Dacă vicepreşedintele Fed Stanley Fischer şi-a dat demisia ne putem aştepta ca şi preşedintele Janet Yellen să o facă. Iar dacă nici aceasta nu va fi suficientă pentru ca rata de schimb să ajungă la 1,30 dolari/euro probabil că va urma să plece şi preşedintele BCE Mario Draghi.
Şi după demisii în lanţ la cele mai importante bănci centrale ale lumii apare întrebarea dacă vreodată la conducerea BCE ar putea fi numite persoane ca Benoît Cœuré, care să pună problema relaxării fiscalităţii. Asta pentru că relaxarea cantitativă a eşuat.
Probabil însă că decidentul politic, după ce va analiza cu foarte mare atenţie, pe baza expertizei sale, fie nu-l va accepta pe Cœuré, fie îşi va asuma o agonie economică ce va duce la disoluţia BCE.
Dar până când aceste lucruri se vor produce efectiv concluzia ce se poate trage este că monetarismul a suferit un eşec în faţa crizei şi e necesară o schimbare la nivelul băncilor centrale, ceea ce din punct de vedere mediatic va fi reflectat ca o victorie a Rusiei asupra sistemelor financiare capitaliste, când, de fapt, este doar o recunoaştere a faptului că monetarismul aplicat discreţionar, incluzând aici gestionarea cererii agregate, e o abordare şchioapă, iar ceea ce a arătat-o din plin sunt programele de relaxare cantitativă.
Menţionez că cele prezentate nu au legătură cu independenţa băncilor centrale, ce trebuie păstrată în continuare, ci cu persoanele care gestionează respectivele instituţii, ce nu trebuie să fie captive în abordări monetariste, ci conectate real – nu prin prisma unor obiective duale inflaţie-şomaj – la înţelegerea evoluţiei economiei.
COMMENTS