Prof. univ. dr. Bogdan Căpraru
Criza coronavirus aduce în prim plan din nou rolul băncilor centrale în managementul crizelor. Au trecut doar 13 ani de la izbucnirea ultimei crize financiare, iar acum ne confruntăm cu o iminentă criză economică cauzată de o epidemie. Băncile centrale din SUA, Marea Britanie, Canada, Banca Centrală Europeană au luat deja măsuri în acest context. Zilele trecute, Banca Națională a României a anunțat un set de măsuri pe care le va implementa funcție de evoluția evenimentelor. În general, activitatea băncilor centrale e percepută ca fiind învăluită în mister, deși se știe faptul că în ultimele decenii s-au intensificat eforturile de transparentizare a activității băncilor centrale. Astfel rămâne în continuare un subiect de interes modul cum acționează băncile centrale, mai ales în timp de criză.
Acțiunile băncilor centrale sunt îndreptate pentru „tratarea” crizelor atât în timpul lor, dar și înainte, prin prevenție, și după, pentru recuperarea echilibrelor. Astfel, dacă ar fi să vorbim în termeni medicali: prevenție, tratament, convalescență. Scopul băncilor centrale în timp de criză este de a limita efectele negative ale acesteia asupra economiei. Prima grija a instituției este de a păstra calmul pe piețele financiară. O eventuală panică ar putea „tăia” canalul creditului și, astfel, „pandemia” ar putea cuprinde întreaga economie. Băncile centrale trebuie să reducă incertitudinea, să asigure în termen scurt funcția creditului și să prevină căderea instituțiilor financiare din cauza unor probleme de lichiditate.
În perioada de prevenție (practic cea de non-criză), băncile centrale folosesc o gamă largă de instrumente. Mecanismul ratei dobânzii de politică monetară dă tonul dobânzilor în piață. Operațiunile de piața monetară, alături de facilitățile permanente (de credit și de depozit) se derulează având ca reper această dobândă cheie. Principalele instrumente utilizate pe piața monetară cuprind operațiunile repo, reverse repo, atragerea de depozite, emiterea de certificate de depozite, vânzări/cumpărări de active eligibile pentru tranzacționare etc. Ele sunt folosite pentru a gestiona lichiditatea, a forma ratele de dobândă și de a orienta politica monetară. Banca centrală le alege și le calibrează funcție de situație. E ca și cum ai folosi un set de chei potrivite pentru a strânge de la șuruburi mai mari, la cele mai mici.
Pe lângă mecanismul ratei dobânzii de politică monetară, sunt folosite și o serie de instrumente macroprudențiale adaptate la ciclul economic (contra-ciclice), cum ar fi rata de adecvare a capitalurilor, rata de acoperire prin provizioane a creditelor neperformante (loan loss provision ratios), nivelul ratei credite – active (pentru a preveni speculațiile în domeniile unde pot apărea bule speculative), raportul loan – to – value (ce stabilește nivelul avansului pentru credite imobiliare) etc. Prevenția poate veni pe linia băncii centrale dacă aceasta este investită și cu funcția de reglementare și supravegherea instituțiilor de credit. BNR are și această funcție. În unele țări supravegherea piețelor financiare se poate regăsi la instituții diferite de banca centrală, colaborarea cu aceasta din urmă făcându-se pe latura de macroprudențialitate.
În linie cu aceste preocupări, sunt stabilite mecanisme de rezoluție, care să rezolve eventualele probleme în caz că o instituție de importanță sistemică s-ar afla în situația de a fi „prea mare să cadă” (too big to fail). Pentru a reduce riscul sistemic, băncile centrale supraveghează și reglementează sistemul de plăți, în scopul asigurării stabilității și securității operațiunilor. De asemenea, intervențiile pe piața valutară pentru apărarea monedei naționale împotriva deprecierii sau supra-aprecierii sunt în ton cu mecanismele de prevenție pentru menținerea stabilității financiare. Aceste intervenții sunt condiționate de existența unor rezerve internaționale suficiente (optimul este considerat ca fiind valoarea pe șase luni a dimensiunii importurilor). Nu în ultimul rând, existența mecanismului rezervelor minime obligatoriu este esențială atât în perioada de prevenție, dar și în timpul crizei și după. Astfel, o parte din resursele atrase de bănci sunt depuse sub formă de depozite la băncile centrale, funcție de rata rezervei minime obligatorii stabilită de către aceasta din urmă.
În timp de criză, băncile centrale pot utiliza mecanismele mai sus menționate într-un mod mai amplu. Astfel, își va îndeplini funcția de împrumutător de ultimă instanță, concomitent cu o scădere poate chiar agresivă a ratei dobânzii de politică monetară. În acest fel, băncile centrale vor menține deschis canalul creditului, împrumutând băncile la dobânzi mai mici, implicând titluri financiare (ex. titluri de stat) drept colateral. Dacă nici acest mecanism nu dă roade, se poate trece la strategii neconvenționale, care, și acestea, pot fi aplicate gradual. Este ceea ce este cunoscut drept Quantitative easing (QE). Succesul unor astfel de strategii depinde foarte mult de credibilitatea băncilor centrale care le implementează. Într-o primă formă, acestea presupun menținerea pe o perioadă mai îndelungată a dobânzilor scăzute (chiar negative), pentru a influența prețul activelor pe termen lung. În modul acesta se reduce incertitudinea și se menține stabilitatea. Dacă este nevoie, se poate trece la extinderea tipurilor de active financiare utilizate drept colateral la refinanțare, pentru a facilita injecțiile de capital mai lesne. De la criza din 2007, băncile centrale din lume, în special cele care emit monede de rezervă, au utilizat aceste măsuri de QE. Următoarea etapă este cea prin care băncile centrale cumpără direct de pe piețele secundate titluri financiare pentru a le influența randamentele. BNR a anunțat în pachetul de posibile măsuri și asemenea instrumente, în ceea ce privește piața titlurilor de stat. Faza extremă a ceea ce însemnă QE este cea ce este numită „bani din elicopter”. Când doar canalul creditului nu este suficient pentru a asigura lichidități, băncile centrale vor injecta direct populației și firmelor aceste lichidități. Propășită în 1969 pentru prima dată de către Milton Friedman, „helicopter money” tinde să fie tot mai mult vehiculată în spațiul public și pe buzele unor bancheri central. În luna octombrie a anului trecut scriam tot în Piața Financiară (https://www.piatafinanciara.ro/incotro-se-indreapta-politicile-monetare-ale-bancilor-centrale) despre această strategie utilizată pe timp de criză.
Desigur, în paralel cu aceste măsuri pot fi activate mecanismele de rezoluție dacă sunt bănci de importanță sistemică cu probleme, pot fi injectate lichidități ample și prin eliberarea de rezerve minime obligatorii (prin scăderea ratei rezervei minime obligatorie sau/și exceptarea la calcul a unor resurse atrase), se poate interveni pe piața valutară internă pentru a sprijini moneda națională, în special în cazuri de atacuri speculative etc.
Dozajul măsurilor prezentate mai sus poate fi stabilit funcție de intensitatea crizei, precum și de modul cum evoluează faza de după criză, de recuperare (convalescență).
Nu în ultimul rând trebuie să fim conștienți de faptul că, băncile centrale nu pot acționa de unele singure în atingerea obiectivelor macroeconomice, cum de altfel nici autoritățile guvernamentale nu o pot face în felul acesta. Între politicile monetare și cele fiscal-bugetare trebuie să existe o coordonare, nu o substituire. În caz contrar „spațiile” în care acționează ambele autorități devin din ce în ce mai înguste. Totodată, atât băncile centrale, cât și autoritățile guvernamentale trebuie să fie în permanență preocupate în a identifica eventuale dezechilibre în economie, slăbiciuni ale politicilor promovate sau evoluții nefavorabile ale acestora, astfel încât să le poată preîntâmpina.
Notă. Bogdan Căpraru este profesor universitar doctor la Universitatea Al. I. Cuza din Iași și membru al Consiliului Fiscal al României. Opiniile exprimate sunt opinii personale ale autorului și nu implică instituțiile cu care acesta este asociat.
COMMENTS