O discuţie cu domnul Adrian Vasilescu, consilier (de-o viaţă, parcă) al guvernatorului Băncii Naţionale a României este întotdeauna o reală încântare. Tonul calm al interlocutorului, frazele pline de miez, desprinse parcă din ce i-a rămas după ce a uitat tot ce a învăţat din cărţile importante pe care le-a citit – cele de economie, dar şi cele de comunicare –, te fac să îţi doreşti ca interviul să nu se mai termine. Întotdeauna după un astfel de eveniment pleci încărcat pozitiv, sufleteşte şi intelectual. Nu degeaba în piaţă, când spui „comunicare“, mergi cu gândul în primul şi în primul rând la Adrian Vasilescu. Periplul discuţiei a pornit de această dată de la cea mai nouă carte a sa, Biletul de ieşire din criză.
Domnule consilier, a decis România ce fel de bilet de ieşire din criză îşi cumpără?
Cu siguranţă nu. Dar au loc dezbateri ce privesc cu deosebire un nou model de creştere economică; sau dacă PIB-ul mai oferă sau nu un tablou edificator al creşterii economice în prezent şi în anii viitori. Desigur, creşterea economică nu este înscrisă între obiectivele fundamentale ce intră în responsabilitatea Băncii Centrale. Dar Banca Centrală, având responsabilităţi directe în asigurarea stabilităţii preţurilor şi stabilităţii financiare a ţării, este implicată şi în dinamica PIB-ului. Prin urmare, este preocupată şi de un nou model de creştere economică.
Sunt câteva priviri profunde „aruncate” în viitor, care au în vedere tocmai conturarea unui astfel de model. O privire este cea a Băncii Mondiale, având ca orizont următorii 20 de ani. O altă privire este cea a Clubului de la Roma, având ca orizont următorii 40 de ani. Mai sunt două priviri ale unui autor cu mulţi cititori în toată lumea, George Friedman: una pe termen scurt – următorul deceniu; şi alta pe termen lung – următorii 100 de ani (n.r. Preşedintele Stratfor, cel care a publicat The Next 100 Years şi respectiv The Next Decade, cărţi traduse şi în limba română, care au apărut la editura Litera). Toate aceste priviri caută cu deosebire un nou model de creştere economică. Le-am numit pe cele mai semnificative. M-aş referi însă şi la o privire aruncată înapoi, în istorie. Doi americani, Keneth Rogoff şi Carmen Reinhart, într-o lucrare de referinţă, analizează „opt secole de sminteală financiară”. Cartea se numeşte „De data asta e altfel”, dar titlul este… polemic şi ironic. Cei doi autori ne avertizează că, de fiecare dată când apare o criză, vin analiştii şi spun că „de data asta e altfel”. Dar niciodată nu e altfel. Întotdeauna crizele pornesc în acelaşi fel şi din aceleaşi cauze, iar una dintre cauzele care nu lipsesc niciodată este îndatorarea excesivă.
E şi problema României, cu momentele ei de creştere economică nesustenabilă, bazată pe îndatorare excesivă.
Într-adevăr, modelele de creştere de la noi, de un secol şi jumătate încoace, s-au bazat pe îndatorare externă. Şi au fost momente când îndatorarea s-a dovedit excesivă. Nu cred că vom putea scoate îndatorarea din modelul nostru de creştere, dar trebuie să o gândim altfel; şi trebuie să înţelegem că intrăm într-o lume în care banii sunt mai puţini, mai scumpi şi mai greu de găsit. Şi investiţia străină e mai greu de găsit. Toată lumea, de altfel, s-a bazat până acum pe creşteri economice susţinute cu împrumuturi externe, îndeosebi între 2000 şi 2008. Creşterea noastră, din anii 2004-2008, a fost expresia unui boom economic foarte puternic. Nu a fost însă sustenabilă. Tocmai din acest motiv, ne-am trezit în 2007 şi 2008 cu deficite ale contului extern care au atins cote de peste 12%. Nu poţi să spui că asta este o creştere sustenabilă. Acum e criză, ne descurcăm greu, dar încă de pe acum trebuie schimbat modelul.
Am avut o supraîncălzire a economiei în primul deceniu al secolului XXI?
Nu, în niciun caz. Din 2000 până în 2008, timp de nouă ani, creşterea economică şi dezinflaţia au format un tandem. Şi atunci, dacă economia nu s-a supraîncălzit (căci o creştere economică însoţită de dezinflaţie nu are cum să ducă la supraîncălzire), care a fost problema? Ce ne-a dat pe noi înapoi? Răspunsul nu e deloc complicat: deficitele! Nu am avut creştere economică supraîncălzită, dar am avut creştere economică însoţită de deficite mari. La deficitul extern m-am referit deja. Adaug acum deficitul bugetar, care a explodat în ultimul an de creştere. S-a întâmplat ceva greu de explicat din punct de vedere al teoriei economice: cum să ai un an în care trei trimestre au fost înregistrate creşteri ale PIB-ului de 8 şi 9% şi un deficit bugetar de 5,4%? Cum să explici acest paradox? Revenind acum la întrebarea „Cu ce bilet iese România din criză?”, cred că explicaţia trebuie căutată în zona deficitelor. Paul Krugman a scos recent o carte (n.r. Opriţi această depresiune – acum!) în care pune în ecuaţie modelul american. El se întoarce la Keynes şi ne spune limpede că statul trebuie să facă investiţii şi cheltuieli acolo unde nu mai poate să facă piaţa privată; şi că se impune să fie găsită o cale pentru care să fie stimulată creşterea economică fără a mai apela la ajustări. Reţeta e tentantă, dar tratamentul e complicat.
Ce facem cu constrângerile de capital, de unde face statul rost de bani pentru astfel de investiţii?
Revin: sună frumos ce spune Keynes preluat de Krugman. Europa politică şi Europa din stradă strigă acum „fără austeritate!”. Şi România vrea „fără austeritate”. Este cert, trebuie să avem creştere, altfel îngheaţă economia. Noi am încheiat un an cu stagnare: 0,2% creştere economică în 2012. Iar creşterea economică zero înseamnă stagnare! Va urca creşterea la 1,6% în anul în curs? O să vedem când se va trage linie la sfârşitul anului. Dar există o astfel de condiţie – ori creştere plus, ori austeritate? Nu cred. Probabil însă că „austeritate” nu este tocmai termenul potrivit. Cuvântul are mai multe sensuri şi, în plus, este încărcat de conotaţii morale foarte puternice şi cred că economiştii şi politicienii l-au îmbrăţişat fără ca inspiraţia lor să fi fost în forma cea mai bună. Cuvântul cel mai potrivit, după mine, este „corecţie”. Nici nu sunt original în această privinţă: există un roman american foarte bun, „Corecţii”, în care autorul (nu-mi amintesc acum numele lui) supune dezbaterii nevoia Americii de a corecta ce a greşit. Există de altfel o sumedenie de alte cărţi, apărute în America, în care nevoia de corecţii este subliniată accentuat.
Un nou tandem deci – corecţii şi creştere economică?! De unde începe nevoia de corecţii?
De la educaţie. Un nou model de creştere economică fără să aibă la bază educaţia nu are nicio şansă. Iar în materie de educaţie sunt multe corecţii de făcut. Voi detalia un singur compartiment: educaţia economico-financiară. Fără ajutorul cărţii e greu de mers înainte. Or, cărţile mari zac în librării. Şi doar au apărut multe cărţi mari, în România, în ultimii ani! Autorii lor sunt cei mai mari economişti ai lumii, tirajele sunt însă mici şi cumpărătorii rari. Dacă astfel de cărţi stau în librării, deşi au apărut în tiraje mici, înseamnă că o mare parte a societăţii noastre nu este interesată de lecţiile lumii. Deşi avem de corectat modelul de creştere, ca să ajungem la o creştere economică sustenabilă. În limba română, sustenabilitatea s-ar traduce sugestiv cu un cuvânt care nu sună prea frumos – „proptea”. Dar nu există un cuvânt mai potrivit pentru „sustenabilitate” decât cuvântul românesc „proptea”. Trebuie să vedem cum proptim creşterea economică, pentru ca aceasta să rămână solidă, să nu mai dea înapoi, să fie sănătoasă, să aibă vitalitate.
Şi care ar fi proptelele de care avem nevoie, în opinia dumneavoastră? Poate fi exportul o proptea?
Exportul este deja un bun câştigat; este deja o proptea. Nu mai privim în viitor, privim în prezent, pentru că exporturile ne-au scos până acum la mal. Dacă luăm exportul din 2012 şi îl raportăm la creşterile din 2008, o să vedem că cifra este mult mai mare. Sigur, nu putem să nu ne întrebăm: cât mai poate să crească exportul către o Europă vestică în criză puternică şi cu recesiune? Dacă îl vom menţine la nivelul la care îl avem va fi bine. Problema este că trebuie căutate şi alte proptele. Lângă export trebuie să găsim şi alte proptele şi nu va fi uşor. Când vorbeşti de proptele, la ce te gândeşti? La ce nu ai.
Şi unde ar trebui să le căutăm?
Să socotim. Câte suflete suntem în această ţară? Să fim 18-19 milioane!? În această primăvară o să aflăm de la INS. Câţi fac PIB pentru România şi câţi fac PIB pentru Italia, pentru Spania sau pentru alte ţări? Am auzit recent la TV – un milion jumătate de români în Spania, un milion jumătate de români în Italia. Aduni şi vezi că sunt deja trei milioane. Nu ştiu dacă sunt atâţia, dar oricum sunt mulţi. Ar trebui să ştim exact câţi fac bani acolo, câţi fac bani aici. Cert este că la această cifră încă relativă, de 18-19 milioane de români care sunt în ţară, produc bani doar 3,3 milioane de angajaţi şi vreo câteva sute de mii de patroni, liber-profesionişti şi persoane fizice autorizate. Mai sunt ţăranii care îşi muncesc propriul ogor, dar nu-i adun aici. O să îmi spuneţi, poate, că statistica arată, pe ancheta de gospodărie sau ancheta bugetelor, că ies 6 milioane de salariaţi. Potrivit răspunsurilor obţinute. Dar când statisticienii se uită în conturile naţionale, mai văd doar 4,5 milioane de salariaţi. Înţelegem că diferenţa de la 6 la 4,5 milioane sunt salariaţi ocazionali – unii lucrează cu ziua, alţii se angajează la negru, dar niciodată nu plătesc vreo taxă. Salariaţii cu contracte de muncă sunt numai 4,5 milioane. Dintre aceştia, 1,2 milioane sunt bugetari, oameni valoroşi pentru societate, medici, profesori, poliţişti, oameni care poartă răspunderea administrării ţării: ei sunt utili dar nu fac bani acum. Vor produce bani când elevii lor se vor angaja sau când oamenii care s-au îmbolnăvit se vor întoarce sănătoşi la locul de muncă. Dar nu fac bani astăzi. România are însă nevoie de 5-6 milioane de oameni care să facă bani astăzi. Şi trebuie să luăm în calcul şi faptul că din cei 1,2 milioane de bugetari… vor mai pleca unii. Pentru că personalul bugetar va fi redus şi pentru ei va fi nevoie de locuri de muncă în sectorul privat.
COMMENTS