Luciana Miu, EPG Head of Clean Economy și Mihnea Catuti, EPG Head of Research
În contextul geopolitic și economic actual, politicile industriale din Uniunea Europeană sunt esențiale pentru a asigura securitatea, prosperitatea și atenuarea schimbărilor climatice. Un nou val de politici și scheme de suport, axate pe transformarea sustenabilă a industriilor statelor membre, reflectă o reorientare a gândirii strategice atât la nivel european cât și național. Astfel, mult-așteptatul raport al lui Mario Draghi a propus o abordare duală a problematicii tranziției industriale axată pe obiectivele de decarbonizare și competitivitate, două dimensiuni strâns întrepătrunse, care trebuie abordate concomitent. În acest sens, este nevoie de un mix de politici și stimulente economice care să permită operatorilor industriali, mai ales din industriile energo-intensive, să se transforme și să poată concura pe piețele europene și globale, cu o expunere cât mai redusă la vulnerabilități pe lanțul de producție. Aceste semnale au fost preluate de către decidenții din România, rezultând în noi angajamente de susținere și finanțare a marii industrii. Deși binevenite, mecanismele propuse abordează doar parțial provocările de competitivitate ale industriei românești și cel mai probabil, în forma actuală nu vor reuși să prevină decalajul României față de alte state europene.
Cum susține România transformarea industriei sale?
Istoricul schemelor de suport pentru industria grea din România reflecta, până recent, o abordare monolitică și prea puțin mulată pe complexitățile tehnologice, comerciale, și sociale ale tranziției industriale. Din 2010 și până în prezent, schemele de ajutor de stat destinate industriei au vizat în principal reducerea costurilor indirecte de emisii și a costurilor de energie, fără a stimula în mod eficient transformarea industrială. Pentru a susține continuarea activității industriale pe termen mediu și lung, ajutoarele de stat ar trebui condiționate de cerințe de reducere a emisiilor dar și țintite către noi tehnologii și procese de producție industrială. Asemenea scheme de suport trebuie lansate urgent, având în vedere calendarul de eliminare a alocărilor gratuite de certificate de emisii pentru industria energo-intensivă, conform reviziei Directivei EU ETS. Din 2034, aceste sectoare industriale vor plăti integral pentru emisiile generate.
În septembrie 2024, Guvernul a lansat prima schemă amplă de ajutor de stat destinată tranziției industriei românești, ca parte a “Planului Național pentru Marea Industrie”. Schema de ajutor, în valoare de 1 miliard de euro, este destinată investițiilor în măsuri de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră, și va acorda un sprijin de până la 100 de milioane de euro per beneficiar. Anunțul schemei vine la puțin timp după lansarea în consultare publică a Programului-Cheie 7 din Fondul de Modernizare, de asemenea destinat susținerii operatorilor industriali prin finanțarea investițiilor de modernizare și eficientizare energetică a instalațiilor. Bugetul total al programului este de 150 de milioane de euro, cu sprijin maxim de 30 de milioane de euro per beneficiar.
Deși schemele reprezintă un semnal binevenit din partea decidenților români, acestea nu vor reuși să stimuleze transformarea profundă a industriei grele, dacă nu sunt bine calibrate la magnitudinea acestei transformări. Măsurile de sprijin ar trebui țintite către proiecte de impact în sectoarele cele mai vulnerabile în procesul de tranziție și care prezintă un avantaj competitiv. Schemele de ajutor de stat ar trebui să fie dimensionate proporțional cu efortul financiar necesar pentru transformare și suficient de flexibile pentru a absorbi volatilitatea costurilor pe termen lung asociate transformării, inclusiv prețul carbonului din piața EU ETS. În caz contrar, Planul Național pentru Marea Industrie riscă să cheltuiască în mod ineficient resursele publice, scăzând totodată șansele industriei românești de a ține pasul cu competitori din alte țări europene.
Care sunt costurile transformării industriale?
În primul rând, este necesară o conștientizare mai bună a costurilor de transformare a industriei energo-intensive. Un studiu EPG arată că pentru implementarea planului de transformare a producției de oțel primar al Liberty Galați (care include și o dublare concomitentă a producției) ar fi nevoie de o investiție de aproximativ €1 miliard de euro în instalații noi. Pentru producătorii de ciment, a căror principală soluție de decarbonizare profundă este captarea emisiilor din procesul de clincherizare, costurile de capital pot fi între €116 și €470 de milioane de euro per instalație. În sectorul chimic, instalarea pompelor de căldură de temperaturi ridicate sau a echipamentelor pentru utilizarea hidrogenului verde presupune, de asemenea, investiții importante din partea operatorilor.
Pe lângă aceste costuri însemnate de investiție, transformarea industriilor energo-intensive presupune și o creștere a costurilor operaționale. Aceste pot proveni atât din schimbarea tipurilor de combustibili utilizați (de exemplu înlocuirea gazului natural cu energie electrică acolo unde este posibil din punct de vedere tehnic în siderurgie și industria chimică), cât și din utilizarea unor materii prime diferite (cum ar fi înlocuirea cu hidrogen a cocsului în siderurgie și a gazului metan în industria chimică). În cazul sectorului cimentului, captarea emisiilor implică un consum energetic suplimentar. Conform estimărilor EPG, costurile OPEX de producție a clincherului cu captarea emisiilor de dioxid de carbon ar putea crește cu 35%-250% comparativ cu tehnologia actuală.
Deși costurile aferente transformării industriale sunt mari, costul inacțiunii este mai mare pe termen lung. Având în vedere proiecțiile de preț al carbonului ale Comisiei Europene, industriile energo-intensive din România ar putea ajunge să plătească un cost total al emisiilor de peste 25 de ori mai mare în 2050 comparativ cu nivelul actual. Acest lucru se datorează atât calendarului de reducere a lichidității certificatelor de emisii, cât și eliminării treptate a alocărilor gratuite de certificate de care industria beneficiază în prezent.
Pe termen scurt, însă, costurile asociate transformării sunt mai mari. Acestea pot fi susținute atât prin implementarea unor scheme de ajutor de stat (cum este deja cazul în țări precum Germania sau Olanda), cât și prin crearea unei piețe pentru produsele industriale cu emisii reduse prin adoptarea unor criterii pentru achiziții publice ecologice. Ar putea fi implementate de asemenea mecanisme de sprijin care să ofere certitudine cu privire la prețul carbonului din EU ETS, care să le creeze operatorilor economici un cadru stabil pentru implementarea investițiilor necesare.
Fără o infrastructură adecvată, România riscă relocări industriale
Trebuie menționat și faptul că susținerea investițiilor individuale nu poate avea efectul scontat în absența infrastructurii și lanțurilor de aprovizionare necesare transformării. Spre exemplu, EPG a arătat că implementarea planului de decarbonizare al Liberty Galați ar presupune un consum anual de peste 160.000 tone de hidrogen verde și 1,45 milioane de tone de fier vechi. România nu dispune în prezent de infrastructura necesară pentru mobilizarea unor asemenea cantități de hidrogen verde, în timp ce doar 1,86 milioane de tone de fier vechi rămân anual în România. În mod similar, decarbonizarea producției de ciment nu se poate realiza în absența infrastructurii de transport și stocare de dioxid de carbon și a unui plan de dezvoltare a acestuia.
În lipsa unei infrastructuri adecvate pentru energie electrică, hidrogen și dioxid de carbon, industria românească nu va putea să adopte tehnologiile necesare transformării. Consecințele pentru economia națională ar putea fi grave, putând duce la descompunerea lanțului de producție și relocarea etapelor celor mai poluante în afara României, în zone cu avantaje de cost.
Astfel de relocări industriale ar duce la pierderea locurilor de muncă și degradarea economiei locale și județene în zonele industriale. România ar pierde, de asemenea, oportunitatea de a deveni un lider regional pentru producție industrială verde și pentru atragerea noilor lanțuri valorice conexe, precum producția de echipamente și componente de infrastructură. Astfel de pierderi ale activității industriale ar avea un impact asupra autonomiei României prin creșterea dependenței de importuri și prin pierderea unor industrii cu importanță strategică. Așadar, costurile de transformare ale industriei românești trebuie adresate prin intervenții din partea statului, nu doar pentru reducerea emisiilor, ci mai ales pentru a crea condițiile în care România să își mențină activitatea industrială.
Cum poate România să susțină transformarea industriei sale?
Costul social, politic, și economic al relocării industriei în afara granițelor, pentru care există un risc real, trebuie reflectat în politicile industriale și schemele de suport aferente. Aceste scheme trebuie să țină cont de structura costurilor de transformare, de volatilitatea prețurilor factorilor de producție, și de urgența dezvoltării de infrastructură. Pe lângă finanțarea nerambursabilă a investițiilor în tehnologii și procese noi pe care îl propune Planul Național pentru Marea Industrie, România ar putea implementa scheme flexibile de suport și de lansare a pieței pentru materiale cu emisii reduse, care pot avea un impact mai mare pe termen lung.
O schemă de contracte pentru diferență pe bază de carbon (Carbon Contracts for Difference) poate garanta operatorilor economici un preț stabil al carbonului și spori încrederea mediului de afaceri în investițiile de decarbonizare. Aceste tipuri de scheme sunt flexibile, fiind posibilă aplicarea lor pentru acoperirea costurilor operaționale și ajustarea dinamică a nivelului de susținere. Ar trebui prioritizate industriile unde necesarul de finanțare este cel mai mare iar riscul relocării este cel mai presant. Nu în ultimul rând, schemele pot fi bidirecționale, generând venituri pentru guvern în cazul în care prețul de piață efectiv al carbonului este mai mare decât cel de exercitare (în simularea efectuată în studiul EPG, acest lucru se întâmplă pentru sectorul producției de oțel primar).
Un alt instrument important care poate acompania finanțarea costurilor transformării este mecanismul de Achiziții Publice Ecologice (APE). Acest mecanism, implementat voluntar la nivel UE și obligatoriu în câteva state membre, poate stimula piața pentru produse cu emisii reduse, precum oțelul și betonul folosite în proiectele de infrastructură și construcții publice, prin aplicarea de criterii ecologice. Versiunea cea mai recentă a Planului Național pentru Achiziții Publice Ecologice a României include pentru prima oară construcția de drumuri și de clădiri de birouri printre categoriile pentru care se aplică criteriile de achiziții ecologice. Un alt
studiu EPG arată că pentru a ajunge la efectul intenționat de stimulare a producției industriale verzi, este esențială stabilirea unor criterii clare de emisii și circularitate, cât și a unei metodologii robuste de calcul a emisiilor, în cadrul unui sistem național APE. Pe viitor, Planul ar putea extinde aplicarea acestor criterii și la alte categorii de proiecte publice, precum construcția de poduri și infrastructură feroviară.
Complexitatea transformării industriale din România nu poate fi adresată decât printr-un portofoliu de instrumente financiare, fiscale și de stimulare a pieței, flexibile și capabile să adreseze vulnerabilitățile cele mai importante ale industriei energo-intensive. Acest portofoliu trebuie complementat de politici comerciale ale UE pentru prevenirea competiției neloiale, planuri de dezvoltare a infrastructurii, și intervenții domestice pentru a asigura aprovizionarea cu materii prime critice. Un asemenea pachet cuprinzător de acte normative, strategii, și scheme de suport ar putea plasa România într-o poziție de lider industrial în Europa Centrală și de Est.
COMMENTS