Au trecut aproape 15 ani de când Grecia intra în eurozonă, aruncând drahma la lada istoriei şi adoptând strălucitorul euro. Practic, economia elenă trebuia să îndeplinească nişte condiţii, stipulate clar în Tratatul de la Maastricht. Numai că, la vreo opt ani de la aderare, se constată că de fapt nu a fost altceva decât formalism. Indicatorii erau respectaţi doar pe hârtie- contabil, statistic. În buna practică balcanică, grecii coafaseră *un pic* cifrele şi, în loc de un defict de 12,7% au raportat 5%. Mai mult, beneficiind de noile condiţii facile de creditare aduse de trecerea la euro, datoria Greciei trecuse simţitor de 100% din PIB (ajungând prin 2010 undeva la peste 170 de miliarde de euro).
Puşi în faţa cruntei realităţi creditorii sunt cuprinşi de frisoane şi fac pasul în spate, refuzând să mai împrumute statul grec. Pentru a evita falimentul, UE (prin BCE) şi FMI scot rapid de la naftalină (sau tiparniţă) 110 miliarde euro şi îi pun pe tavă Greciei. Iar alături adaugă nişte condiţii de restructurare şi reforme scrise pe un şerveţel de restaurant. Strânşi cu uşa, guvernanţii de pe Acropole taie nişte salarii (nesemnificativ), elimină nişte sporuri, îngheaţă ceva pensii, se mai fac şi că umblă la cheltuielile guvernamentale. Dar TVA tot 13% rămâne, pe majoritatea axelor. Oricum e jale mare, poporul se revoltă, se incendiază ceva bănci, se dau cu *molotoave* în Parlament. Apar pompierii de serviciu şi mai pompează vreo 110 miliarde de euro.
Dar, stupoare, în 2012 Grecia pune mânile pe piept şi spune că nu mai are cu ce plăti. Speriaţi de spectrul falimentului creditorii se întrunesc de urgenţă şi decid să renunțe la 53% din datorii. În plus, ce a rămas este eșalonat pe termen lung și cu dobândă redusă (chiar sub a Germaniei). Cadoul pentru greci, în două tranşe, se rotunjeşte la frumuşica sumă de 152 miliarde de euro. Altfel spus, multe facturi ale statului grec sunt trimise la coş.
Toate bune şi frumoase, Guvernul lucrează în regim auster, rezultatele (excedentul bugetar) nu ezită să apară. Fatalitate, însă: şerveţelul de hotel s-a deteriorat şi poporul *sărăcit* îi debarcă pe proausteri de la putere, punând la cârmă un guvern radical de extremă stângă. Prins între promisiunile electorale şi realitatea cruntă a serviciului datoriei (plus cheltuielile interne), misteriosul premier Alexis T. începe să joace la cacialma, cu Rusia pe post de as în mânecă (mai nou şi cu tribunalul). Ce luptă anticorupţie, ce reformare sistemică, ce privatizări- poporul grec e suveran! Jos austeritatea! Că nu degeaba ne şcolim tineretul la Oxford şi îl angajăm în sectorul de stat, mamut, la absolvire (pe bani mulţi, se înţelege). Cum adică să nu ne mai pensionăm şi la 50 de ani şi să nu mai primim 13-14 pensii per an? Ce dacă un pensionar de rând în Grecia ia cam 63% din salariul mediu pe economie, în timp ce în Germania ia doar 48%! Ce dacă, până de curând, her Fritz nu avea salariu minim? Las’ că ei sunt obişnuiţi cu munca.
Numai că gluma se îngroşă: creditorii încep să închid robinetele. FMI declară falimentul Greciei, BCE se mai gândeşte cât să-l mai ţină deschis. Care ar putea fi finalul? Un nou bailout, ce cu siguranţă va fi cerut curând şi de alţii- Portugalia, Spania, Italia. Şi care ar putea fi începutul sfârşitului zonei euro sau chiar UE? Sau lăsarea deoparte a Greciei, care să treacă la o drahmă vlăguită, la un curs de 500 de unităţi pe un euro? Probabil Grecia nu va fi abandonată de marea familie europeană! Dar la fel de probabil Conu’ Alexis şi guvernul său vor fi măturaţi în acest an tot prin manifestaţii în piaţa Omonia. Sau Sintagma, că-i mai aproape de Parlament?
COMMENTS