Credibilitatea se câștigă greu și treptat și se poate pierde printr-o singură măsură nepotrivită

Interviu cu Cristian Popa, fost viceguvernator al Băncii Naționale a României, fost vicepreședinte al Băncii Europene de Investiții

Despre sustenabilitate, despre creștere economică de durată și de bună calitate, ca și despre reziliență, despre capacitatea unei economii de a face față unor șocuri negative, unor șocuri adverse care pot fi importante și pentru că sunt șocuri greu de anticipat, despre cât de pregătită este România pentru aderarea la zona euro, despre politica monetară versus politica fiscală, despre ROBOR și ordonanța 114, într-un interviu de excepție cu Cristian Popa.

În luările Dvs. de poziţie din ultima perioadă apar foarte des termenii de “sustenabilitate” şi “rezilienţă”. Cum pot fi ei puşi în context pentru economia României la început de 2019?

 Mă întrebați despre utilizarea frecventă a termenilor de sustenabilitate și reziliență în ultimele luări de poziție. Nu cred că sunt chiar ultimele, vorbesc despre aceste lucruri de foarte mulți ani de zile, au fost o constantă inclusiv în perioada în care am fost economist șef și ulterior viceguvernator la Banca Națională, o perioadă de aproape 17 ani. Ele sunt foarte importante deopotrivă din perspec­tiva și unui economist cât și din cea a unui bancher central. Obiectivul acestor pers­pective convergente este crearea premizelor unei creșteri economice de durată și de bună calitate. O creștere economică de această fac­tură nu se face cu prețul agravării unor dezechilibre macroeconomice esențiale sau al fragilizării evoluției unor indicatori cruciali, fie că e vorba despre inflație, despre deficitul extern, cel fiscal sau despre calitatea bilan­țurilor sectorului privat, respectiv ale celui public.

Reziliența este o noțiune poate mai puțin transparentă dar la fel de importantă. Este vorba despre capacitatea unei economii de a face față unor șocuri negative, unor șocuri adverse care pot fi importante și pentru că sunt de cele mai multe ori șocuri greu de anticipat. Este, dacă vreți, ca o condiție fizică bună a unei persoane.

Ambele cerințe reclamă formularea politicilor economice nu numai în mod concertat (nu întâmplător referința este la mix-ul de politici macroeconomice), dar și într-o perspectivă de timp mai îndelungată

În acest moment acesta avem un context economic global complicat, este caracterizat de câteva aspecte: : o încetinire sincronizată a creșterii economice prevăzute pentru majori­tatea economiilor lumii, o accentuare a incertitudinilor (corelată cu creșterea tensiu­nilor comerciale la nivel mondial, cu pro­cese cum sunt rebalansarea internă a modelului de creștere al Chinei, Brexit, etc.) și o posibilă încetinire sau temporizare a normalizării politicilor monetare ale principalelor bănci centrale, toate pe fundalul existenței unor grade scăzute de libertate în ceea ce privește acțiunile tradiționale de politică economică în ansamblul său (acest din urmă aspect corelându-se strâns și cu nivelurile ridicate de îndatorare publică și privată pe care le putem observa îndeosebi în economiile de mari dimensiuni).

În afară de faptul că asistăm aproape ca un invers al imaginii de relativ optimism din 2017 când vedeam mai toate țările din lume crescând în același timp, cu rate diferite bineînțeles, acum vedem încetiniri ale creșterii aproape sincronizate și de cele mai multe ori estimate a fi de dimensiuni demne de luat în seamă.

În UE și în zona euro care ne preocupă pentru că suntem integrați mult mai mult în acestea, vorbim deja despre o ajustare a creșterii așteptate pentru țările zonei euro de la 1,6-1,7% pentru acest an la 1,1%, conform prognozelor Băncii Centrale Europene. Este o scădere substanțială, perspectivele de creștere rămânând sub 2% și pentru 2020, și probabil fiind temperate și în continuare. Indicatorii conducători care ilustrează în mod agregat la nivel național perspectivele firmelor în privința evoluțiilor economice (Purchasing Managers Index – PMI) au cunoscut de asemenea schimbări negative pentru principalele economii ale zonei euro, la nivelul Germaniei (deși deteriorarea este mai mică în ansamblu) fiind îndeosebi vizibil, printre altele, impactul exporturilor nete.

De asemenea, avem de-a face cu o rată a inflației care se situează încă sub ținta Băncii Centrale Europene. În contextul menționat al unei creșteri notabile a incertitudinilor, chiar dacă e posibil ca o parte a evoluțiilor recente să fie tranzitorii, este greu de spus, pentru a lua un singur exemplu, dacă această încetinire a creșterii reprezintă o componentă ciclică a creșterii globale, care a fost bună post-criză (cel puțin ca rată de creștere, nu și ca nivel), sau reprezintă un alt fenomen, ceea ce ar pune și problema unei persistențe diferite.

O întrebare cu care mă confrunt adesea este “dacă eu văd venind o criză”? Termenii în care cred că trebuie discutat sunt cei ai unei distribuții de probabilitate. Nimeni nu poate să spună în ce moment, cu ce factori declanșatori și unde anume ar putea să se declanșeze așa ceva dar, dacă discutăm despre o scădere abruptă și dezordonată cum a fost cea din 2007 pentru Statele Unite și începând cu 2008-2009 pentru economia globală, probabilitatea unui asemenea eveniment, după mine, este redusă. Nu este imposibilă, dar este redusă. Ce văd acum ca principal scenariu este această scădere sincronizată și o creștere sub potențial pentru multe zone, lucru care ar putea să persiste pentru un număr de 2-3 ani. Ca element de noutate cu care acest scenariu se corelează este faptul că băncile centrale principale, de la Fed la BCE, semnalizează deja fie că nu reduc dimensiunea bilanțurilor, așa cum era prevăzut, și dozează eventualele creșteri de dobândă pe un orizont mai îndepărtat și cu frecvență mai rară, este cazul FED în acest exemplu, fie că vor continua să utilizeze dincolo de orizontul prevăzut acum 6 luni, acum un an acele operațiuni de finanțare pe termen lung și cu costuri reduse a economiei reale prin intermediul sectorului financiar – cazul BCE. Se discută, de asemenea, fără rezultate concrete până în acest moment, despre o eventuală creare a unei facilități permanente de acest tip, a cărei activare să fie mult mai facilă. Deci, practic, acele măsuri neortodoxe pe care le-am văzut aplicate ca noutate la începutul crizei, tind să fie aplicate pentru mai mult timp, reflectând faptul că informația, mai precis prognozele băncilor centrale respective, este aceea a unor economii cu o creștere mai fragilă și mai puțin accelerată decât se avea în vedere anterior, în condițiile, așa cum am amintit, ale unei acutizări a incertitudinilor ce afectează în mod direct perspectivele de afaceri și investiții și încrederea investitorilor.

De ce este important pentru România?

Este important pentru că România, la fel cu țările din grupul de comparație, care înseamnă Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, este integrată economic mai ales în lanțurile de ofertă care duc în și prin Germania. Este relativ mai puțin intens integrată decât țările pe care le-am amintit, dar să nu uităm faptul că Germania rămâne principalul partener comercial al României și să nu uităm că dacă privim la compoziția exporturilor românești care merg în Germania, o parte din acestea sunt destinate consumului intern în Germania, care încetinește și el, dar nu la fel de dramatic ca în alte țări ale zonei euro. În mare parte însă vorbim de lanțuri de ofertă care, într-un fel sau altul, se duc în afara UE, și se duc către China în mare parte, precum și către Statele Unite. În condițiile unor tensiuni comerciale importante și ale unei decelerări în China, unde o să discutăm despre riscurile rebalansării către cerere internă ale acelei economii importante, exporturile lanțurilor de ofertă centrate pe Germania scad, cu impact asupra întregii zone euro, precum și a țărilor din amonte.

Incertitudinile se amplifică în consecință și cred că, pe acest fundal, piețele internaționale și investitorii, deși sunt, să spunem, relativ prezenți și activi pe piețele emergente, vor fi mult mai rapizi și viguroși în repoziționare – aș spune chiar mai duri în a discrimina pe bază de riscuri anticipabile și avantaje anticipabile între expunerile față de diverse economii.

Deși România, ca economie de dimensiuni relativ mai mari în perspectivă regională are și avantajul unei expuneri moderate a inves­titorilor de portofoliu față de pozițiile acestora în economii precum Rusia și Turcia, precum și al oferirii unor randamente superioare celor din alte economii, ea nu este imună la eventualele corecții determinate de înrăutățirea apetitului de risc și mai ales de modificările percepute (inclusiv ca tendință și prin comparație cu alte economii din regiune) ale fundamentelor macroeconomice, atât în ceea ce privește perspectiva ratei inflației, poziția fiscală sau evoluțiile deficitului extern. Începutul anului curent este ilustrativ în această privință, mai ales în ceea ce privește costurile de finanțare, randamentele pe piața secundară ale titlurilor suverane, în condițiile în care necesarul de finanțare al țării nu este neglijabil, iar com­ponenta costurilor cu dobânzile adaugă o constrângere suplimentară gestionării defici­tului fiscal de-a lungul timpului. Este demn de remarcat faptul că pozițiile externe ale țărilor din grupul regional de comparație sunt fie (în majoritatea cazurilor) de excedent, fie de deficit de dimensiuni reduse, în timp ce nivelurile deficitelor fiscale sunt sub limita de 3 la sută.

Este foarte important după mine și acest mesaj nu este de acum, ci îl spun de cînd am încetat mandatul la Banca Centrală, (sunt aproape 5 ani de zile de atunci), este foarte important ca ceea ce România a câștigat în trecut cu costuri substanțiale, și anume consolidarea echilibrelor macroeconomice, un câștig de predictibilitate și credibilitate să fie menținute ca avantaje ale competitivității acestei economii. În sensul acesta vorbesc despre reziliență, este poate prea lungă expu­nerea dar este capacitatea noastră de a face față șocurilor adverse fără a ajunge la ajustări dureroase și care mai departe să aibă nevoie de ani pentru a fi digerate din punct de vedere nu numai economic ci și social, precum și pe alte dimensiuni.

Dacă ne închipuim că ceea se întâmplă în România în materie de decizie economică este o problemă care are în vedere strict evoluțiile interne, niciodată nu a fost așa și este cu atât mai puțin așa astăzi, pentru că România, ca orice țară mică, deschisă, unde schimburile externe și fluxurile de capital joacă un rol important, este legată, fie că ne place, fie că nu, de ceea ce se întâmplă la nivelul Uniunii Europene și chiar pe plan global l. Mi se par niște realități a căror analiză obligă în ultimă instanță la politici prudente, transparente și predictibile, obligă la adoptarea unei perspec­tive pe termen mediu și lung, nu a uneia pe termen scurt, obligă la o coerență și contra­ciclicitate a ansamblului politicilor macro­economice. Până la urmă, cred că am reușit să leg cele două concepte, sustena­bilitatea și reziliența.

Îmi doresc o creștere de durată și suste­nabilă a potențialului economiei românești (ceea ce presupune un accent pe investiții cu impact productiv direct și indirect, precum și pe eforturile de creștere a producti­vității factorilor) și nu creșteri temporare centrate pe o supralicitare a consu­mului și însoțite ulterior de corecții majore care pot fi dureroase, pot limita substanțial toleranța so­cială pentru ajustările structurale necesare a fi realizate în continuare pentru îmbunătățirea competiti­vității și pot da în ultimă instanță ceasul înapoi mai mult decât a mers el înainte pe termen scurt.

Sunteţi printre cei cărora le e foarte uşor să îşi facă o părere despre ceea ce se discută zilele acestea: trecerea României la euro în 2024. Cât e dorinţă şi cât e putinţă? Putem reveni în parametrii care să ne permită această trecere?

 Discuția despre adoptarea euro nu este niciodată simplă, ea comportând multiple pla­nuri și nuanțe.În privința orizontului de timp, este vorba despre ținte care trebuie să fie simultan fezabile – și pun pe primul loc acest cuvânt, și apoi ambițioase. Adoptarea euro este un proces care implică nu numai elemente (din care o bună parte tehnice, dar nu mai puțin importante) care țin de Banca Centrală, dar implică decizii esențiale ale instituțiilor democratice din România, începând de la executiv și mergând până la Parlament și înseamnă, nu în ultimă instanță, sprijinirea acestui proces prin comunicarea transparentă și permanentă cu populația în privința celor ce trebuie făcute. Aceasta este una dintre pro­vocările cele mai importante pentru că dacă ne uităm, populația din România continuă să sprijine adoptarea euro și am rămas mult mai pro euro decât alte națiuni. Acesta este un avantaj. Este un avantaj nu numai pentru că avem o obligație de ordin juridic, din momentul în care am devenit stat membru al Uniunii Europene, să adoptăm euro atunci când condițiile vor fi îndeplinite dar și pentru că eu continui să cred că ar trebui sa o facem când România este pregătită și are flexi­bilitatea necesară pentru a avea beneficii nete de pe urma acestei adoptări și a evita riscurile importante. Mai este acesta un avantaj, sau o provocare? Contează în primul rând calitatea pregătirii ansamblului economiei pentru adop­tarea monedei unice, astfel încât data la care trecerea la euro se petrece este un rezultat al calității acestei pregătiri. Pe de altă parte, viteza cu care se fac pregătirile și consec­vența pașilor urmați pentru a putea adera la euro pot reprezenta și cred că este bine să reprezinte o ancoră internă pentru menținerea disciplinei pe termen mediu și lung a politicilor macroe­conomice și pentru continuarea reformelor structurale. Cu cât pregătirile, menținută fiind calitatea transformărilor necesare, sunt făcute mai rapid, cu atât această ancoră este mai bine pusă în valoare.

De ce nu m-aș concentra în mod exclusiv pe o dată anume? Ea este importantă pentru că focalizează atenția decidenților și a publicului către un proces. Data în sine este un element al calității procesului, este elementul de final, rezultanta acestuia, mai ales că nu ține de o decizie unilaterală a României. Cred că nu pun în discuție dacă 2024 este fezabil sau nu, pot însă să spun că este un termen destul de ambițios. Ne aflăm în 2019, un simplu dar constrângător amănunt tehnic este următorul: TFUE, așa cum este el în momentul de față, prevede că durata minimă pentru antecamera zonei euro ERM2, durata șederii în acea antecameră este de minim 2 ani. În principiu, singurul element care ținea de o țară membră, ținea integralmente de voința acesteia, era momentul în care ea declara că dorește să intre în acest mecanism al ratelor de schimb, varianta a doua. Avem deja o experiență recentă, cea a Bulgariei, care, când a cerut acest lucru, având și Consiliul monetar deci și o rată fixă, s-a confruntat cu cerințe multiple, relativ noi, din partea Băncii Centrale Euro­pene și a statelor membre ale zonei euro, plus Danemarca. Printre acestea a fost intrarea ante­rioară în Uniunea Bancară cu tot ce înseamnă pregătirea acesteia, deci o evaluare a calității activelor, care este un audit cuprinzător al sistemului bancar, măsuri de întărire a statului de drept, inclusiv în perspectiva combaterii spălării de bani și a finanțărilor ilegale etc. Nu mă aștept ca în momentul în care Romănia va face pasul către ERM2, aceste măsuri să nu fie importante, din contră, ele vor fi cel mai probabil, de asemenea, cerute. Mai mult, față de ce se discută în plus despre criteriile nominale de convergență cerute în tratat explicit, tratatul mai spune ceva și asta este un lucru pe care Banca Centrală Europeană l-a invocat în multiple rânduri și foarte explicit începând cel puțin cu 2003: sustenabilitatea respectării criteriilor de la Maastricht este la fel de importantă precum performanța în atingerea acelor criterii. Iar sustenabilitatea ține de multe lucruri. Ține inclusiv de nivelul de convergență reală dacă vreți, care nu este tratat în mod explicit, dar unde un nivel mai ridicat al convergenței reale minimizează riscurile unor ajustări dezordonate la șocuri negative asime­trice care ar afecta în primul rând România și nu economiile mari membre ale zonei euro (las la o parte discuția despre câtă accelerare a convergenței ne putem aștepta să aibă loc ca urmare a adoptării monedei unice față de ajungerea din urmă anterioară în materie de niveluri de PIB pe locuitor).

România a făcut aici progrese importante dar mai este mult încă de realizat. De la nivelul curent până la un nivel de circa 75 la sută, corespunzător mediei veniturilor pe cap de locuitor ale țărilor central și est europene în momentele în care au adoptat moneda unică, fără ca acest din urmă nivel să fie altceva decât orientativ, va mai dura câțiva ani. De ase­menea, o armonizare a fazelor ciclului de afaceri intervine, de obicei, ca un produs concomitent al convergenței reale mai pronun­țate. Aș privi lucrurile din această perspectivă a sustenabilității modului în care România respectă criteriile de la Maastricht și nu strict din perspectiva datei, cu toată importanța acesteia din urmă ca ancoră în menținerea disciplinei ansamblului de politici macro­economice. Aceasta nu înseamnă că personal nu aș saluta o accelerare credibilă și suste­nabilă a pregătirilor pentru adoptarea euro, prin căutarea realizării unui consens național în această privință. Demararea pregătirilor nu trebuie să fie în nici un fel amânată.

Putem fi câştigători sau perdanţi dacă vom trece la euro în acest ipotetic 2024? Cum ar trebui să se prezinte România, dincolo de parametrii tratatului de la Maastricht, la momentul aderării, astfel încât să avem de câştigat după această mişcare?

Ce anume înseamnă ca România să fie pregătită? Revenim la acea idee de reziliență de care am vorbit la început. Înseamnă că în momentul în care adoptăm moneda euro, care nu este decizia României ci este o decizie a Consiliului European bazată pe două rapoarte de convergență esențiale: unul al Comisiei Europene care evaluează extrem de detaliat și minuțios, granular, cum se spune acum, performanțele României și riscurile aferente, ne putem confrunta și cu faptul că zona euro a avut ea însăși probleme și ca atare va fi cel mai probabil circumspectă în privința primirii de noi membri, mai ales că România nu este o țară din Est mică. Am avut de a face cu Slovenia, cu Slovacia, am avut de a face cu țările baltice. România, ca și Polonia, când va veni momentul de a decide asupra adoptării euro în acea țară, este o economie mare unde și complexitatea structurii economice și diferențele regionale de nivel de dezvoltare și de venituri sunt provocări care complică substanțial adoptarea euro. Iată de ce pentru estomparea acestor diferențe regionale este foarte important un proces investițional susținut inclusiv cu elemente concrete de infrastructură. Nu vorbim degeaba despre autostrăzi, despre telecom și despre altele, inclusiv prin prisma faptului că în acest fel activele imobiliare sau de altă natură din zonele contigue cresc ca valoare, migrația forței de muncă, atât cât este, pe o piață tensionată se face cu mai mare ușurință și este mai ușor de văzut de ce ar veni investiții noi , inclusiv străine. Dar această problemă nu se pune practic într-o țară de mici dimensiuni cum este cazul țărilor baltice sau al Sloveniei. Slovacia însăși este o țară puțin mai mare, dar mică și ca populație față de România și cu sectoare economice în special externe extrem de concentrate. Discutăm în mare parte de construcții auto și discutăm despre industrie tech concentrată de asemenea și regional și ca produse. Deci trebuie să ne ocupăm de aceste chestiuni care țin de Transformarea structurală a economiei românești, pe lângă sustena­bi­litatea atingerii criteriilor de convergență nominală (cu problema convergenței reale în subsidiarul acestei evaluări) ce vor condiționa, dacă vom reuși reducerea la minimul celor doi ani a perioadei petrecute în ERM2, ca această pregătire să poată fi evaluată și recunoscută de către partenerii instituționali europeni care au cuvântul determinant de spus în elaborarea rapoartelor de convergență. O posibilă pre­lungire a duratei ERM2 ar suscita probleme de gestionare a mișcărilor cursului ca urmare a volatilității fluxurilor de capital, pe lângă nevoia de comunicare eficace cu piețele.

Calendarul pare a fi relativ simplu, dar este destul de constrângător. Pentru a evalua performanțele ca în 2024 să adoptăm euro, acest lucru trebuie făcut la 1 ianuarie. Decizia trebuie luată undeva până pe la jumătatea anului anterior, undeva la jumătatea anului 2023. Pentru ca anterior jumătății lui 2023 să fie elaborate rapoartele de convergență de către Comisia Europeană și Banca Centrală Europeană, rapoarte care presupun analize economice extrem de elaborate, precum și un proces decizional ulterior complex și în pași (ele trec prin Comitetul economic și financiar, ajung la ECOFIN, se discută separat la Banca Centrală Europeană și în cele din urmă se ajunge la decizii la cel mai înalt nivel) discutăm despre începutul anului 2023, ținând seama și de faptul că datele pentru finele lui 2022 vor apărea cu cel puțin un trimestru întarziere. Ideea că putem să stăm doi ani de zile, care sunt premergători anului dorit al adoptării euro, este o idee. în mare parte, tehnic, nefezabilă. Trebuie să discutăm despre o decizie în 2023 bazată pe date din 2022, ceea ce înseamnă că 2021 și 2022 trebuie să fie anii în care, dacă reducem la efort intern șederea la cei 2 ani de zile din tratat, avem acest proces de ERM2 urmărit și verificat. Asta înseamnă că decizia de a intra este în 2020 și că acele condiții pe care le-am văzut puse Bulgariei pentru a intra în ERM2 și pe care mă aștept să le vedem și în cazul României, trebuie deja abordate și rezolvate. Ori Asset Quality Review pentru a intra în Uniunea Bancară este un proces care durează el însuși câteva luni de zile.

Deci discutăm deja despre anul viitor în care aceste lucruri trebuie să se întâmple. Nu este imposibil dar este un program extrem de strâns. Și părerea mea este că nu trebuie să ne concentrăm asupra datei, nu pentru că nu este importantă, ci pentru că ea este un element care vine practic drept rezultat la sfârșitul unui întreg proces. Ar trebui să ne concentrăm consecvent, ceea ce este dificil pentru că înseamnă multe acțiuni simultane, pe evitarea caracterului prociclic al componentelor mixului de politici macroeconomice și pe reforme structurale care sunt un lucru despre care vorbim foarte mult dar care se întâmplă din diverse motive extrem de lent și nu neapărat într-o simultaneitate care să le dea efectele potențiale dorite.

Să spunem ceva care ar fi util aici. În contextul pregătirii aderării la euro vor trebui abordate și două lucruri care, în acest moment, sunt în prim plan dar nu sunt văzute, ca fiind, să spunem, probleme pe termen mai lung. Una dintre acestea reprezintă faptul că deficitul fiscal, chiar dacă a rămas în varianta cash, sub 3%, așa cum ne anunță autoritățile gu­ver­namentale, trebuie contrapus, așa cum se face de fapt, poziției ciclice a economiei și ajustat cu aceasta. Deci 3% este o limită superioară a deficitului, aferentă perioadelor joase ale ciclului de afaceriși nu reprezintă un deziderat pentru buna gestionare a politicilor macro­economice în ansamblul lor, în momentul în care România a avut în 2017 și în 2018 creșteri spectaculos de mari. Atunci ar trebui să discutăm despre un buget echilibrat sau chiar un excedent bugetar și dacă ne uităm, chiar economiile unde este o ezitare politică în privința adoptării euro, Cehia spre exemplu, Polonia, Ungaria au deficite fiscale sub limita de 3, chiar dacă ele se mai duc în sus și, prin contraparte, pentru că discutăm despre poziții externe de asemenea, nu au deficite externe importante cum România începe să aibă ba chiar au excedente. În momentul în care Comisia Europeană și Banca Centrală Europeană vor discuta despre poziția României și despre evoluție, vor întreba și de ce deficitul fiscal este atât de mare și cum avem de gând să abordăm acest lucru mergând înainte și de ce deficitul extern este atât de mare și care sunt măsurile de corectare. Dar măsurile de corectare sunt niște măsuri care stimulează productivitatea și competivitatea, lucru greu de făcut când ai o piață a muncii tensionată cu salarii în creștere ca nivel de echilibru în sectorul privat iar acestea sunt compuse și de creșteri importante de salarii în ansamblul sectorului public, nu numai în acele domenii în care creșterile de salarii erau motivate de migrația personalului bine calificat cum ar fi: sănătate publică, învățământ etc. Acestea mi se par lucruri extrem de importante, iar evitarea prociclicității în oricare din componentele mixului, dar mai ales în politica fiscală va fi o chestiune cheie pe care România dacă o va aborda, în sens responsabil, va putea face pași importanți către respectarea unei ținte cum este 2024. Nu garantez că 2024 va fi anul dar, v-am spus din nou, după mine este importantă calitatea parcursului și a eforturilor făcute și să nu existe pași înapoi de la aceste eforturi care trebuie să fie concertate pentru a atinge o dată și pentru a adopta cu succes moneda.

Făceam și o altă referire. Haideți să ne gândim care sunt elementele sau indicatorii care pot suferi ajustări, dacă există un șoc advers după ce România va fi parte a zonei euro. : Este vorba despre nivelul de activitate reală, deci nivelul producției, și despre nivelul ocupării. Va trebui ca România să fie pregătită ca, doar cu politica fiscală și alte reforme structurale printre care și politica de venituri, să facă față unui șoc advers, deoarece partea de politică monetară unde flexibilitatea cursului de schimb și capacitatea Băncii Centrale de a reacționa independent nu vor mai exista odată ce vom fi în zona euro, iar politica Băncii Centrale Europene nu se face cu țintă pentru o zonă economică anume și nu se poate face diferențiat. Există și alte măsuri pe care autoritățile le pot lua dar ele trebuie să fie girate către obiectivul fundamental de asigurare a stabilității prețurilor și către menținerea stabilității financiare. Nu vor putea fi elemente individuale care să țină de Banca Centrală și să aibă în vedere o stimulare specială a economiei României dacă șocul este asimetric pe această economie. Este foarte greu de conceput cum asigurăm o reziliență, ca să revin la acest termen, inclusiv din punct de vedere social și, dacă vreți, și regional dacă contracția va fi foarte, foarte mare. Trebuie să fim pregătiți și să recurgem relativ puțin la aceste pârghii, pentru că pârghia fiscală se mișcă greu. Ea este nu numai de natura deciziei guvernamentale dar are de multe ori o componentă, mai ales că vorbim și de proiecții fiscale de 3 ani succesivi, are o componentă care ține de Parlament și știm că acolo rigorile pregătirii unei rectificări bugetare nu sunt mici și nu sunt instantanee. Ea se face greu și economia trebuie pregătită prin această robustețe a sectorului privat, pentru a putea rezista în condiții de minimă funcționalitate unor șocuri adverse care pot fi foarte importante.

Am vorbit despre incertitudini, nu știm dacă tensiunile comerciale dintre SUA și China escaladează și dacă de exemplu, exporturile UE, altfel direct implicate și într-o dispută cu Statele Unite, scad brusc, comerțul mondial fiind deja prevăzut să se contracte. Pe lanțurile de ofertă în care România este integrată, avem pe de o parte, inclusiv al finanțării, un element de reziliență dar și când șocurile se concentrează pe aceste lanțuri de ofertă, efectul nu va putea să fie nul pentru România chiar dacă România este mai puțin integrată decât Ungaria și altele, cel puțin în lanțul de export german.

Cât poate suplini politica monetară lipsa unei performanţe în politica fiscală şi respectiv în cea de venituri şi cheltuieli? Are BNR portiţă de ieşire din acest cleşte în care e prinsă acum: să apere leul sau să apere dobânda, deraierea oricăruia dintre cele două vagoane ducând la instabilitatea preţurilor?

Măsura în care politica monetară poate substitui politica fiscală, această măsură este foarte mică și costurile pe care utilizarea unei politici monetare, să spun contraciclice când avem o politică fiscală prociclică, pot fi foarte mari. De obicei, se reflectă în fluxuri de capital mobile pe termen scurt, posibil generatoare de probleme prin volatilitatea ridicată pe care o pot imprima cursurilor de schimb flexibile.

Există, de asemenea, o comunicare cons­tantă a Băncii Centrale Europene în care se spune decidenților guvernamentali: măsurile neortodoxe traduse în nivelurile foarte joase sau nominal negative și persistente ale dobânzilor, de preanunțare a conduitei politicii monetare, de ofertă de bani cu costuri extrem de mici ca acestea să ajungă în economie transmise prin intermediul sectorului financiar, cumpără timp pentru decidenții guver­namentali pentru a face ceea ce este necesar în materie de politică fiscală și de reforme structurale, dar nu pot substitui conduita prudentă și responsabilă a politicilor fiscale și implementarea efectivă a reformelor struc­turale. Banca Centrală are o misiune foarte clară: se ocupă de stabilitatea prețurilor inclusiv pentru că cercetările după experiențele fiscale costisitoare, din multe țări în anii 60-70, încheiate cu stagflație, au demonstrat că ceea ce poate face Banca Centrală este nu să stimuleze direct creșterea economică, domeniu în care demersurile sale nu sunt eficiente, ci să creeze prin concentrarea pe stabillitatea prețurilor un climat de încredere în economie și să consolideze această încredere prin pu­nerea, mai nou, alături de stabilitatea prețurilor și a stabilității financiare drept preocupări permanente.

Deci, aici, Banca Centrală poate ajuta dar nu poate substitui deciziile de politică fiscală, sau o poate face cu riscuri asociate substan­țiale. În schimb, în mare parte, conduita băncii centraleeste afectată de modul în care politica fiscală este configurată și implementată. De aceea, Băncile Centrale au practic și misiunea de a fi observatori lucizi și obiectivi ai modului în care politica fiscală este desenată, în toate țările Uniunii Europene. Și cred că acest lucru nu ține de dorința Băncii Centrale de a intra pe domenii în care nu are responsabilitate, din contră, impulsul fiscal și modul în care politica fiscală este implementată afectează modul în care Banca Centrală poate utiliza instrumentele aflate prin lege la dispoziția sa pentru a asigura stabilitatea prețurilor și pentru a evita acumu­larea de tensiuni și dezechilibre mai ample în plan macroeconomic, ale căror corecții ar afecta material îndeplinirea obiectivelor băn­cilor centrale.

Aveţi o expertiză urişă în ceea ce priveşte politica monetară. Nu o să vă întreb dacă “poate fi manipulat ROBOR “ci o să vă întreb “de ce nu poate fi manipulat ROBOR”?

Aici este o chestiune extrem de nuanțată pentru că, dacă am urmărit bine dezbaterea publică, am observat o posibilă confuzie care sper că nu este deliberată. Diferența pe care vreau să o fac este: normal că ROBOR reacționează la măsurile luate de către Banca Centrală pentru că asta înseamnă, aproape tautologic, însăși transmiterea deciziilor Băncii Centrale mai ales în materie de rate ale dobânzii; rata dobânzii de politică monetară, rata dobânzii la facilitățile Lombard și respectiv de depozit care sunt rata maximă și minimă care încadrează rata de politică monetară, este firesc și este de dorit, de asta Banca Centrală mută rata dobânzii dacă găsește motive să o modifice și se așteaptă ca această mutare să nu reprezinte pur și simplu o schimbare de cifre afișată într-un geam ci, mai departe, să influențeze dobânzile din piața interbancară, să influențeze modul în care băncile remunerează depozite și acordă dobânzi la credite și, în ultimă instanță, modul în care agenții economici, fie ei firme sau populație, iau decizii de economisire sau investire. Este firească. Asta nu reprezintă o influențare ci modul firesc și legitim de acțiune al oricărei bănci centrale. Dacă dobânzile interbancare nu ar reacționa la deciziile Băncii Centrale, atunci am avea o distorsionare și o gripare masive ale meca­nismului de transmisie și atunci eficiența acțiunilor Băncii Centrale ar fi mult diminuată și capacitatea ei de a-și realiza obiectivele ar fi limitată. Cred că este important să reiterăm acest lucru.

Mai departe Ce este ROBOR-ul? ROBOR-ul este practic o citire la un moment dat al zilei lucrătoare dintr-un eșantion de bănci re­prezentative pentru sistem, al dobânzilor pe care acestea le cotează. Atenție! Cotațiile sunt angajante. O dată ce băncile au cotat aceste rate, nu pot face tranzacții la alte rate decât cele cotate. Este posibil să nu existe pe toate scadențele, tranzacții efective. Nu întotdeauna este nevoie de bani pe 3 luni de zile împru­mutați sau plasați într-o zi anume. Dar să nu uităm, de asemenea, că o piață nu poate să funcționeze cu toată lumea vrând să plaseze bani sau toată lumea dorind să atragă bani. Mă intreb, de ce dacă ar exista o presupusă influen­țare a ROBOR, băncile care doresc să împru­mute (și care tind să se regăsească frecvent în această poziție de-a lungul timpului) ar accepta acest lucru în mod sistematic, mai exact, de ce ar vrea să se împrumute mai scump? Ce să facă cu pierderea respectivă?

În momentul în care banca centrală a constatat o disfuncție a pieței interbancare (mult discutatul moment de la sfîrșitul lui 2008), pe lângă injecțiile de lichiditate menite să contracareze acestă disfuncție, a recurs și la o decuplare transparentă a etalonului care influența ratele variabile de dobândă la credite de evoluțiile dobânzilor pe piața interbancară. A fost o decizie a Consiliului de Administrație care a fost făcută publică și ale cărei efecte au operat doar în cazul unor creșteri substanțiale ale dobânzilor interbancare, cu rezultatul minimizării impactului acestor evoluții asupra costului creditului cu dobânzi variabile.

Cum poate fi interpretată Ordonanța 114, actul normativ care putem spune că a întors tot mediul economic pe dos în acest început de an? Poate ea conduce, pe termen mediu, la o oligopolizare şi mai mare a pieţei bancare? Ce efecte poate avea pentru firavul echilibru în care se prezintă astăzi economia României?

Tecerea la o formulă de calcul bazată pe tranzacții efective reprezintă o posibilă soluție, dar este puțin probabil ca aceasta să ducă la o reducere substanțială și de durată a nivelurilor de dobândă rezultate prin noul mod de calcul al indicelui. Separat, mai preocupant pentru mine este faptul că dacă se ia o cifră arbitrară a ROBOR sau a noului indice care este inferioară dobânzii de politică monetară a Băncii Centrale, va exista o distorsionare clară a mecanismului de transmisie a măsurilor de politică monetară prin intermediul băncilor supuse taxării, iar Banca Centrală va fi mai puțin capabilă să își atingă obiectivele pentru care a fost abilitată de Parlament. Este practic o afectare a abilității de acțiune a Băncii Centrale, este un risc major care trebuie să fie evitat. Nu este deloc clar, chiar și cu aceste modificări recente, în ce măsură obiectivul de a vedea mai multă creditare ca volum, la rate mai mici va fi îndeplinit. Faptul că băncile au avut în ultimii doi ani profituri excepțional de mari se leagă de o performanță pe care puțini o evocă a economiei românești. România, ca urmare a crizei, a avut cu un decalaj de timp, rate extreme de înalte ale creditelor neperformante. Am avut un procent de 24% în 2014. Am fost, ca Bancă Centrală la momentul respectiv, mai riguroși în a clasifica creditele neperformante ca atare față de alte țări din UE și băncile au constituit provizioane substanțiale pentru acoperirea acestui volum semnificativ de credite neperformante. În momentul în care creditul neperformant a fost rezolvat prin vânzare sub valoarea sa de înregistrare și/sau au fost executate o parte din garanții, provizioanele nete au devenit rezultat financiar pozitiv. De aceea, vedem aceste profituri foarte mari dar pe termen scurt ale băncilor, am ajuns de la 24% credite neperformante în 2014 la puțin sub 5% în prezent. Este o evoluție pozitivă extrem de rapidă din partea BC care trebuie salutată.

Băncile, pentru acele profituri temporare rezultate din eliberarea provizioanelor, nu au fost taxate în mod obișnuit. A fost parte a stimulentelor pe care BC și Ministerul Finanțelor le-au agreat la începutul procesului și iată că România are rezultate mai bune în acest domeniu decât alte țări. În acest caz sunt de părere ca aceste profituri neobișnuit de mari sunt doar un element temporar, ele vor dura 2-3 ani în total și se vor diminua rapid odată ce nu au mai rămas foarte multe credite neperformante, cel puțin ca stoc în acest moment. Unul din motivele semnalate de către bănci conform căruia nu mai dau credite atât de ușor, pe lângă bancabilitatea clienților corporativi potențiali este și teama de a nu se întoarce la situația de a avea credite neperformante substanțiale și a fi nevoite să treacă din nou prin acest greu proces de rezolvare și vânzare a neperformantelor. Cred că trebuie o gândire pe termen mediu înțeleaptă, în ideea în care băncile să își dorească să intermedieze economia când avem, mai ales în sectorul corporativ, multe firme care au capital social redus și datorii foarte multe.

Revenind la ordonanță, nu vreau să îmi exprim opinia decât în ceea ce privește sectorul bancar. Cred că, simultan, a avea un obiectiv de venituri fiscale, un obiectiv de stimulare a creditării și un obiectiv de reducere a dobânzilor, este greu de atins deodată cu toate trei. Mai ales în condițiile în care reducerile de marjă pe termen scurt nu vor fi de mari dimensiuni, putem să asistăm la materializarea riscului de remunerare și mai slabă a depozitelor, fenomen contrar evoluției dorite.

În prima fază, ordonanța prevedea niveluri de taxare ale activelor mult mai mari decât au fost în alte țări, iar ideea pentru care aceste active au fost taxate în alte țări precum Ungaria (din 2010) și Polonia este că, înainte de criză, băncile făceau profituri sistematice foarte mari pe care economia nu le-a putut folosi prin intermediul canalului fiscal ca venituri, iar în cazul Ungariei cel puțin au fost intervenții din bani publici pentru sprijinirea sectorului bancar, intervenții ce se presupuneau a fi recuperate parțial prin taxarea activelor. România, din fericire, iar aceasta este un atestat al calității reglementării și supra­vegherii în țară, nu a avut nevoie să folosească un singur leu din bani publici, din contră a reușit ceea ce părea inițial aproape imposibil, să stimuleze acționarii băncilor cu capital majoritar străin din România să aducă substanțial mai mult capital social (tier one equity) care este cel mai scump capital, dar și cel mai valoros pentru a consolida stabilitatea băncilor din România.

Nu îmi este foarte clar în ce măsură s-a ținut cont că însuși Ministerul de Finanțe, în momentul în care trezoreria vrea să atragă bani în lei de pe piața bancară, contribuie la o creștere a cotațiilor. Acesta este un element important și nu îl văd tratat ca atare. Mai trebuie spus un lucru, e adevărat că băncile operează cu marje destul de mari, în comparație cu alte țări, și înțeleg că există unele eforturi de reducere a acestora. Pe de altă parte, pe baza unor analize pe care colegii din Banca Centrală le făceau cu privire la costurile creditelor noi în lei și valută pe diverse termene și către populație sau firme și diferențele față de țările de comparație, acestea scăzuseră semnificativ și, la momentul 2014, eram chiar la niveluri comparabile pentru anumite produse sau chiar mai jos. Asta ține și de volumul intermedierii financiare pentru că, cu cât se acordă mai multe credite, se obține un profit din volumul de activitate și nu din marja ca atare, dând posibilitatea celei din urmă să scadă în timp. Cred că și băncile vor trebui să facă un efort de raționalizare a organizării interne, de optimizare a rețelelor și în ultimă instanță de reducere internă a marjelor ca efort de îmbunătățire a profitabilității lor.

Nu îmi este foarte clar în ce măsură vor exista externalizări de credite din stocul de acum către băncile mamă. Nu aș dori să văd acest lucru, inclusiv din motivul pierderii de informații statistice necesare analizelor ce țin de stabilitatea financiară în primul rând, dar nu este imposibil ca el să apară inclusiv din motive de tratament fiscal prin ordonanța modificată și normele de aplicare ale acesteia.

Cât de realistă e o creştere economică de 5,5%, precum cea luată în calcul la proiectarea bugetului, în condiţiile în care impulsurile ce pot veni din consum sunt epuizate, investiţiile sunt la minime istorice şi politicile fiscale imprevizibile alungă investitorii?

Avem prognoze ale Comisiei Europene care sunt mai prudente decât altele, discutăm deja de Polonia, Ungaria și Cehia cu o rată de 2 și ceva maximum 3%, România și-a încheiat însă cu 4% anul pe serie ajustată sezonier. Îmi este foarte greu, în condițiile în care vorbeam de o încetinire sincronizată la nivel global, chiar și cu acest impuls dat de salarii și pensii majorate, să mai văd rate de creștere care să fie mult mai înalte decât anul 2018. Ca atare, fără să am pretenția de a avansa prognoze, perspectiva este de 3 – 3,5 la sută mai degrabă decât de 5 sau 5 și ceva, iar cifra de 3,5 la sută este ea însăși afectată de riscuri de decelerare. Asta înseamnă, printre altele, că este nevoie în acest deziderat al corectării poziției prociclice a politicii de venituri și a politicii fiscale, de o regândire extrem de serioasă a cifrelor de deficit fiscal și a tiparului de cheltuială publică, respectiv a partajării sumelor destinate chel­tuielilor de capital față de cele curente.

Cele mai multe riscuri pentru această performanță economică mai slabă față de prognozele anterioare, chiar dacă ea va fi mai bună decât a celorlalte țări din grupul de comparație, sunt induse de situația externă, evoluția acesteia și faptul că există aceste incertitudini în creștere. În momentul în care mi s-a cerut părerea de către investitorii externi, am argumentat o menținere a pozițiilor investițiilor acestora pe România având în vedere argumentul randamentelor mai bune, pe lângă cel al diferențialului de creștere și al posibilității ajustării conform prognozelor revăzute a politicilor fiscală și de venituri.

Nu cred în ajustări brutale. În măsura în care pot argumenta credibil împotriva lor, o fac. Dar trebuie să recunosc că investitorii se uită la România și din motivul că au avut parte de experiențe complicate în țări unde expunerile sunt mult mai mari, precum Turcia sau Rusia. Pe de altă parte, ca urmare a adâncirii deficitului extern și a faptului că deficitul fiscal pare să treacă ca risc de limita de 3%, vedem o moderare a pozițiilor investitorilor față de deținerea de titluri suverane românești. Dacă ne uităm la cât din totalul titlurilor este deținut de rezidenți, acesta fluctuează undeva la 17-20% , cu tendințe de moderare.

Avem preşedinţia Consiliului Uniunii Europene până la 1 iulie. Cum ar trebui să arate bilanţul autorităţilor la acel moment? Ce oportunităţi ar trebui să nu fie ratate? Care ar fi agenda preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene?

Cred că aici lucrurile sunt determinate întotdeauna de un echilibru pe care țara care deține președinția trebuie să îl facă și este un lucru delicat. Este acela între a promova niște proiecte importante care au continuitate pe agenda Uniunii, încercând să armonizeze pozițiile statelor membre cu cele ale Comisiei și ale altor instituții. Cred că ceea ce mi-aș fi dorit să văd ar fi fost o utilizare a faptului că 3 țări care dețin președinția rotativă puteau să promoveze teme de interes major pentru România și regiune într-o manieră mai pronunțată. Am avut Bulgaria acum două președinții, acum suntem noi și urmează Croația după Finlanda, deci aveam pentru prima dată în relativ rapidă succesiune trei țări din zona central sud estică a Europei pentru care temele erau atenția acordată Balcanilor de Vest, Moldovei și mai ales tema convergenței economice, și puteau fi promovate mai insistent. Cred că este și o experiență de învățare pentru multiple niveluri ale institu­țiilor românești, pentru că este pentru prima dată când facem acest lucru. Președinția UE vine și într-un moment în care avem nego­cierile pe cadrul bugetar viitor, când Brexitul este pe cale să se producă, vedem și o încetinire economică a zonei Euro, se discută perspectivele strategice ale UE pentru următorii 5 ani și mai departe.

Italia a intrat în recesiune. UE evoluează la minim potenţial. SUA e pe gheaţă subţire iar China incetineste. Cum vedeţi pe termen scurt şi mediu economia globală?

Aș vrea să spun două cuvinte legate de SUA. În ciuda faptului că piețele de active par optimiste, avem două lucruri și anume infrastructura merge în mod inegal, economia are clar semne de supraîncălzire sau avea până să se încetinească, deci acest aspect mai câștigă ceva timp pentru decizii, dar în mare parte acel stimul tranzitoriu care venea din reducerea de taxe pe care administrația Trump l-a făcut este aproape ca un nivel glicemic crescut care vine și se duce. Deci, suntem în partea în care partea încetinirii vine din faptul că efectul temporar al reducerii acelor taxe a început să se estompeze. Dacă nu vor veni alte măsuri de stimuli, ne așteptăm ca SUA să intre pe o traiectorie mai domoală a creșterii, să nu mai forțeze limitele în materie de piață a muncii.

China este un proces foarte interesant. Acolo există nevoia de a trece treptat de la un model economic condus de exporturi către un model care se bazează în principal pe absorbție internă. Cifrele pe care le vedem sunt foarte interesante, sunt făcute pe termen scurt, deci nu am garanția continuității lor, dar vedem că tranziția nu este fără hurducături, consumul începe să scadă în China, vedem inclusiv înregistrări mai puține de mașini decât înainte, vedem și o întărire a discursului politic care ține de firmele cu proprietate majoritară de stat și o posibilă dirijare a resurselor care seamănă mai degrabă cu ce vedeam în China anilor 90. Vom avea două provocări majore. Măsura în care China va reuși să treacă cu un picior de pe pedala exporturilor către absorbția internă și faptul că China este o țară cu o liberalizare în pași, dar nu continuă a sectorului financiar, unde comunicarea cu exteriorul pentru o economie care este a doua ca mărime în lume este inevitabilă, dar nu știm dacă creșterea de la rata de 7-8-9% la rata de 6 % nu va începe să arate o acumulare de probleme la nivelul băncilor și al firmelor de intermediere financiară mai puțin tradiționale (shadow banking). Este posibil ca acele probleme care s-au acumulat legate de sectorul firmelor de stat la sfârșitul anilor 90 să fie și mai ample acum și ele să fi fost sustenabile pentru că economia creștea alert.

Imaginea pe care vreau eu să o transmit, și care mi se pare că nu este bine internalizată de publicul din România, este cumva că noi nu suntem separați, că avem de a face doar cu țările de lângă noi, cu UE și atât. Nu! Suntem, prin lanțul de ofertă, integrați în economia globală și suntem supuși eventualelor riscuri și șocuri care pot veni la nivel global.

Marea șansă pentru România în acest moment, pe lângă susținerea dezvoltării infrastructurii, este și partea de economie digitală. Avem o poziție de start extrem de avantajoasă. Să ne uităm puțin la inovație și la industria de IT ca și contribuție în PIB față de numărul de angajați pe care îl are, să ne uităm la faptul că există oameni bine pregătiți. Cred că dacă am acționa inteligent, inclusiv prin mecanisme de finanțare structurată, venture capital, private equity în strângerea de fonduri pentru finanțarea start-up-urilor și în general a firmelor care pun în prim plan inovarea, ar fi un element care ar contribui direct și la PIB potențial, pentru că în România, ecuația cos­tului intern cu forța de muncă și a găsirii de personal cu calificările și abilitățile necesare va fi una din ce în ce mai complicată. Pe lângă evoluțiile demografice, în sectorul privat, remunerările cerute sunt în creștere, reflectând tensiunile de pe piața muncii, precum și efectele majorărilor salariale considerabile din sectorul public în ansamblul său. Migrația a complicat acest lucru, migrație inversă vedem doar sporadic și cred că o dată ce acei oameni care au plecat s-au ancorat în acele sisteme, nu vor mai reveni așa ușor înapoi.

Am văzut în anul 2007, oameni care erau plătiți cu salariul minim sau chiar mai puțin în Italia, au preferat să vină în România și să lucreze pe salarii care erau la fel sau mai mari. Deci se poate, nu este imposibil. Eu mă refeream la cât de masiv va fi acest proces de repatriere, cel puțin în perspectiva termenelor scurt și mediu.

Vedeți partea plină a paharului pentru România pentru următorii ani?

Este foarte greu de spus, pentru că noi am pornit cu o poziție foarte bună post criză. Avem în continuare o atitudine rezervată din partea investitorilor, ar fi putut să aibă ajustări de poziție mult mai abrupte și nu le-au avut. Va depinde foarte mult de ceea ce facem de acum încolo. Randamentele pe care România a trebuit să le plătească s-au dus între 2000 și 2014 de la 12% la 2-3%. Dacă este ceva ce regret, este, pe lângă creșterea recentă a randamentelor care estompează reducerile sistematice obținute anterior, faptul că, în continuare, avem o diferență încă mare de marjă între costul îndatoririi suverane față de Cehia, Polonia, Ungaria. Este vorba de 100 -200 de puncte de bază, uneori chiar mai mult, depinde dacă discutăm despre piața primară sau secundară. Aș vrea să văd genul de politici care să scoată din mințile investitorilor argumentele ca această marjă să rămână la fel de mare și în viitor. Deci ceea ce pledez aici este că este spațiu și necesitate pentru politici înțelepte, care să vizeze termenul mediu și lung și pentru politici armonizate între ele. Există însă și spațiu pentru măsuri care ridică sprâncene, semne de întrebare și este suficient să apară aceste măsuri fie și doar dezbătute în spațiul public, ca sentimentul de risc al investitorilor să crească, după care este foarte greu să îl inversezi. Credibilitatea se câștigă greu și treptat și se poate pierde printr-o singură măsură nepotrivită. Aș vrea să văd politici formulate responsabil, spațiu asumat și folosit de a corecta și de a ajusta altfel lucrurile înclusiv în politica fiscală și de venituri.

Remarcabilă analiză. Chiar mă simt frustrat, sunteți, după părerea mea, sigur, într-un con de umbră absolut nemeritat.

 Este aprecierea dvs, eu evit să mă calific. Îmi place să cred că motivul pentru care am ajuns să lucrez la Banca Centrală, întâi consilier al Guvernatorului pe probleme de politică monetară, ulterior economist șef și în cele din urmă viceguvernator a fost faptul că prima parte a carierei mele s-a consumat în mediul academic. Eu am fost cercetător la Institutul de Economie Națională, ulterior la Institutul de Prognoză Economică, ambele ale Academiei și am avut șansa ca la începutul tranziției să lucrez deja pe problematica economiilor avansate, inclusiv pe piețe de capital, privatizare și altele care erau subiecte puțin tratate în literatura vremii în țară și unde și accesul la sursele de informare era greu, dar unde existența unei biblioteci bune și a ajutorului discuțiilor cu colegii au fost un sprijin important. S-au adăugat la munca de cercetare din țară și experiențele de cercetare, studiu independent și mentorat centrate pe problematica politicilor monetare comparate ca bursier la Harvard, Universitatea Michigan – Ann Arbor și NIESR Londra.

A mai fost și episodul din 1993-1994 când am fost întâi consilierul guvernamental pe macroeconomie al Ministrului de Statși ulterior directorul Direcției de Coordonare a politicilor macroeconomice din departamentul respectiv al guvernului. Am avut plăcerea să fiu unul din cei 5-6 oameni care au scris programul de reformă de la acel moment, prima data când avea fundamente micro­economice bine stabilite și pe baza căruia s-au negociat acordurile cu Fondul Monetar Inter­național, cu Banca Mondială, cu BERD.

Banca Centrală a fost un element care a adăugat la experiența mea și la cunoștințele mele, chiar venind, acolo cu un bagaj teoretic de substanță și care reflecta stadiul cercetării internaționale a momentului. Glumind, mă săturasem de scris despre cum ar trebui apăsate butoanele! Munca practică însă a avut provocările și învățămintele ei, nu puține la număr. Am avut și colegi cu care să interacționez, în cel mai bun sens al cuvântului, inclusiv atunci când ne contraziceam pe opțiuni majore de politică economică. În BNR am avut privilegiul, printre multe altele (participarea constantă la negocierile cu Comisia Europeană – cu care am reușit agrearea măsurilor de salvgardare privind fluxurile de capital pe termen scurt la momentul aderării la UE, cu FMI, Banca Mondială, participarea la activitătile Inițiativei de la Viena 1.0 și 2.0, formularea poziției naționale în privința taxei pe tranzacțiile financiare, a uniunii bancare, coordonarea activităților privind stabilitatea financiară, recrutarea tinerilor specialiști ai BNR) de a conduce echipa care a pus bazele țintirii inflației ca regim de politică monetară, regim despre care scrisesem o mare parte a tezei de doctorat, fiind prima cercetare pe acest subiect in România. O altă provocare profesională incitantă a fost relația constantă cu piețele financiare internaționale, cu băncile de investiții, clienții instituționali ai acestora, precum și cu agențiile de rating, relație începută în perioada dificilă a anilor 1998-2000. Mai recent a fost mandatul rezidual ca Vicepreședinte al Băncii Europene de Investiții și membru al Comitetului de Direcție al acesteia. Deși au fost doar 5 luni în 2016, am reușit, pe lângă responsabilitățile de coor­donare a activității de evaluare, a fluxului de activități legat de perspectivele macro­economice, politicile monetare globale, testării la stres și a relațiilor BEI cu BCE, CERS, BRI, OMC, OCDE și institute de cercetare (think tanks) să semnez finanțări în valoare de aproape 800 milioane euro pentru România (printre care primul proiect FEIS/EFSI), ini­țiind și lucrul la un pachet de proiecte totali­zând peste 2 miliarde euro, o bună parte a aces­tora fiind ulterior încheiate.

Toate acestea au reprezentat multă muncă, dar și șanse fructificate pentru care sunt recunoscător.

Norel Moise
Mihai Săndoiu
Georgeta Clinca