Este îngrijorătoare uşurinţa cu care unii analişti trec de la apărarea valorilor liberale, precum proprietate şi piaţă, la evidenţierea celor ale statului social şi plâng pe umărul celor ale căror venituri cresc în lipsa unor sporuri de productivitate.
Ca să ne păstrăm discursul strict pe partea economică, se observă că intensitatea investițională a companiilor, care se exprimă în investiții pe angajat, se plasează sub nivelul din Bulgaria, și mult sub cel din Cehia, Polonia sau Ungaria. De ce e important acest indicator? Fiindcă prosperitatea unei țări depinde de cantitatea de capital investit pe locuitor. Iar când un stat nu are suficient îl importă. Iar ca s-o poată face are nevoie de un cadru fiscal prietenos și stabil.
Din păcate, la noi, în loc ca populaţia să prospere cu intrări de capital din exterior a sărăcit cu taxele explicite și implicite (inflația) ca să se „fabrice” capitaliştii autohtoni, conectaţi politic, denumiţi baroni locali.
Statisticile actuale arată că au avut loc creșteri salariale, ce ar da impresia că s-ar majora puterea de cumpărare. Din păcate, s-au mărit salariile la stat, mai ales în zona administrației locale, controlate de baroni. Adică, în loc să se coreleze cu sporuri de productivitate, remunerațiile se măresc pe baza redistribuirii, a unor taxe impuse celorlalți și în această categorie intră și inflația.
Și când salariile nu-s corelate cu productivitatea se intră în ceea ce avertizam la începutul anului, o spirală prețuri-salarii. Creşterile de preţ ale comercianţilor – ca urmare a excesului de cerere (bani) de pe piaţă – sunt însoţite de cereri de majorări salariale compensatorii peste rata inflaţiei. Iar apoi, după ce antreprenorii satisfac cererile angajaţilor, încearcă iarăşi să inflaţioneze mărfurile pe baza cererii nou amplificate, după care lucrătorii închid cercul vicios cu alte cereri salariale.
În fine, cei care-s acum la putere nu pun degetul pe rană. Ar putea să explice ca să înţeleagă toată lumea că atunci când se fură în plină criză şi se triplează datoria externă, se aplică o „curbă de sacrificiu” salariilor, se “încordează” fiscalitatea în paralel cu escaladarea neperformanţei creditului, nu are cum să se “moştenească” un cadru economic relaxat. Dar în loc ca acesta să fie normalizat e înrăutăţit cu politica de Wage-led Growth în sectorul neproductiv. Şi fără să fie puse pe tapet toate aceste chestiuni se discută netransparent de necesitatea de a înăspri fiscalitatea în „context european”, deşi impozitele şi contribuţiile sociale au ajuns să reprezinte o treime din cheltuielile totale ale românilor, sunt duble faţă de acelea cu mâncarea, iar costurile salariaților cu taxele constituie 44% din totalul cheltuielilor, triplu față de cât plătesc pentru alimente.
Aşadar problema apare la nivelul salariilor din zona non-tradable. Fără a fi capabil să genereze sporuri de productivitate, care să se coreleze cu avansul remuneraţiilor, guvernul erodează venitul disponibil. Paradoxal, creşterea economică secătuieşte ţara în loc să inducă prosperitate.
Ceea ce se poate adaugă este că majorarea lefurilor bugetarilor trage în sus prețul forței de muncă slab calificate. Adică în situația în care creșterea remuneratiilor determină scumpirea bunurilor de bază, asistăm nu doar la inflatarea prețului mărfurilor, ci și al serviciilor, în contextul în care oricum numărul celor ce le prestează scade, pe seamă migrației.
Venitul instalatorului se apropie de cel al profesorului, fiindcă interesul nu e concentrat pe partea de educație. Ba chiar și cei ce beneficiază de calificări înalte se „recalifică” în zonele joase..
Suntem într-o secvența similară cu cea din zonă euro când Bancă Centrală Europeană a inundat piață cu bani (quantitative easing – QE). Pentru că aruncatul cu bani din elicopter (helicopter money) și stimularea consumului se pot realiză și prin intermediul măririi venitului minim garantat, a salariilor controlate de stat, cu riscul inducerii de deficite, în măsură în care veniturile nu avansează în pas cu productivitatea.
COMMENTS