Summitul NATO de la Vilnius din data de 11-12 iulie 2023 a produs o parte din rezultatele scontate. A reafirmat sprijinul Alianței față de Ucraina, și a continuat munca de coordonare a investițiilor în capacitatea industrială necesară pentru aprovizionarea Ucrainei în acest război de uzură și pentru asigurarea capacității Alianței de a se apăra în caz de conflict. Cu toate acestea, Ucraina nu a primit o invitație sau agendă clară de intrare în NATO, după opoziția SUA și a Germaniei, care se feresc de escaladarea directă cu Rusia și de asumarea unei obligații de apărare teritorială care ar fi activată în minutul 2 după semnarea tratatului de aderare. Cel mai important a fost anunțul surpriză al Președintelui Erdogan cu privire la aprobarea intrării Suediei în Alianță, la puțin timp după condiționarea nerealistă de a relua discuțiile de aderare a Turciei la UE. Imprevizibilitatea Președintelui Erdogan se datorează atât agendei proprii de avansare a puterii regionale a Turciei și a intereselor sale de securitate specifice, cât și reconfirmării electorale a mandatului său ca să „make Turkey great again”. Rămâne de văzut dacă Suedia va primi confirmarea în cursul toamnei, așa cum a indicat Erdogan. De asemenea, prezența pentru al doilea an la rând al Grupului AP4 (Japonia, Coreea de Sud, Australia și Noua Zeelandă) indică atât direcția indo-pacifică în care SUA ar prefera să ducă NATO, cât și rolul crescând, mai ales ale Coreei de Sud, în aprovizionarea militară a Alianței, în special a partenerilor europeni.
Summitul de la Vilnius a fost interpretat (și anticipat) de către experți și observatori în cheia Summitului de la București din 2008. Sub impactul războiului din Ucraina și a perspectivei continuării sale pe termen lung, se generau așteptări nerealiste cu privire la continuarea politicii ușii deschise față de noi membri, mai ales cu privire la perspectiva de aderare a Ucrainei. Ucraina a plecat din Vilnius cu o formulă de cooperare între egali prin Consiliul NATO-Ucraina și cu promisiuni de armament și sprijin în continuă escaladare, ajungând acum la avioane F-16 și antrenament pentru piloți. Nu a plecat, însă, cu o promisiune concretă de aderare, cu un orizont de timp și plan de acțiune. Dezamăgirea leadership-ului ucrainean a fost palpabilă și vocală, spre iritarea probabil a SUA și a Germaniei, însă diversitatea pozițiilor pe această problemă printre membrii NATO (momentan împărțiți în trei tabere – anti, pro-aderare dar cu orizont de timp definit după război și indeciși) a exclus orice consens favorabil Ucrainei.
Paradigma americană
Cu toate acestea, Vilnius trebuie interpretat ca o manifestare a unei schimbări fundamentale care are loc în sânul NATO. Este mai puțin continuarea lui București 2008, cât desăvârșirea lui Madrid 2022 și a noului Concept Strategic dezvăluit în iunie 2022. Vilnius s-a încheiat cu un document care depășește anvergura unei simple declarații comune și constituie o foaie de parcurs pentru evoluția viitoare a NATO în lumea aflată în continuă schimbare. Aceste poziții erau prefigurate de Conceptul Strategic, dar ele nu erau garantate pentru că depindeau de voința politică a statelor membre. Ambiția emanată la Vilnius s-a materializat sub impulsul unității generate de invazia Ucrainei de către Rusia, al entuziasmului generat de aderarea Finlandei și (posibil) a Suediei, două state care au deja capacități militare și industrial-tehnologice semnificative, dar și prin reîntărirea leadership-ului american. De bine sau de rău, SUA s-a dovedit partenerul indispensabil de securitate al Europei (în special răsăritene) în această perioadă, iar Administrația Biden, în ciuda bâlbelor sale, a reușit să se poziționeze pentru a capitaliza de pe urma oportunității și a amuți discuțiile legate de Armata Europeană și autonomie strategică (reală) pentru încă o generație. Poziția aceasta puternică a fost construită și pe baza acțiunilor Administrației Trump, de la presiunea de creștere a cheltuielilor militare până la livrarea de arme ofensive Ucrainei, însă retorica contondentă a Administrației Trump a produs summituri crispate în care doar noile mențiuni legate de China sugerau viitoarea re-americanizare a NATO și ieșirea NATO din „moartea cerebrală” enunțată de Dl Macron.
Noua influență a SUA reiese din numărul declarațiilor recente cu privire la importanța implicării NATO în zona indo-pacificului, în condițiile în care membrii europeni ai NATO fie nu au avut niciodată, fie nu mai au în acest moment capacitate puternică de proiecție a puterii în regiune. Franța însăși abia detașează câte două fregate pentru a patrula sutele de mii de kilometri pătrați de teritoriu maritim din regiune, Marea Britanie este încă în faza de înzestrare navală după ani de neglijență, iar Germania vede implicarea regională în termeni economici, de mediu sau de drepturile omului. Este clar că SUA este motorul noii orientări, care ar fi fost rezistată în alte condiții de către europeni, care s-au folosit de forurile UE pentru a declara China un „rival sistemic” și a trasa un curs al competiției în plan tehnologic și economic, nu în plan militar. Tot agendei SUA i se datorează prezența AP4 pentru al doilea an la rând la summit. Cele patru țări sunt aliați apropiați ai SUA în diverse configurații bi și trilaterale, atât militar cât și de intelligence. Coreea de Sud, în special, se distinge ca un colos al producției de armament convențional dintre cei patru și un important furnizor european de tehnologie fie americană, fie coreeană dar compatibilă NATO. Începând cu Turcia, care produce tancuri sud-coreene sub licență cu numele Altai și continuând cu achizițiile excepționale ale Poloniei și, mai nou, ale României, Coreea de Sud pare să fi fost cultivată de americani drept furnizor preferențial din afara regiunii pentru parteneri europeni (cu input tehnic parțial din Japonia și de materii prime, precum fier și cărbune, din Australia). Relația va fi importantă inclusiv pentru conflictul din Ucraina și pentru apărarea europeană, dată fiind criza dezindustrializării militare a țărilor europene, generată de închiderea minelor de fier, letargia industriei siderurgice, închiderea minelor de cărbuni (importante pentru metalurgie) și de trendul general al decarbonizării premature și prost țintite din Europa.
Noua direcție a NATO
Summitul de la Vilnius reprezintă încheierea formală a rătăcirii identitare a NATO în ultimele trei decenii, în care NATO a trebuit să-și redefinească rolul într-o ordine mondială aflată în evoluție rapidă în epoca post-Război Rece. Această perioadă a pus sub semnul întrebării identitatea și scopul NATO într-o lume care părea să fi depășit dinamica puterii bipolare a Războiului Rece. SUA ca singură hiperputere și prăbușirea URSS și reorientarea Rusiei și a Chinei către mercantilism și globalizare părea să facă desuetă o Alianță a defensivei teritoriale. A durat decenii întregi ca „wandel durch handel” (schimbare prin comerț) a Germaniei față de Rusia și a SUA față de China să fie acceptate ca eșecuri politice. Acum asistăm la rezultatul unei realinieri a percepțiilor de securitate a majorității elitelor la nivelul țărilor NATO. Comunicatul Summit-ului de la Vilnius descrie NATO ca fiind „forul transatlantic unic, esențial și indispensabil pentru a consulta, coordona și acționa în toate problemele legate de securitatea noastră individuală și colectivă”. NATO nu doar că va descuraja acțiunile agresive, dar va și apăra orice teritoriu de stat membru și miliardul de cetățeni ai țărilor NATO. Perspectiva strategică NATO s-a schimbat total – Alianța nu mai este doar o entitate defensivă, ci se poziționează ca o forță proactivă pregătită să facă față provocărilor emergente într-o lume multipolară. Comunicatul subliniază o tranziție către o definiție mai largă a securității, care include protecția „obștii globale” a oceanelor, spațiului, tehnologiei și spațiului cibernetic. Competiția dintre Marile Puteri și rivalitatea strategică (sau sistemică, dacă vrem o aromă distinct europeană) amintește de dinamica epocii Războiului Rece, însă se distinge prin multidimensionalitatea și complexitatea sa. Nu se limitează la rivalitatea militară și geopolitică tradițională, ci se extinde la domenii tehnologice, economice și ideologice.
Astfel, Comunicatul Summit-ului de la Vilnius reprezintă o piatră de hotar în evoluția NATO, care este acum poziționat ca jucător cheie în contracararea Rusiei și a Chinei în mai multe dimensiuni și areale de competiție, inclusiv zone din ce în ce mai contestate în ultimii ani din cauza progreselor tehnologice și a intereselor geopolitice în schimbare – zonele arctică, tehnologică, cibernetică, spațială etc. Potrivit comunicatului, „poziția de descurajare și apărare a NATO se bazează pe o combinație adecvată de capabilități nucleare, convenționale și de apărare antirachetă, completate de capacități spațiale, cibernetice și maritime”. Aceste interese au fost prefigurate de includerea spațiului cibernetic ca domeniu operațional militar în 2016 și a spațiului cosmic în 2019 – „spațiul este un domeniu din ce în ce mai contestat, marcat de comportament iresponsabil, activități rău intenționate și creșterea capacităților contraspațiale de către potențialii adversari și concurenți strategici ai NATO” și „spațiul cibernetic este contestat în orice moment, deoarece actorii caută tot mai mult să destabilizeze Alianța prin utilizarea activităților și campaniilor cibernetice maligne.”
Un alt indicator al influenței SUA este sublinierea importanței domeniului maritim, afirmând că „oceanele și mările sunt cruciale pentru a proteja obștea globală și pentru a ne spori reziliența”. SUA este prima putere maritimă a lumii iar, cu mici excepții precum Franța și Marea Britanie, toți ceilalți membri au interese maritime doar în imediata vecinătate a teritoriului lor.
Concluzie
Invazia Ucrainei a fost catalizatorul pentru o serie de schimbări care se pregăteau „la foc mic” în interiorul NATO și mai ales în concepția strategică americană cu privire la NATO și rolul său global. Influența americană este acum la un apogeu istoric asupra Europei de Vest stagnante economic și a cărei dependență economică, tehnologică și de securitate față de SUA a fost întărită de acțiunile Rusiei, care i-au adăugat și o dimensiune a energiei (SUA fiind cel mai mare exportator de gaz natural lichefiat către Europa). Americanii se folosesc de această influență pentru a „tăia nodul gordian” al disensiunilor cu privire la rolul NATO în lume, în ciuda scepticismului profund al unor elite europene, și a trage NATO într-o nouă direcție. Acea direcție nu presupune doar cheltuieli militare mai mari și un focus asupra problemelor industriale și a amenințărilor emergente, dar și o lărgire a arealului regional NATO către zona indo-pacifică. Aceasta va genera semințele viitoarelor disensiuni NATO atunci când SUA vor intra în faza depresivă
a bipolarismului politic sau când conflictul China-SUA va părea să escaladeze către operațiuni militare.
Dr. Alexandru GEORGESCU
Eurodefense Romania
COMMENTS