Consum versus investiții pentru România

Datele avansate de către INS arată o scădere continuă a ponderii consumului în PIB, cu plafonarea în ultimii trei ani la un nivel de circa 75%. Distribuția 75%/25% diferă de ”socialistul” reper 70%/30% care a afectat nivelul de trai dar a permis o dezvoltare a țării cu ritmuri de 7%-8% pe an (aceste repartiții ale PIB, prezentate simplificat ca alternative de repartizare a rezultatelor economice, fac abstracție de exportul net).

De unde luăm cinci procente ?

Simplificat, ne putem menține la 75% consum, pentru a nu afecta și mai mult nivelul de trai (nevoile din mai multe domenii gestionate de un stat – care s-a dezarmat ca proprietar dar a păstrat obligațiile asumate într-o perioadă când controla economia – presează pe zona politică pentru a merge spre 80% și chiar mai mult) deși am avea nevoie de 30% investiții.
Soluția ar fi un deficit de 5%, rezultat prin accesul la resurse externe în condiții mai mult sau mai puțin favorabile, și acumularea de datorie externă pentru dezvoltare mai rapidă. Dar avem constrângerile pactului fiscal impus de UE (cu limita maximă a deficitului recomandată la 3% din PIB și cu angajamente de a merge spre 1% din PIB luate deja de România și nerespectate deja în prezent).
Însă, dacă nu ne convine pe termen scurt să fim ținuți din scurt, nici nu ne putem plânge din perspectiva efectelor care pot și vor apărea sigur pe termen lung. Dacă ne-am bucura acum de bani, ne-am asuma pe termen nedefinit și plata unei datorii permanente an de an în contul dobânzilor. Deja am ajuns să dăm cam un procent și jumătate din PIB pentru asta ( am dat și undeva spre două procente când ratingul de țară era mai slab), ceea ce ne trimite din start de la 75% la 73,5% din PIB ca posibilități de consum la aceleași posibilități de investiții.

Eterna penalizare a investițiilor

Ori, noi ce facem ? În lipsă de încasări deși cotele legale de taxare sunt mai degrabă rezonabile, luăm mereu cei aceste 1,5% – 2% din PIB de la investiții pentru a-i direcționa înspre consum. De unde apare un cerc vicios. Dacă mai luăm împrumuturi pentru dezvoltare și le utilizăm pentru consum, am încurcat-o. Nu vom produce nimic în plus și va trebui să luăm din ce am putea consuma pentru a plăti dobânzile.
Dacă luăm banii și îi folosim doar pentru dezvoltare (lucru, desigur lăudat de toți și neaplicat de nimeni) tot nu e absolut sigur că ritmul de creștere a încasărilor la buget va fi suficient de mare încât să acopere datoria suplimentară.
Atenție mare și la capcana în care am putea cădea prin reducerea de circumstanță a plăților cu dobânzile ( diminuate de la 1,8% din PIB în 2012 la 1,4% din PIB în 2015 – vezi tabelul), care ar putea să le creeze unora senzația că am făcut rost de spațiu pentru noi împrumuturi. Situația de pe piețele internaționale se poate schimba rapid iar obligațiile bugetului pentru rambursarea sumelor împrumutate pot crește substanțial.

Evoluția unor categorii de cheltuieli publice între 2011 și 2015 (% din PIB)

Sursa: Ministerul Finanțelor

Se mai poate observa scăderea cheltuielilor de capital cu 1,5% din PIB între 2011 și 2015, dar și nivelul lor destul de redus prin raportare la PIB, care reflectă o capacitate limitată a statului de a susține creșterea economică prin investiții. Pe primele șase luni din 2016, datele sunt similare cu cele din 2015, cu o excepție majoră. La proiectele cu finanțare externă nerambursabilă se înregistrează un nivel de doar 0,6% din PIB, foarte departe de jumătatea rezultatului pe 2015 și de performanța din anul anterior (3,4%).

Jocul între reducerea taxelor și creșterea beneficiilor sociale

Pentru ca decizia de trimitere de bani spre investiții și nu spre consum să fie și mai complicată, sumele alocate de stat în infrastructură, învățământ, sănătate etc. nu conduc direct la un spor imediat de valoare accesabilă prin buget. Producția este în imensa ei majoritate sub control privat iar taxarea întreprinzătorilor rămâne un subiect sensibil. Singurul canal disponibil ar fi cel al salariilor plătite.
Noi am tot redus „programatic” fiscalitatea pe firme, practic subvenționând o parte consistentă din creșterea salariilor plătite de acestea. Asta în speranța că sectorul privat va investi mai mult, cât să compenseze tot mai slaba angajare a statului în proiecte de mare amploare, gen autostrăzi.
Din jocul între reducerea impozitului pe profit și a costului cu taxele pe forța de muncă versus majorarea încasărilor din contribuțiile pe salariile mărite am încasat ceva mai puțin la buget. În aceste condiții, nu vom avea bani nici pentru ameliorarea situației din domeniile sociale, nici pentru alte investiții solide făcute de stat pentru a grăbi dezvoltarea țării.

Contribuţia categoriilor de utilizări la formarea şi creşterea Produsului Intern Brut (% în PIB)

*date semidefinitive
**date provizorii

De fapt, impulsul pentru dezvoltare ar trebui să vină de acolo de unde există controlul majoritar al producției, din partea sectorului privat, concentrat în punctele strategice de către firmele cu capital străin.
Guvernul nu poate interveni direct și, mai mult, eventualele efecte nu ar apare decât decalat în timp cu câțiva ani.

Exportul net, un indicator cu dus și întors

Se poate vedea cum cele circa minus 5% din PIB export net din 2011 și 2012 s-au concretizat în bună măsură în capacitățile care au permis apoi ritmuri de creștere de 3% – 4% pe an, cu stabilizarea datoriei externe sub 40% din PIB. Formarea brută de capital fix, care descrie situația investițiilor și poate prezice evoluția creșterii economice pe viitor, s-a dus, însă, sub pragul de 25% amintit mai sus, revenind de puțin peste acesta doar potrivit datelor preliminare pe 2015.
Dacă se fac diferențele de indicatori din ultimii patru ani, se poate vedea ce efect a avut reducerea fluxului de substanță economică din exterior (exportul net negativ). În 2013, s-au micșorat simultan cu valori semnificative (2,7% – 2,8% din PIB) atât consumul cât și investițiile iar tendința a continuat pe o scară mai mică și în 2014.

Evoluția categoriilor de utilizări la formarea şi creşterea Produsului Intern Brut (% în PIB)

În privința exportului net negativ, dincolo de efectul neplăcut pe balanța comercială, trebuie subliniat că acesta nu este neapărat un lucru bun sau un lucru rău. Depinde ce importăm în plus și dacă destinația bunurilor aduse din exterior este preponderent orientată pentru consum sau pentru producție. Cea mai bună afacere pe termen scurt ar fi să consumăm ce produc alții.
Cea mai bună opțiune pe termen mediu și lung ar fi să aducem în țară utilajele care să fabrice la un nivel competitiv ceea ce importăm acum de la alții. Nu neapărat totul ca pe vremuri, dar suficient cât să ne echilibrăm comerțul internațional și să creeăm locuri de muncă cu cererea aferentă plus efectul de antrenare ulterior în servicii.
Dar decizia nu este preponderent la stat.Statul mai dispune doar de pârghia destul de slabă a repartizării unor sume tot mai mici dintr-un buget situat la coada uzanțelor europene în materie, cu venituri mai mici de o treime din PIB în loc de jumătate cu este cazul în economiile avansate ( sau minim două cincimi la colegele de bloc estic intrate în UE).