Expresia “clauze abuzive” a ajuns în mare vogă. În primul rând în ceea ce privește contractele de credit, dar nu numai. Auzim despre clauze abuzive și în contractele de furnizare de servicii de telefonie, de energie electrică și așa mai departe.
Clauzele abuzive sunt de fapt o invenție legislativă și nu o realitate empirică. Iar pentru a ne da seama de asta nu avem nevoie de altceva decât de logica elementară. Asta pentru că anumite clauze contractuale ajung să fie declarate abuzive post factum, adică după ce contractul în cauză a fost semnat de ambele părți, respectiv de client și de prestatorul de servicii. Iar logica ne spune că, în măsura în care clientul ar fi considerat, după lectura contractului, că unele clauze sunt de natură să îl prejudicieze, nu și-ar mai fi pus semnătura pe document, deci respectivele clauze abuzive n-ar mai fi intrat în vigoare și n-ar mai fi fost nevoie de legi și procese în justiție pentru a fi înlăturate.
La acest argument, apostolii protecției consumatorilor răspund arătând că există un mare decalaj de cunoaștere specializată între consumatori și firme și că clienții nu au știut ce semnează, fiind eventual și induși în eroare prin reclame mincinoase. (Nimeni nu spune că, poate, în cele mai multe cazuri, clienții nici n-au citit cu atenție contractele, un act de iresponsabilitate față de ei înșiși în primul rând). Ca atare, instituțiile de stat trebuie să intervină post factum să reechilibreze balanța de putere între consumator și prestator și să elimine clauzele abuzive din contracte, inclusiv retroactiv.
Prea ocupat să-și exhibe parternalismul față de bieții consumatori infantilizați, statul încearcă să eludeze faptul că el însuși funcționează în baza unui contract plin de clauze abuzive, așa-numitul “contract social”, acea nefericită metaforă a lui Rousseau. Contract despre care guvernanții nu contenesc să ne repete tacit că l-am semnat și, deci, suntem legați de clauzele lui. Mă gândesc acum numai la clauza potrivit căreia statului i se cuvine 70% din banii pe care îi câștig lunar. Dacă am fost în stare să semnez cu mâna mea așa ceva înseamnă că ar trebui să mi se interzică orice alegere liberă.
Din păcate, secesiunea – în cazul de față secesiunea individuală, personală – este interzisă prin lege. Deși tot logica elementară ne spune că cea mai abuzivă clauză posibilă într-un contract este aceea care îți interzice în mod absolut să-l reziliezi, indiferent de circumstanțe.
Tot din păcate, doar scrântiții mai sunt capabili să-și imagineze că așa-numitul contract social trebuie mai întâi citit și abia apoi semnat, în mod voluntar și în deplină cunoștință de cauză. Un astfel de personaj spune că se numește Nicușor Teodorescu, că e din Galați și că statul România nu există de drept pentru că nu există nici un act de înființare a lui. Devreme ce în spațiul carpato-danubiano-pontic avem, deci, un vid de putere și organizare, Nicușor vrea să înființeze el un stat, statul Dacia, “ca persoană juridică de drept public”, cu sediul în Bucureşti la Casa Poporului.
Întreg documentul este savuros. Dar după ce ne potolim hohotele de râs, n-ar strica să remarcăm că Nicușor e conștient că orice contract, inclusiv cel social, trebuie asumat voluntar și în cunoștință de cauză de părți și trebuie citit înaine de a fi semnat: “Pentru exprimarea validă a voinței, ființele care doresc să devină membri ai Statului Dacia sunt invitate să transmită în scris acordul de asociere la înființarea Statului Dacia, conform modelului din anexă, parte integrantă din actul de înființare al Statului Dacia”. N-am de gând să devin supus și contribuabil al acestui stat, dar apreciez gentilețea de a mi se fi recunoscut dreptul de a opta.
COMMENTS