Pandemia ne-a pus în fața unui fapt împlinit, cel al legilor deja adoptate de creștere a pensiilor și salariilor într-un context în care, inevitabil, rezultatul economic pe trimestrul doi a fost cu peste zece procente sub cel din anul anterior. Paradoxal, discuțiile la nivel public nu au fost dacă se pot menține salariile și pensiile deja aflate în plată, ci cu cât se vor majora. Mai ales în cazul pensiilor, prevăzute în baza unei creșteri economice estimate anterior la 5%, să marcheze în sezon electoral o creștere de 40%.
Acum, dacă se dau doar 14% în condiții de scădere cu patru procente (dacă reușim să limităm efectele Covid și sunt prielnice condițiile din economia mondială), e mare tevatură, că se apropie alegerile. Ceea ce ridică o întrebare de principiu: dacă nu e nevoie de creștere economică pentru a crește pensiile și salariile, atunci de ce să ne mai concentrăm pe dezvoltare și nu pe tipărirea de bani după cerințele aleșilor, care se dovedesc ei a fi mai populiști ?
Dacă preluăm, mai pentru înțeles, o abordare poetică, legea economică zice că dacă PIB nu e, nimic nu e. Iar România nu are cum să facă excepție, oricâte flick-flackuri ar face artizanii gestiunii economice în condiții de dezechilibre majore. A se vedea mai ales „gemenele”, deficitul bugetar și deficitul de cont curent, unde serviciile nu reușesc să mai acopere nici jumătate din avansul impresionant al minusului pe partea de mărfuri spre 8% din PIB doar din comerțul exterior. Minus venit din discrepanța cronică și prepandemică între sumele aflate la dispoziție și producția națională.
Ca să venim cu niște cifre care ar trebui să ne pună pe gânduri în privința puterii de cumpărare a banilor dați cu mâna mai strânsă către salariați și mai largă către pensionari (desigur, știați că pensiile se dau din salarii dar nu vă formalizați, lasă că vine el statul să se împrumute pe la 4% pe an ca să completeze obligațiile asumate fără acoperire în bugetul de profil), vă prezentăm evoluția puterii de cumpărare în trimestrul al doilea al anului la cele două categorii amintite mai sus. Cu observația că la salariați avem o medie între creșterile de la stat și cureaua strânsă în sectorul privat, în timp ce la pensionari contribuim deja nu doar noi, dar și copiii noștri. Care vor trebui să achite cândva nota de plată a competenței și caracterului înaintașilor.
Evoluția puterii de cumpărare a salariaților și pensionarilor în condițiile scăderii PIB în termeni reali cu -10,5% pe T2 2020
Luna Salariați Pensionari
Aprilie -0,5% +13,2%
Mai +0,2% +13,6%
Iunie +2,4% +13,4%
Media T2 2020 +0,7% +13,4%
Sursa: comunicate INS, CNPP, calcule proprii
Așadar, ce face un popor din UE confruntat cu o scădere economică de proporții biblice ? Păstrează puterea de cumpărare la limită pentru salariați, cu sprijinul neprecupețit al sectorului de stat, și, conform principiului dreptului câștigat, avansul de peste 13% la pensionari. Nu-i vorbă că în luna iulie, s-au apucat și salariații să nu se lase mai prejos, revenind la +5,2% creștere a puterii de cumpărare, dacă tot s-a anunțat o revenire (atenție REVENIRE spre ce a fost cândva, prin 2019, nu creștere PESTE nivelul din 2019 la care raportăm și salariile). După care se majorează din nou pensiile, „din pământ, din iarbă verde”, cu încă 14%. Cum s-ar spune în termeni fotbalistici consacrați, „ai, n-ai mingea, tragi la poartă.”
Se vede treaba că s-a mers masiv pe punerea incorectă a măștii recomandate la vreme de pandemie, nu sub nas ci peste ochi. Adică exact acolo unde vom încasa și diluarea substanței economice a monedei naționale, considerate de gumilastic deși e din plastic. Un plastic rigid, rezilient doar până la o anumită limită, pe care unii țin morțiș să o testeze. Nu o limită fizică, ci una dată de meandrele intelectuale ale unei democrații bazată aproape exclusiv pe interese individuale de moment și arareori pe interes național, cu viziune pe termen lung.
COMMENTS