambasador Raja Jhinaoui BEN ALI, decan al acestui Grup de ambasadori, împreună cu domnul Mihnea Costoiu, Rector al Universității Politehnica din București, și domnul Flavius Caba-Maria, președinte al Institutului MEPEI, au salutat participarea următorilor diplomați străini: domnul Hassan Abouyoub, ambasador al Regatului Marocului, domnul Moayed Fattalah EL DALIE, ambasador al Republicii Arabe Egipt, doamna Safiya Ahmad NUHU, ambasador al Republicii Federale Nigeria, domnul Abdulmuli Monem, ambasador al Statului Libia, domnul Abdelmadjid NAAMOUNE, Ambasador al Republicii Democrate și Populare Algeria, domnul Elmasour Ibrahim Bdad, ambasador al Republicii Sudan, domnul Leopold Abibo Lomalisa, însărcinat cu afaceri al Republicii Democratice Congo, domnul Marin Stancu, consul onorific al Republicii Ghana, domnul Serge Rameau, consul onorific al Republicii Benin, și domnul Eduard Mansour, consul onorific al Republicii Senegal.
La eveniment au luat parte un număr important de oameni de afaceri cu interese economice în statele africane, actuali și foști diplomați, analiști, cadre didactice universitare, studenți.
Interesul trezit de tema evenimentului “Să regândim Africa – între provocări și oportunități”, intervențiile vorbitorilor cât și discuțiile purtate cu acel prilej au dus la o concluzie principală, și anume că Africa rămâne cel puțin pentru decidenții români și publicul larg “un teritoriu atât de mare și atât de apropiat. ” România a avut timp de zeci de ani ca o prioritate strategică dezvoltarea relațiilor în cele mai diferite domenii cu țările africane, o moștenire care mai rezistă, timid, și în zilele noastre.
Evenimentul de la Universitatea Politehnica din București a fost organizat de un parteneriat de succes între mediul diplomatic, mediul de afaceri, mediul universitar și zona de analiză și reflecție neguvernamentală.
Tim Marshall, autor cunoscut prin prezentarea și compararea diferitelor regiuni ale globului amintea în una din lucrările sale că ar fi bine “să acceptăm ideea că datorită faptului că originile omului sunt în Africa, suntem cu toții africani. ”
Africa, al doilea continent ca dimensiune și populație după Asia, este și în prezent victima unor reprezentări denaturate cartografice și mentale.
În această parte a lumii suntem “victime” ale proiecției cartografice Mercator, cu o plasare a Africii pe harta lumii într-o parte și alta a Ecuatorului și cu impresia greșită că acest continent ar fi de dimensiunea Groenlandei, cu toate că, în realitate, este vorba de o mărime de 14 ori mai mare a Africii față de Groenlanda. Astfel, în această dimensiune reală, Africa ar putea cuprinde India, China, Franța, Germania, Marea Britanie, Groenlanda, și tot ar mai rămâne loc. Este vorba de un continent imens, care găzduiește 56 de țări.
Primele reprezentări cartografice ale Africii datează din 1554, ale lui Münster Sebastian, și din 1584, ale lui Ortelius Abraham, iar de-a lungul celor cinci secole, se pare că au fost realizate 11 moduri diferite de reprezentare cartografică. Dezbaterile actuale, în legătură cu acest subiect, se încadrează în preocupările din societatea occidentală de a recunoaște potențialul incredibil al Africii, datorită dimensiunii, diversității, bogățiilor, cât și exploziei demografice. Este vorba și de o trezire a conștiinței de sine a tineretului african, față de oportunitățile de afirmare rămânând “acasă” și în posibilitatea de a se angaja în construcția unui viitor nebănuit în trecut.
Este momentul de a recunoaște adevărul celor spuse de Sven Biscop de la Fundația Egmond, care sublinia că “complexul superiorității” lumii occidentale are trebui abandonat, ar trebui găsite căi de colaborare și de recunoaștere a performanțelor aflate în afara “bulei de bunăstare” a Occidentului, care dă o falsă impresie de confort și securitate a Vestului prin comparație cu lumea în curs de dezvoltare.
Actualele tensiuni între lumea unipolară și cea multipolară se desfășoară sub ochii noștri și sunt subiecte pe agenda de dezbateri și motive de noi coagulări în G7, G20, BRICS, SCO (Organizația de Cooperare de la Shanghai), ș.a. Apropiatul Summit BRICS, care se va desfășura în luna august în Africa de Sud, va avea șansa să fie un reper în noul mediu internațional, prin numărul de țări care și-au exprimat dorința de a deveni membri BRICS, prin obiectivele ambițioase de noi forme de plată, și mai ales prin definirea unor noi interese comune, strategice, ale „restului lumii”.
În prezent, se desfășoară o amplă confruntare între marile puteri, precum și a lor cu importanți actori regionali pentru influențe și prezențe pe continentul african. Turcia, India, Iran, țări din Golf, fac pași în Africa și se afirmă ca jucători de succes pe lângă puterile tradiționale.
În ultimul timp, Uniunea Europeană este tot mai interesată de prezența sa pe acest continent și a lansat un program strategic “Viziunea comună a UE – Africa”, lansat la Summitul de la Bruxelles din 17-18 februarie 2022. Această nouă evoluție trebuie înțeleasă și ca un efort de recuperare a UE ca jucător global, poziție care a fost mult slăbită în ultima perioadă. Un oficial UE menționa că Uniunea dorește să se implice mai mult prin investiții în țările africane, în condițiile în care China are deja un avans important în acest sens. El spunea că UE nu este interesată, de exemplu, să construiască o infrastructură de transport în Africa “între o mină care este proprietate chineză și un port care este, de asemenea, în proprietatea Chinei”.
Se poate vorbi de un efort general de a stabiliza populația din unele țări africane, în special din zona subsahariană, care exercită o presiune migratorie în primul rând asupra sudului Uniunii Europene. Pentru a înțelege dimensiunea de securitate care vizează Uniunea Europeană, Africa subsahariană are acum o populație de 1,1 miliarde de persoane și se estimează că va ajunge peste trei decenii la circa 2,5 miliarde, din care mare parte vor intenționa să migreze spre Europa.
Instabilitatea din Mali, Niger, Burkina Faso nu a putut fi soluționată de către autoritățile naționale, nici măcar cu sprijinul forțelor militare străine, în ciuda unor succese modeste în eliminarea unor lideri ai formațiunilor teroriste.
Indexul Statelor Fragile, realizat periodic de un think-tank american, menționează că patru țări dintre primele 15 cele mai fragile din lume se găsesc în zona subsahariană. Războaie nesfârșite, lovituri de stat, războaie civile continuă să se desfășoare ca urmare a problemelor interne, a unor tensiuni persistente între țări vecine, multe moștenite din perioada colonială. La acestea se adaugă presiunile exercitate de către forțe politice externe, grupări de interese de pe lângă companiile străine, care operează în țările respective, a unor grupări de crimă organizată transfrontalieră, precum și mișcări teroriste.
Cu toate acestea, treptat, sectorul privat național se dezvoltă în tot mai multe țări africane, pornind de la potențialul reprezentat de tânăra generație de oameni de afaceri, din care o parte s-au format în prestigioase centre universitare occidentale, dar și în unele locale care au început să se consolideze.
Kuseni Dlamini, lider al unui concern farmaceutic african, spunea că “avem nevoie de instituții care să funcționeze, lideri capabili, funcționari de stat și profesioniști și în sectorul privat, care să fie calificați, disciplinați, capabili și educați. Și toate acestea fără corupție”.
Președintele Republicii Sud Africane, Cyril Ramaphosa, gazda viitorului Summit BRICS, aprecia că, după perioada de pandemie “trebuie să se treacă la investiții agresive în infrastructură, la o industrializare accelerată și la implementarea de reforme care să stimuleze creșterea”.
În prezent, un loc central în Africa îl ocupă investițiile chineze. China este cel mai mare creditor cu sute de miliarde USD, iar un total de cca 2 trilioane USD ar fi nivelul de investiții în ultimii 20 de ani în căi ferate, șosele, centrale electrice, porturi, spitale, universități, aeroporturi ș.a. Cu toate acestea, un studiu realizat de Universitatea Fudan din China atrage atenția că în 2022 s-a înregistrat o scădere cu 55% a investițiilor chineze în Africa.
Phillip von Niekerk menționa în Daily Mavrick faptul că, în prezent, China și-a învățat lecția și “este mai circumspectă în ceea ce privește împrumuturile”. Proiectele chineze în Africa sunt numeroase, unele de mari dimensiuni. Pot fi amintite, de exemplu, investițiile în căi ferate – proiectul TAZARA, centre urbane și hidrocentrale în Angola, barajul de pe Nil, căi ferate și baraj hidrocentrală în Nigeria, fabrica de fosfați Tabassa din Algeria. Un loc special ocupă investițiile din Egipt de cca 60 mrd. USD pentru un nou proiect urban, lucrări Canal de Suez, ș.a.
Posibilitățile de dezvoltare a unor noi proiecte în Africa sunt considerabile. Moștenirea colonială, în special prin lipsa sau calitatea slabă a infrastructurilor, sunt în același timp o frână în dezvoltarea de noi investiții, cât și șansa unor noi proiecte în acest sens.
În mod surprinzător, prezența americană în Africa este mai redusă și se constată o scădere a capacității de competiție cu China, cu Rusia și alți jucători în diferite țări africane. La Washington se discută despre nevoia unei noi viziuni a diplomației americane față de Africa. Formatul unor întâlniri politice le Administrației cu Grupul de țări africane nu mai este de succes. Liderii africani au început să considere ca o neglijare a importanței țărilor lor, în condițiile în care se discută cu întregul grup de 56 de țări africane, în loc să se discute cu fiecare țară în parte. Diversitatea și interesele naționale ale acestor țări sunt suficient de mari, așa încât apar lipsa de încredere, precum și dificultăți de comunicare.
Cunoscutul comentator american Fareed Zakaria critica faptul că politica externă a Americii a pierdut flexibilitatea ei “și că ea este coordonată de către o elită insulară… care este incapabilă să înțeleagă că lumea se schimbă, și încă rapid.” Iar Fiona Hill, fost înalt diplomat al SUA, vorbește despre “America fatigue” (saturație/oboseală față de America) și atenționează că deziluziile privind rolul ei ca hegemon global sunt tot mai răspândite.
În aceste condiții, Africa înregistrează o prezență tot mai numeroasă și mai diversificată de investitori chinezi și o scădere a proiecției de forță a Statelor Unite pe acest continent.
Pe lângă competiția chino-americană, merită atenție prezența tradițională a Rusiei, atât în domeniul civil, cât și în cel militar, și mai ales unele noi abordări în modul de acțiune în Africa, prin comparație cu alți actori externi.
După Summitul Rusia-Africa de la Soci în 2019, Rusia încearcă să profite de relativa scădere a investițiilor chineze, cât și a prezenței și influenței Statelor Unite pe continent. Un raport recent al cunoscutului think-tank rus Valdai Club subliniază că acum este un moment favorabil în care țările africane devin conștiente că programele lor de dezvoltare, strategiile pe termen lung, trebuie să fie elaborate de ele însele și mai puțin importate sub forma unor studii făcute de prestigioase instituții din străinătate. Pe lângă nevoile “de dezvoltare a sectorului de construcție de locuințe, securitate alimentară, infrastructură și energie, se identifică faptul că în Africa este nevoie de transfer de experiență științifică și cercetare, în special de inteligență artificială, nanotehnologii, agricultură, energie nucleară, securitate cibernetică, experiență în relațiile internaționale.” (Raport Valdai Club)
Potrivit unui raport al UNESCO (2021), doar 8.9% din cele 18772 instituții de învățământ superior din lume se găsesc în Africa, 12 % în Japonia și America Latină, 20,4% în America de Nord, 21% în Europa, 37% în Asia. Astfel, dacă până acum, bătălia pentru atragerea tinerei generații din țările africane se desfășura pe alte continente, de acum încolo ea se va da tot mai mult chiar acasă, în Africa, pentru pregătirea viitorilor specialiști și decidenți.
Acest exemplu poate să readucă în atenția decidenților din România amplul program realizat cu 50 de ani în urmă, de pregătire a tinerilor africani în învățământul universitar din țara noastră, prin colaborare cu țările africane respective, în domenii cum ar fi medicina, petrol și gaze, agronomie, economie, ș.a.
Nenumăratele obiective de investiții în multe țări africane, care au fost realizate cu sprijinul specialiștilor români, sunt o mărturie a unor astfel de abordări strategice, pe care țara noastră le-a avut acum jumătate de veac. Potențialul de colaborare a țării noastre cu statele africane există în continuare, iar după redefinirea interesului național al României, politica noastră externă ar putea poziționa Africa drept una din prioritățile sale.
COMMENTS