Dacă în urmă cu destul de puţin timp întrebarea care stăruia pe buzele multor români, şi nu numai, era legată de ce fel de criză traversăm, acum aceasta a fost înlocuită de una puţin mai roz: am ieşit oare din criză?
Tehnic vorbind, după toate teoriile economice, dacă ai două trimestre consecutive de creştere economică înseamnă că ai scăpat de recesiune. Situaţia devine mai nuanţată atunci când valorile de creştere economică sunt destul de fragile, la limita marjei de eroare statistică. Şi dacă luăm în calcul ajustările destul de mari cu care ne-au obişnuit cei de la Institutul Naţional de Statistică în ultimii ani (pentru anumiţi indicatori esenţiali gen venituri, investiţii etc.), întrebările privind adevărata faţă a economiei (plus sau minus) se nasc şi mai rapid.
Cifrele la primul trimestru sunt amestecate. Avem în continuare o creştere a exporturilor, ceea ce ne arată că o eventuală creştere economică se bazează din nou pe consumul extern. Din păcate e greu să prezici viitorul exporturilor, dar şi calitatea lor. În condiţiile în care un nou val de criză pare să fi acaparat o mare parte a Uniunii Europene, partenerul tradiţional al relaţiilor comerciale ale României, consumul e de presupus că se va contracta în respectiva zonă, ceea ce va limita livrările noastre către pieţele externe. Germania pare busola pe care trebuie să stăm cu ochii, având în vedere faptul că e statul care ne cumpără cele mai multe mărfuri şi produse. Pe parte de calitate, chiar dacă nu mai suntem o economie de lohn, ca în anii ’90, rămânem totuşi un stat care creează destul de puţină valoare adăugată. Continuăm să exportăm multe produse primare şi să asamblăm ceea ce multinaţionalele ne aduc, e adevărat, dând de muncă multor sute de mii de români. Nu discutăm ce se întâmplă cu profitul rezultat an de an!
Sunt însă destul de multe îngrijorări. Forţa de muncă, calificată şi ieftină până acum, în accepţiunea investitorilor, devine parcă din ce în ce mai scumpă. Fiscalitatea e jucată contabiliceşte, fără o ţintire a orizontului pe termen mediu şi lung. E chiar de mirare cum de au intrat investiţii majore în contextul în care noi ne jucăm de-a fiscalitatea lună de lună, trimestru de trimestru, an de an. Se pare că economia a căpătat un grad de autonomie ceva mai ridicat faţă de politic şi administrativ. Ne-am întors, din acest punct de vedere, la nivelul 2007.
O altă mare problemă o reprezintă arieratele. Companiile de stat produc în continuare mari găuri creând deficite pe care Guvernul le manevrează agil, contabil, pentru a se încadra în ţintele de deficit. Problema e că în acordul cu FMI, care îşi consumă ultimele etape, există angajamente legate de acest capitol, care nu au nicio şansă de a fi realizate. Mai mult, dincolo de faptul că vom avea sau nu un nou acord, care să ancoreze aşteptările de stabilitate ale investitorilor străini, arieratele rămân o mare problemă. Ca şi privatizările ratate ale companiilor de stat. Ce investitor şi-ar plasa banii într-un stat care nu reuşeşte să-şi plătească la timp datoriile, să genereze şi să implementeze programe coerente pe termen lung? Am văzut recent ce înseamnă o ieşire a ceea ce numim „hot money”, în ultima lună, când euro a galopat vertiginos, vlăguind leul! Chiar dacă sunt destui cei care spun să mergem pe drumul nostru, fără FMI, eu consider că încă e nevoie de această ancoră de încredere. După cum cred că ne aflăm încă prea aproape de noile valuri ale crizei (mulţi prevestesc un buble financiar, în condiţiile în care consumul mondial scade constant, iar cantitatea de monedă pompată de băncile centrale tot creşte) pentru a putea clama liniştiţi că am scăpat de orice grijă.
COMMENTS