Mărturisesc că titlul îmi e inspirat din discuţiile cu şeful Departamentului de Economie din ASE, Dragoş Huru. Nu ştiu ce va scrie el în lucrarea respectivă, dar cu siguranţă lucruri diferite. Eu mă voi referi la un domeniu diferit de cel despre care scriu de obicei. Iar inspiraţia şi mai ales regretele provin din recenta vizită făcută în ceea ce cândva era una dintre perlele Transilvaniei – Borsec.
Ce am avut? Peisaje minunate, resurse minerale cum alţii doar visează, nume ce putea fi transformate uşor în renume. Referitor la Borsec, cele 15 izvoare minerale, cu proprietăţi curative, au făcut înconjurul lumii. Prima analiză chimică a izvorului principal a fost făcută în laboratoarele vieneze în 1803, după ce fusese captat încă din 1770. Ca atestare însă a acestor ape, trebuie mers mult mai jos, în 1593, când cronicile pomenesc de transportul acestora în butoaie de stejar, la Alba Iulia. În scop terapeutic! De proprietăţile curative ale apelor s-au bucurat feţe domneşti de toate naţionalităţile. Înainte de 1990 staţiunea era în permanenţă plină, multe creaţii arhitectonice trădând stăpânirea austro-ungară se înălţau semeţe, contrastând cu ceea ce comuniştii au ridicat în 50 de ani de „teroare arhitectonică“.
Ce mai avem? Izvoarele sunt tot acolo, în mare parte libere – ceea ce îmi aduce aminte de Karlovy Vary, staţiunea de aur a Cehiei, una cu care am fi putut concura cu succes. Strict referitor la Borsec, mai avem şi eforturi ale autorităţilor locale – vastele spaţii publice, drumuri, parcuri, trasee turistice etc. Se vede clar că, din puţinul avut la dispoziţie, se încearcă extragerea unei maxime utilităţi. La fel, oamenii din zonă care, chiar şi copleşiţi de lipsuri, încearcă să facă faţă noilor realităţi economice.
Ce am pierdut? Cu siguranţă startul spre un viitor strălucit. Lipsa de viziune la nivel central a dus în paragină şi această staţiune, ca pe multe altele din România. Şi totul a început cu păguboasa dare în locaţie de gestiune a spaţiilor deţinute de stat. În loc să fi gândit un program coerent de trecere la proprietatea privată, astfel încât cei care le-au exploatat să nu-şi mai permită să le spolieze, s-a preferat această soluţie: statul încasa sume modice iar diferite personaje pestriţe dar bine poziţionate luau caimacul. Despre investiţii… nici vorbă! Poate doar peticeli.
La fel de prost ne-am descurcat şi cu retrocedările. Procese peste procese, prelungite la infinit, ingineria cumpărării de drepturi litigioase, intrarea în posesie şi lăsarea obiectivului să cadă pentru că e mai ieftin să construieşti de la zero decât să reabilitezi o clădire cu o arhitectură excepţională, aflată în cine ştie ce patrimoniu. Toate au fost practici frecvente ale ultimului sfert de veac.
Rezultatul? Staţiuni exploatate aproape de zero, minuni arhitectonice în paragină, peisaje dezolante, turişti puţini.
De ce alţii au reuşit şi noi nu? Pentru că la ei proprietatea e sfântă? Pentru că la ei legea e lege şi dacă nu îţi îngrijeşti proprietatea primeşti amenzi după amenzi până o vinzi către altul mai gospodar? Pentru că ei, prin parteneriate public-private, au creat mecanisme de finanţare în măsură să facă din orice sătuc un punct de atracţie turistică? Pentru că ei au ştiut să imagineze o legendă pentru fiecare piatră în timp ce noi nu suntem în stare să scormonim în cronici şi să le scoatem la lumină? Cam mulţi de „pentru că“ – nu vi se pare? Şi prea puţini de „am făcut“ în istoria contemporană!
COMMENTS