Până deunăzi nu puneam mare preţ pe aceste concepte. Venind dintr-o epocă în care realizările individuale nu valorau nici cât o ceapă degerată, mi-a fost (şi sunt convins că nu numai mie) greu să repun în galantar această valoare. Şi mai greu mi-a fost să-i găsesc o exprimare valorică, un preţ! Desigur, eram „ajutat“ în acest demers şi de evoluţia economiei postdecembriste. Departe de mine ideea că acum chiar avem o concurenţă adevărată – sunt multe sectoare în care avem monopoluri şi oligopoluri care guvernează, punând piedici serioase acelei „mâini invizibile“ a lui Adam Smith.
Am pornit la drum cu monopoluri pe multe sectoare. Să ne amintim de energetic şi nu ne vom mira de ce preţurile la combustibili alergau într-un ritm atât de alert chiar şi după privatizarea Petrom (şi chiar şi în condiţiile unor politici de preţuri controlate). După ce în primul deceniu al mileniului se părea că oligopolul tinde către concurenţă adevărată, acum, prin ieşirea a doi jucători (Shell şi, mai nou, Eni), mergem iar spre o întărire a oligopolului.
Am avut un monopol pe telefonia fixă – dezvoltat în 25 de ani tot într-un oligopol. Telefonia mobilă a evoluat şi ea, prin natura situaţiei globale, într-un nou oligopol. Unul ceva mai nuanţat, pentru că politicile de reglementare de la nivelul Uniunii Europene se pare că transformă pentru prima dată „răul“ oligopolistic într-un „bine“ pentru consumator. De aici şi recentele lucrări ştiinţifice care au arătat că, uneori, un oligopol (sau chiar monopol) poate să aducă într-un final şi niscaiva beneficii consumatorului. Sunt autori ce sugerează că o conlucrare bună între stat (ca reglementator) şi consumatorul final (care să încerce să limiteze consumul de produse şi servicii provenind de la monopolişti) ar putea conduce la intrarea în piaţă a unor noi jucători care să profite de gap-ul dintre pragul de rentabilitate şi supraprofit. Să nu uităm însă că, în general, oligopolurile se formează în pieţe cu bariere de intrare mari, unele ce ţin de legislaţie, altele ce rezidă din faptul că un astfel de „greenfield“ ar necesita o investiţie foarte mare. Să ne gândim numai ce ar însemna o încercare de interpunere a unui jucător între cei trei granzi din industria cimentului (amendaţi pentru politici de cartel de către Consiliul Concurenţei) care au cumpărat în anii ’90 capacităţi de producţie importante de la statul român.
Dincolo de aceste teorii, mai mult sau mai puţin acceptate, personal rămân adeptul concurenţei generatoare de progres. Nu mă voi simţi niciodată confortabil într-o societate a acordului global. Traducere pentru cei care nu au trăit şi muncit înainte de ’90: într-o secţie care avea 5 strungari, nu erau diferenţe în funcţie de cantitatea şi calitatea produselor fabricate – şi cel mai bun şi cel mai slab erau plătiţi la fel (nu punem la socoteală diferenţele de vechime sau clasă de muncă). Un astfel de demers omoară concurenţa şi îi inhibă pe cei care vor să performeze. De aici şi marea tristeţe care m-a cuprins văzând pe trista noastră sticlă o învăţătoare care a premiat toată clasa pe motiv că nu voia să îi facă pe unii să se simtă prost. Cu o astfel de mentalitate este greu de crezut că vom ajunge vreodată la o convergenţă reală cu UE! Mă întreb cum se simt cei care au tras pe brânci un an întreg, ca la final să intre în aceeaşi oală cu cei care au lenevit cu burta la soare în tot acest timp. Aplicând principiul tovarăşei învăţătoare, probabil nici Bill Gates nu ar fi trebuit să iasă în faţă cu mărul lui, iar consumatorii ar însemna să aprecieze la fel orice produs care satisface aceeaşi trebuinţă. Probabil şi Radu Georgescu ar trebui să se simtă ruşinat, întrucât americanii s-au găsit să cumpere tocmai antivirusul lui.
COMMENTS