Pentru oamenii simpli, a nu avea guvern e o binecuvântare. Măcar pentru o perioadă limitată, n-are cine să pună bețe în roate economiei și să stabilească arbitrar, din pix, învingători și învinși.
Cel puțin pentru un interval scurt, cancerul birocratic și de reglementare se întrerupe din creștere.
Se oprește și tăvălugul ordonanțelor de urgență. Cel mai important, se întrerup alocările de fonduri bugetare pentru fel și fel de proiecte de „investiții publice” păguboase și dubioase totodată.
Belgia și Cehia au trecut prin perioade lungi de blocaj politic similar și nu au intrat în colaps. Şi-au plătit la timp cupoanele către cei care i-au împrumutat, n-au făcut fiscalitatea mai opresivă, şi investitorii n-au avut de ce să plece, chiar dacă nu aveau guvern.
Fără guvern se diluează foarte mult comanda politică la nivel de economie, politicul nu mai dictează economicului, şi instrumentele prin care funcţionează statul trebuie să vădească profesionalism, necesar pentru ca aceia care operează să nu fie traşi la răspundere ulterior. Iată un mod foarte tehnic de a acţiona şi de altfel cam aşa ar fi nevoie să procedeze în mod normal guvernele, dacă s-ar ţine cont că ele în sine nu sunt politice, ci doar numite politic.
Oricum ar fi în situaţia actuală s-ar putea discuta de conducerea unor tehnocraţi, bineînţeles în măsura în care există şi priceperea necesară, fiindcă numai depolitizarea administraţiei nu e suficientă.
Dar pentru că tot am ajuns să analizăm această problematică şi se profilează perspectiva unor alegeri, anticipate sau nu, ce vor sta la baza constituirii unei majorităţi, trebuie să nu se scape din vedere că speţa care trenează este cea a existenţei unor planuri de dezvoltare economică pe termen lung.
Cu alte cuvinte, e necesar ca planurile economice să nu stea la mâna promisiunilor electorale.
Şi aici ar fi bine să ne aducem aminte că în timp ce concurența de piață e continuă, cumpărătorul poate alege între mai mulți vânzători – după cum observau Buchanan și Wagner – concurența politică este intermitentă, o decizie e obligatorie pentru patru ani.
Concurența de piață permite mai multor competitori să existe simultan: acapararea unei părți considerabile din piață de către un vânzător nu neagă unei minorități a cumpărătorilor posibilitatea de a-și alege furnizorul. În schimb, concurența politică e de tipul “totul sau nimic”: acaparând o majoritate a pieței, un singur furnizor devine unic stăpân.
În cazul concurenței de piață, cumpărătorul are o certitudine rezonabilă cu privire la ceea ce achiziționează. Lucru ce nu e valabil în cazul concurenței politice, întrucât cumpărătorul obține aici serviciile unui agent pe care nu-l poate obliga să ia anumite decizii și căruia trebuie să-i delege un grad mare de alegere discreționară. Politicienii nu pot fi trași la răspundere pentru promisiunile lor, așa cum se întâmplă în cazul vânzătorilor privați.
Mai mult, necesitatea ca un politician să obțină cooperarea unei majorități a politicienilor duce la o situație în care votul acordat unui politician e mai puțin clar decât cel primit de o firmă privată.
Principala problemă identificată la nivelul concurenței politice este, așadar, imposibilitatea de a-ți ajusta preferințele. Prin contrast, pe piața de bunuri și servicii nu continui să cumperi de la cel de la care nu mai dorești. Iar în condițiile în care nu-ți poți schimba preferințele, politicianul apelează la șantaj emoțional pentru a te ține alături de el. Adică, atunci când nu reformează sistemul, cum a promis în campania electorală, scoate în evidență faptele reprobabile comise de competitori.
Buchanan și Wagner mai atrag atenția în cartea lor “Democrația în deficit – moștenirea politică a lordului Keynes” că politicienii urmăresc mereu să-și maximzeze câștigul electoral. Încearcă să obțină cât mai multe voturi angajând o serie de cheltuieli bugetare, cu riscul de a pierde sufragiile celor ce plătesc impozite pentru a susține respectivele cheltuieli. După cum se vede, aici intervine eterna problemă a politicianului care nu poate lua încredere și bani din același loc. Din păcate, orientându-se către “pătura” de alegători ce face masă critică, întregul spectru politic alunecă spre stânga.
Luând din ce în ce mai mulți bani pentru a susține cu bunuri publice concurența politică, scad, din cauza taxării, resursele (capital, lichidități) necesare concurenței economice.
Altfel spus, se alterează forța investițională și mediul de business ca urmare a creșterii statului. Cantitatea de bunuri private se micşorează, iar prețul lor crește.
Dar despre aceste probleme am mai vorbit într-un articol sau altul. Importante sunt strategiile multianuale. Pentru ca acestea să poate fi urmate e nevoie de o decorelare foarte clară a ciclurilor politice pe trei segmente: alegeri prezidenţiale, legislative şi locale.
La prima categorie ar trebui – evident, în măsura în care se renunţă complet la ideea de a reinstaura monarhia, care ar „formata” cel mai bine clasa politică – de un mandat prezidenţial de 7 ani ca în Franţa, dar care să nu poată fi reînnoit.
Astfel, s-ar decorela prezidenţialele de legislativele ce au loc din 4 în 4 ani.
Rămân localele, dar a căror durată ar putea fi redusă la 3 ani. Promovarea dinamismului în administraţia locală s-ar corela cu tendinţa europeană de a funcţiona într-un mediu în care să se ţină cont permanent de elementele noi care apar, cum ar fi atragerea de fonduri europene.
Iar în măsura în care se întâmplă acest lucru, nu ar mai trebui să se majoreze taxele locale.
COMMENTS