La orice final de an, copiii, mai mari sau mai mici, aşteaptă cu înfrigurare să vină Moşu’ (nu contează că-i Nicolae, Crăciun sau Gerilă – cu cât mai mulţi, cu atât mai bine) şi să deşerte sacul cu daruri. Listele au fost întocmite cu multă grijă şi expediate prin poştă sau, mai nou, mijloace electronice.
Copii mai mari, de la 18 la 65 de ani (la urma urmei, undeva în sufletul nostru rămânem copii pe veci), poate mai ocupaţi şi cu mai multe griji, îşi fac în mare parte lista de dorinţe pe fugă, mai pe final de an. O astfel de listă am să încerc şi eu acum.
Şi mi-aş dori în primul rând linişte şi armonie. Nu aş mai vrea să văd această segregare, caracteristică anilor cu alegeri, în care puterea argumentelor este dată la o parte de tăria vocilor, adjectivelor şi verbelor pe care hârtia nu le suportă. Am traversat o perioadă în care eternul „cine nu e cu noi e împotriva nostră“ a ajuns la cote de neimaginat! Şi, fără supărare, contribuţia majoră la acest fenomen o are mediul virtual. Pe undeva e explicabil: e mult mai jenant să jigneşti un om în faţă şi mult mai uşor să o faci de la distanţă. Din punctul meu de vedere, Facebook sau alte asemenea medii au şi multe părţi negative, dincolo de câştigurile de necontestat.
Ce aş mai vrea – de data aceasta mai aproape de profesia pe care o exercit de aproape două decenii – este ca în România să mai existe presă, în general, şi presă economică, în particular. Numărul titlurilor care au dispărut e în creştere de câţiva ani, iar reversarea trendului nu pare apropiată. Trist este că nu online-ul e cel care face victime în rândul printului, ci, mai nou, instituţiile statului. Aniversăm 25 de ani de la momentul în care unii dintre noi chiar au luptat şi pentru libertatea de exprimare. Iar azi, constatăm că trusturi de presă cu prestigiu şi tradiţie sunt aruncate în insolvenţă de autorităţi pentru că deveniseră incomode şi nu au jucat cum li s-a cântat! Interpretări şi reinterpretări postum ale unor noţiuni greu de înţeles chiar şi de către emitenţi, darămite de cei ce trebuie să se conformeze, gen activitate dependentă sau independentă, sunt dăunătoare. Dar nu ne mai miră! După ce ai traversat jumătate de secol de comunism, cu festivismul aferent, e greu să accepţi în faţă criticile. Mai ales că la butoane eşalonul unu s-a schimbat cu eşaloanele trei-patru. E adevărat, s-au vopsit în alte culori de partid.
Nu în ultimul rând, îmi doresc ca presa să îşi poată face treaba beneficiind de o comunicare reală cu cei din jur. Aş vrea ca oameni plătiţi pentru a face comunicare să nu mai promită ştiind din start că din acel moment nu îi vor mai răspunde la mail sau telefon jurnalistului (din experienţa stagiului meu american, un astfel comunicator era expulzat instant de pe post şi greu şi-ar mai fi găsit un loc de muncă similar). Poate că dacă am fi într-o ţară cu 100 de televiziuni şi câteva mii de ziare şi reviste, aş putea înţelege întârzierile dintre solicitare şi răspuns. Nu e cazul României, însă! Aş mai vrea ca aceiaşi comunicatori să nu mai disipeze discreţionar, funcţie de un anumit tip de interese, informaţia generală. Spun generală, pentru că informaţia particulară e dependentă de iscusinţa jurnalistului şi de capacitatea lui de înţelegere. Şi pentru că nu vreau să fiu părtinitor, mi-aş dori şi ca jurnaliştii să nu mai creadă că o instituţie sau un comunicator sunt la cheremul lor, oricând şi oriunde.
În rest, sănătate, linişte (mai ales la Răsărit), volatilitate redusă în pieţe şi La Mulţi Ani!
COMMENTS