Comunitatea bancară din România solicită ca directivele europene să fie transpuse în legislaţia naţională conform prevederilor aprobate de reglementatorii europeni şi în spiritul gândit de emitenţi. Ar trebui să ne asigurăm că transpunerea directivelor, şi aici facem referire în special la directiva 17/2014 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, se face în conformitate cu prevederile acestora, pentru a evita experienţa din anul 2010 cu transpunerea directivei 48/2008.
Asociaţia Română a Băncilor a înaintat Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor comentariile şi propunerile comunităţii bancare cu privire la proiectul de lege privind contractele de credit pentru consumatori garantate cu bunuri imobile al cărui iniţiator este ANPC. Propunerile au în vedere transpunerea completă şi corectă a dispoziţiilor obligatorii din Directiva nr. 17/2014 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, prin care să se ţină cont de interesele tuturor părţilor implicate, inclusiv ale creditorilor.
Considerăm că reglementarea restrictivă reieşită din dispoziţiile proiectului de transpunere a directivei în ceea ce priveşte acele aspecte lăsate la latitudinea statelor membre ar trebui să aibă ca fundament o analiză de impact detaliată şi consultări publice care să vizeze fiecare astfel de aspect în parte, desfăşurate pe o perioadă rezonabilă.
Legislaţia europeană prin Directiva 17/2014 are la bază o serie de principii clare de acţiune şi cel mai important dintre ele este legat de aplicarea doar la contractele viitoare. Propunem utilizarea unei exprimări foarte clare privind respectarea art. 43 din Directiva 17/2014, care precizează că „nu se aplică contractelor de credit existente înainte de 21 martie 2016”. Trebuie să transpară fără echivoc ideea că legea care transpune directiva se aplică exclusiv contractelor de credit încheiate după această dată şi nu la stocul de contracte, având în vedere că prevederile directivei interzic aplicarea la contractele existente înainte de 21 martie 2016.
Un alt amendament adus de comunitatea bancară priveşte eliminarea articolului din textul proiectului de lege care prevede că atunci când fluctuaţia ratei de schimb valutar este egală sau mai mare de 20%, creditorul oferă consumatorului posibilitatea de reducere a costurilor, respectiv de cel puţin 10% din costul dobânzii sau al comisionului. Această obligaţie excede prevederilor Directivei şi, în plus, este neclară cu privire la modul şi durata pentru care se aplică. Stabilirea obligaţiei creditorului de a reduce costurile ori de câte ori rata de schimb valutar înregistrează fluctuaţii egale sau mai mari de 20% este excesivă. Acest mecanism reprezintă o limitare nejustificată a principiului libertăţii contractuale consacrat de dispoziţiile art. 1169 Cod civil şi a libertăţii de stabilire a preţurilor de către creditori în concordanţă cu principiile unei economii de piaţă. Creditorii trebuie să se adapteze condiţiilor din piaţa financiară, fluctuaţiile de curs fiind independente de voinţa acestora.
Textul proiectului de lege care condiţionează că returnarea sau transferarea către creditor a garanţiei sau a veniturilor obţinute din vânzarea garanţiei este suficientă pentru rambursarea totală a creditului excede, de asemenea, cadrul Directivei. Directiva europeană 17/2014 menţionează doar că statele membre nu împiedică părţile la un contract de credit să convină în mod explicit că returnarea sau transferarea către creditor a garanţiei sau a veniturilor obţinute din vânzarea garanţiei este suficientă pentru a rambursa creditul.
Considerăm că este o măsură discriminatorie pentru debitorii ce îşi îndeplinesc obligaţiile contractuale în integralitate şi poate genera abuzuri din partea unor debitori de rea credinţă în dezavantajul celor de bună credinţă. Faptul că restul de creanţă ce nu a putut fi acoperită din valorificarea bunului este considerată stinsă prin efectul legii echivalează cu o expropriere a creditorului fără compensaţie sau vreo justificare obiectivă.
Legislaţia în vigoare la acest moment conţine deja condiţii pentru preluarea bunului în contul creanţei, art. 2460 din Codul civil, care conferă o protecţie suficientă constituitorului.
Această prevedere transferă riscul de piaţă de valorificare a imobilului în sarcina creditorului, deşi creditorul este un intermediar financiar, nu imobiliar. O astfel de abordare contravine reglementărilor prudenţiale, care restricţionează dobândirea de către creditor a imobilelor şi poate periclita poziţia financiară a creditorului în situaţia unor condiţii nefavorabile pe piaţa imobiliară. Acest aspect ar putea conduce la practicarea unor rapoarte LTV (loan to value) foarte reduse, tocmai pentru ca operatorul economic să poată recupera banii acordaţi în creditare la un nivel cât mai optim, ceea ce înseamnă că va acorda credite în valori mai reduse.
De asemenea, considerăm excesivă prevederea care menţionează că în cazul imposibilităţii consumatorilor de a accepta majorarea dobânzii, creditorul nu are dreptul să denunţe unilateral sau să rezilieze contractul şi că trebuie să facă o propunere de reeşalonare sau de refinanţare a creditului, în raport cu veniturile actuale ale consumatorului.
În orice situaţie, se arată în proiectul de lege, rata dobânzii aplicabile anual sumei trase din credit nu poate fi mai mare de 15%. Apreciem că acest articol instituie o limitare în mod arbitrar a libertăţii creditorului de stabilire a politicii de preţuri, în condiţiile unei pieţe concurenţiale.
În funcţie de evoluţia pieţei financiare, în special ratele dobânzilor de refinanţare, această limitare ar putea împiedica acordarea de credite consumatorilor, în condiţiile în care creditorul nu s-ar putea finanţa sub limita impusă arbitrar.
Comunitatea bancară solicită menţinerea prevederilor directivei în ceea ce priveşte cursul de schimb la care se poate efectua conversia. Directiva menţionează că un consumator are dreptul să convertească un contract de credit într-o monedă alternativă, iar cursul de schimb la care se efectuează conversia este rata de schimb a pieţei aplicabilă în ziua aplicării conversiei, şi nu rata de schimb oficială afişată de Banca Naţională a României, cum se prevede în proiectul de transpunere a directivei. De asemenea, costurile generate de conversia creditului care nu ţin de bancă trebuie asumate de client. Trebuie ţinut cont de faptul că o eventuală conversie a creditului în altă valută impune atât adiţionarea contractului de ipotecă imobiliară, cât şi reînregistrarea garanţiei de tip ipotecă mobiliară înscrisă la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare (AEGRM) la noua valoare şi valută a creditului, iar acest lucru presupune costuri, care nu le revin băncilor, ci sunt datorate de client notarului şi operatorului de arhivă şi evaluatorului.
Prevederile din textul proiectului de lege prin care se interzic cesionarea contractului de ipotecă ce are ca obiect bunuri imobile rezidenţiale către un operator financiar bancar sau nebancar care nu are sediul social sau o sucursală în România şi cesionarea creanţelor unor persoane care nu sunt instituţii de credit sau instituţii financiare nebancare sunt de natură a afecta competitivitatea pe piaţă şi limita accesul operatorilor străini, ceea ce este contrar spiritului directivei.
Această prevedere contravine Legii nr. 93/2009, care prevede că cesiunea portofoliilor de credite încadrate în categoria pierdere nu constituie activitate de creditare. De asemenea, contravine art. 35 şi 37 TFUE (Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene) privind libera circulaţie a mărfurilor, instituind o restricţie de dobândire pentru cetăţenii străini.
Comunitatea bancară a mai propus iniţiatorului eliminarea prevederii conform căreia consumatorul are dreptul să aleagă dacă evaluarea este realizată de un evaluator extern independent sau de un evaluator intern independent al creditorului. Activitatea de evaluare este practic externalizată şi intră sub incidenţa prevederilor BNR privind activităţile externalizate. În această situaţie ar putea exista riscuri operaţionale suplimentare.
Extinderea nerezonabilă a sferei de aplicare a legislaţiei europene ar induce un decalaj îngrijorător în ceea ce priveşte practicile bancare din România faţă de celelalte state europene unde autorităţile se limitează strict la prevederile directivelor aprobate de legislativul european, inclusiv la nivel de costuri suportate de sistemul bancar. Ar fi ameninţată capacitatea instituţiilor de credit de a mai acorda credite populaţiei pentru cumpărarea de locuinţe, împrumuturi de altfel necesare dezvoltării economice. Ar putea afecta percepţia asupra riscului de ţară, costul de finanţare al entităţilor private locale, cât şi costul de finanţare al statului în ansamblul său.
COMMENTS