O poveste frumoasă şi interesantă a unei afaceri de familie este cea a companiei B&T din Timişoara. Am stat de vorbă cu doamna Adriana Brancu, la sediul actual al firmei, undeva la câţiva kilometri de borna zero de unde a pornit totul, în urmă cu aproape două decenii.
Am încercat pentru început să aflăm care poate fi legătura dintre o doamnă şi industria vânzării şi servisării de cauciucuri. Iar răspunsul a venit firesc: „la începutul anilor 2000, în economia României şi, firesc, şi în cea timişoreană, totul se îndrepta spre privatizare. Eu lucram la COMTIM, combinat care întrase în restructurare. Soţul meu lucra la Tofan Grup, companie care se afla la acel moment în discuţii avansate pentru vânzare cu gigantul din industria fabricării cauciucurilor, Michelin (care încă nu făcuse desantul în România). Până la urmă Tofan a vândut către francezi totul, cu excepţia fabricii Danubiana, de la Bucureşti (anvelopele agricole şi o parte din cele industriale). În atare vremuri tulburi, ne-am consultat şi ne-am decis că este cazul să ne deschidem un business al nostru. Pornirea a fost legată tot de Tofan Grup: ei făceau distribuţia prin centre zonale iar cel de la Timişoara s-a închis. Soţul meu lucrând în companie, am mers şi am discutat cu reprezentanţii Tofan iar aceştia ne-au încredinţat distribuţia pe judeţul Timiş. Şi aşa a luat fiinţă B&T”.
A fost o decizie curajoasă, având în vedere că nou veniţilor în business le lipsea capitalul. Pentru început au lucrat în trei: soţul, soţia şi tatăl soţiei. Timp de şase luni vindeau din stocul încredinţat de Tofan şi mergeau şi achitau contravaloarea. Şi în felul acesta capitalul a început să se formeze. Au început să apară şi angajaţii, unul câte unul, pe măsura dezvoltării firmei.
Doamna Brancu îşi aminteşte cu nostalgie de primul punct de lucru, cel de pe strada Haşdeu: „aveam un punct de lucru cu o suprafaţă foarte mică – în jur de 200 mp. Aveam doar câteva seturi de anvelope pe care le atârnasem pe pereţi. Vindeam şi mergeam să cumpărăm altele, şi tot aşa. Apoi am cumpărat o maşină de transport şi am început să livrăm anvelope de toate dimensiunile în tot judeţul şi zonele limitrofe. În 2004 am deschis un nou punct de lucru, pe strada Chimiştilor, destinat cu precădere anvelopelor agricole şi celor industriale. Punctul de lucru are şi service pentru montaj”.
De la agonie la extaz
Au urmat două momente ce par desprinse din filme de genul Agonie şi extaz. Primul episod, cel neplăcut, s-a petrecut în 2012: un incendiu izbucnit din neglijenţa vecinilor s-a extins şi a mistuit în totalitate sediul din strada Haşdeu. „Au ars acolo stocuri de 250.000 de euro. Aveam asigurare dar doar pentru o parte dintre acestea: atunci am conştientizat importanţa unui astfel de serviciu financiar. Cu cei 36.000 de euro primiţi de la asigurător am cumpărat utilajele pentru punctul de lucru unde ne găsim astăzi – pe strada Demetriade”. După acest moment de năpastă a venit şi vestea bună: „am fost contactaţi de Michelin România care ne-a propus să facem parte din franciza EUROMASTER. Propunerea a venit exact la momentul oportun”, spune gazda noastră.
Cum arată compania astăzi? În plin avânt, am putea spune: „Avem trei puncte de lucru: Chimiştilor, Demetriade plus unul lângă Arad. Recent am început investiţia la cel de al patrulea, care va fi amplasat spre Dumbrăviţa, la sensul giratoriu dinspre Gearmata, în proximitatea Autostrăzii Timişoara – Arad”.
Odată cu extinderea apar şi problemele legate de personal. Pentru că vremea în care familia putea rezolva totul a trecut de mult! „Astăzi avem în jur de 30 de angajaţi, iar odată cu deschiderea punctului de lucru de la Dumbrăviţa numărul acestora va creşte. Cum îi găsim? Greu! Şi nu găsim oameni nici pe bani mulţi, nici pe bani puţini! Pe tinerii de azi eu obişnuiesc să îi împart în două categorii: unii deştepţi, cu drag de învăţare, de descoperire, de muncă şi alţii care nu vor să facă nimic cu viaţa lor: nu le place nici munca şi nici învăţătura. Domeniul nostru e destul de greu: la partea de service-montaj avem nevoie de oameni care să muncească fizic destul de mult. La partea de front office, ne trebuie oameni cu bune abilităţi de comunicare, serioşi, de încredere. Ambele categorii sunt complicat de găsit”. Ceea ce mai trebuie adăugat ar fi faptul că Timişoara fiind un oraş cu numeroase multinaţionale, unei companii cu capital românesc, fie ea şi de talie medie, îi e foarte greu să concureze cu acestea pentru forţă de muncă. Iar românul are o atracţie deosebită pentru acest timp de companii, dincolo de câştigurile oferite.
Avantajele francizei
Am insistat puţin şi pe aflarea unor lucruri legate de franciză. Am întrebat-o pe interlocutoarea noastră ce obligaţii dar şi ce avantaje prezintă apartenenţa la EUROMASTER. „La capitolul obligaţii trebuie menţionat faptul că trebuie să vindem 70% din marfă din producţie Michelin. Ceea ce nu e greu pentru că astăzi Michelin produce o gamă de anvelope extrem de diversificată, pliabilă pe toate buzunarele. Avantajele sunt multe. Nu mai e nevoie să menţionăm stabilitatea ce îţi este dată de o astfel de onorantă apartenenţă. Apoi, lunar avem un om care se ocupă de noi acordându-ne consultanţă pentru a fi eficienţi, pentru a avea vânzări bune etc. Apoi avem acces la o gamă largă de informaţii pentru care, dacă nu am fi fost în grup, ar fi trebuit să cheltuim mult pentru a le afla. De asemenea, oamenii noştri, indiferent de postul pe care lucrează, sunt trainuiţi periodic de către oamenii de la Michelin”.
Perfidia preţului mic
Am vrut să aflăm de la doamna Brancu dacă românii, persoane fizice sau juridice, continuă să aleagă prin prisma preţului atunci când îşi cumpără anvelope: „Lucrurile sunt împărţite. Sunt oameni cărora orice le-ai spune, merg pe anvelope ieftine. Sunt patroni care consideră că nu trebuie să investească mult pentru că maşinile lor, odată ajunse pe mâinile angajaţilor, consumă anvelopele la fel de repede. Sunt şi oameni receptivi, pe care îi convingi dacă le explici cu argumente de ce e mai bine să aleagă ceva mai scump: consum mai mic, confort etc. Există şi o categorie de mijloc care dau curs invitaţiei noastre de a face teste şi, de cele mai multe ori, aceştia ajung să cumpere anvelope mai bune, nu mai ieftine „.
Despre lucrul cu băncile
Am vrut să relevăm în discuţia noastră şi relaţia antreprenor bancă, pentru a vedea cine se mişcă mai bine în teritoriu, dintre finanţatori. „Noi lucrăm de anul acesta ca bancă principală cu cei de la ING.. Pentru noi e importantă banca pentru că lucrăm cu stocuri de valori mari şi cu plăţi la termene lungi, de peste 60 de zile. Necesarul de capital de lucru e foarte important pentru compania noastră. De ce ING? Ne place cum se mişcă, sunt atenţi la nevoile noastre, se adaptează specificului muncii şi domeniului nostru. E un finanţator pentru care contează istoricul pozitiv pe care îl are cu tine, contează seriozitatea ta, iar acest lucru se vede şi în costuri: atunci când e loc de negociere, îţi dau facilităţi imediat. De asemenea sunt atenţi la cum evoluezi iar atunci când te apropii de pragul de risc te temperează”.
Perspective
Compania B&T a crescut an de an, cifrele sale urcând de la câteva sute de mii de lei la 3 milioane de auro astăzi. Iar odată intrat în funcţiune cel de al patrulea punct de lucru, va urma un nou salt. Dar interlocutoarea noastră, deşi optimistă din fire, rămâne precaută: „trebuie să fim atenţi cum ne dezvoltăm pentru că există volatilitate. Revoluţia fiscală ne-a făcut să creştem salariile pe net cu peste 25%. Iar costul serviciilor nu l-am putut mări decât cu 10-12%. Acum vedem o şubrezire la nivel naţional a sistemului de drept. Vă spuneam că lucrăm cu termene de plată de peste 60 de zile. În fiecare lună avem în piaţă marfă livrată şi neplătită de 1,2-1,5 milioane de lei. Vă daţi seama ce ar însemna să nu îţi mai poţi recupera aceşti bani: în 2-3 luni mergi spre faliment! „
În ceea ce priveşte Timişoara, doamna Brancu consideră că deşi a crescut destul de mult, potenţialul de dezvoltare al oraşului e mult mai mare. Dar nu e niciodată timpul pierdut. „Mi-aş dori pe viitor un oraş cu o infrastructură mai bună: cu străzi, cu parcări, cu poduri şi pasaje”. Iar discuţia noastră se încheie cu o maximă care ar trebui să ne dea tuturor de gândit: am întrebat ce fel de ţară şi-ar dori să fie România pe viitor: „îmi doresc cu ardoare ca România să rămână stat membru al Uniunii Europene”. Sunt cuvinte spuse din inimă, care nu lasă loc de nici un alt comentariu.
Norel Moise
COMMENTS