Laurenţiu Mitrache, Preşedinte Executiv Bank Leumi România
Strategia public abordată – „Nu trebuie identificată cauza reală, ci trebuie arătat un vinovat care, indiferent de gradul de culpabilitate, are meritul de a-l exonera de răspundere pe adevăratul răspunzător!” – este pe cât se simplă, pe atât de greşită şi pe cât se greşită, pe atât de dăunătoare.
Istoriceşte, strategia şi-a dovedit „eficienţa” pentru promotori în nenumărate rânduri, în special în situaţii de criză a societăţii. Un exemplu ar putea fi asediul cetăţii Caffa din Crimeea din anul 1347 când, dovedind un pragmatism ieşit din comun, conducătorii Hoardei de Aur asediatoare au dispus catapultarea în interiorul cetăţii a cadavrelor propriilor soldaţi victime ale ciumei bubonice. Rezultatul? Genovezii au abandonat cetatea şi s-au întors în Italia, debarcând însoţiţi de şobolanii obişnuiţi ai navelor. Consecinţa? În următorii trei ani jumătate din populaţia Europei a pierit din cauza bacilului ciumei!
Pentru că această nenorocire obligă la o explicaţie şi, pe această bază, la luarea de măsuri, mai-marii societăţii nu au întârziat să o ofere mulţimii îngrozite: vinovaţi au fost, pe rând, evreii, diverse stele sau alinierea planetelor. Măsurile au fost, logic, adoptate împotriva acestor cauze şi, la fel de logic, nu au contribuit cu nimic la diminuarea şi depăşirea stării de criză. Rezolvarea a venit natural, pe calea căpătării imunităţii populaţiei la bacilul nestingherit răspândit de şobolanii cărora nimeni nu le acordase nici o atenţie. Preţul plătit a fost uriaş, dar adevăraţii răspunzători, acuzând în dreapta şi în stânga, după cum am arătat mai sus, nu au fost niciodată traşi la răspundere…
Conştient sau nu, strategia a traversat secolele. Discursul direct sau preluat al presei din toată lumea a identificat fără ezitare elementul perturbator al societăţii şi cauzator al crizei: băncile şi, indisolubil legat, principalul produs al acestora, creditul.
Confuzia provocată este gravă şi are consecinţe pe măsură. Creditul nu este nici pe departe un produs bancar, este o instituţie!
Dezvoltarea din timpuri imemoriale a societăţii omeneşti a fost fundamental determinată de existenţa, acceptarea şi respectarea creditului, iniţial definit printr-un concept mult mai complex decât accepţiunea sa contemporană: „cuvântul” – „La început a fost cuvântul!”. Astăzi, la fel ca în trecut, funcţionarea întregii societăţi este condiţionată de prezumţia entităţilor politice, administrative sau economice şi a indivizilor din societate că toate convenţiile vor fi respectate, situaţie ce poate fi asimilată unei acordări mutuale de credit.
Din punct de vedere economic, creditul a existat anterior băncilor sub forma generic cunoscută de credit comercial şi coexistă în prezent cu forma sa bancară, aceea de împrumut, deosebirea fiind substanţială: în timp ce creditul presupune un interval de timp între prestaţie şi contraprestaţie (uneori fără implicarea banilor), împrumutul presupune obligatoriu şi identitate între prestaţie şi contraprestaţie, intervalul de timp intervenind şi de această dată.
Admiţând această diferenţă, evidenţiem eroarea generalizării unei forme speciale – împrumutul – prin ignorarea formei complexe şi dominante, creditul şi, de aici, inocularea credinţei că, exclusiv şi subiectiv, băncile sunt cheia reluării creditării în economie şi acuza că – paradoxal – nu doresc să acorde credite! Oare?!
Băncile sunt instituţii lucrative ce, într-o economie de piaţă, în mod absolut normal, dar şi condiţional, pentru supravieţuire, doresc să obţină profit. Cum pot obţine profit? Acordând credite! Cum pot obţine mai mult profit? Acordând mai multe credite! Atunci, de ce nu mai acordă băncile credite?
Răspunsul nu este incapacitatea băncilor de a prevedea evoluţia riscurilor asumate prin creditare, din motive relativ simple… Riscul de credit este covârşitor o consecinţă a caracterului uman, dintotdeauna imprevizibil şi greu, dacă nu imposibil de sintetizat într-o formulă matematică. Comportamentul economic statistic determinat este valabil – chiar dacă niciodată cu certitudine de 100% – doar pentru perioada trecută statistic determinată. Predictibilitatea concluziei statistice este drastic diminuată prin chiar deciziile luate: acordând credite pe baza analizei unui moment dat din trecut, se modifică drastic chiar baza analizei avută în vedere, respectiv raţiile statistice iniţiale ajung să se dubleze sau tripleze, schimbând fundamental contextul anterior determinant pentru luarea deciziei!
Simplu, „cuvântul”, ca element fundamental al funcţionării milenare a societăţii, a atins un minim istoric. Contractele nu sunt respectate şi – facilitat şi de insuficienţa, ambiguitatea sau neprofesionalismul formulării clauzelor – forţarea respectării prin intermediul legii este total ineficientă, generând neîncredere în rândul contractanţilor reali sau potenţiali.
Această situaţie – materializată în proporţia îngrijorătoare a insolvenţelor „auto-provocate”, a instrumentelor de plată emise fără acoperire şi refuzate la plată, a creditelor neperformante, în general a arieratelor din economie – trebuie analizată şi abordată cu toată seriozitatea de către puterile legislativă şi executivă a statului, acordându-i-se aceeaşi atenţie ca şomajului, inflaţiei, sănătăţii etc.
Cu alte cuvinte, trebuie create o infrastructură eficientă de existenţă şi dezvoltare a instituţiei numită credit, prin prevederi legale drastice privind atât condiţiile de intrare în raporturi de creditare, cât şi consecinţele nerespectării angajamentelor asumate. Într-un cuvânt, trebuie intervenit eficient în sensul REGLEMENTĂRII accesului la creditare – fie ea bancară sau comercială.
Un pas util a fost deja realizat prin reglementarea accesului la credit a persoanelor fizice şi prin impunerea unui cadru contractual ferm şi transparent. Este momentul de a se extinde astfel de măsuri şi în relaţiile băncilor cu societăţile comerciale, cât şi între acestea din urmă. Va fi stabilit astfel un cap de pod pentru reconsiderarea instituţiei creditului, nu doar utilă, ci determinantă pentru dezvoltarea societăţii.
COMMENTS