Europarlamentarul Antonio Tajani a rostit această frază: „Uniunea Europeană fie va soluționa această criză medicală fie va muri ea!”
E un diagnostic al unui italian furios? Sau profeția tristă a unui oficial european exasperat, care înțelege că această criză a redeschis vechile răni ale Uniunii și care, de data asta, s-ar putea să nu se mai închidă niciodată?…
S-a deschis sezonul la critici
Pe 8 martie 2020, când actualul președinte al Comisiei Europene Ursula von Leyen și-a ținut conferința de presă la 100 de zile de la preluarea mandatului, a dedicat crizei coronavirusului circa 1 minut și jumătate, fiind vizibil iritată când jurnaliștii au chestionat-o ulterior pe acest subiect.
Între timp, a devenit limpede că UE a pierdut startul. Nici vorbă de a compara atitudinea uniunii în prag de pandemie cu atitudinea ei în fața încălzirii globale, în raport cu care, într-o ceremonie pompoasă din 28 noiembrie 2019, UE decreta solemn și oficial – era și domnișoara profet Greta Thunberg de față – „climate emergency”.
Primii oficiali care au criticat Bruxelles-ul au fost italienii, apoi și alte voci s-au alăturat acestui cor furios. Reacția incipientă la criză – atâta câtă a fost! – a fost una locală, fiecare stat național acționând așa cum a putut sau cum a crezut de cuviință (Pe 8 martie, guvernul spaniol socialist/comunist chema isteric lumea în piață la marșul împotriva exploatării femeilor și a exploatării în general – și lumea a ieșit, împreună, în stradă!). S-a jucat pe cont propriu, și primii care au intervenit prompt și – firește – „dezinteresat”, au fost chinezii și rușii. Cu pompa propagandistică de rigoare și cu gândul la proiecte strategice mondiale – un soi de geopolitizare a dezastrului.
Americanii au protestat primii față de această ofensivă chineză de partid și de stat, UE a intrat târziu în joc și la acest capitol.
Contra-reacția oficialilor europeni la modul cum au gestionat criza medicală a fost pasivă: că, de fapt, UE nu are atribuții atât de extinse, nici chiar buget, chestiunea medicală nu e atributul Bruxelles-ului, ci, mai degrabă a statelor naționale etc.
Adevărul e undeva la mijloc. În realitate, UE nu a fost nici construită nici dotată pentru a răspunde la aceste tipuri de criză, de aceea nu are nici atribuții nici instrumente adecvate; e corect asta. Pe de altă parte, tot discursul european oficial de dinainte de criză sugera, indecent, aproape, populației că UE e acolo, sus, competentă, puternică și atentă să nu ni se întâmple nimic rău – dacă nu poate și nu are mijloace, de ce ni se tot cere sa ne bazăm pe ea?
Dar, dincolo de toate acestea, există, în criticile acestea virulente la adresa Uniunii, o ipocrizie uriașă. Cei care au sărit imediat la gâtul UE, simțindu-l complet dezgolit, ignoră un detaliu esențial. Cum ar fi reacționat ei dacă, acum câțiva ani, liderii europeni ar fi propus modificări de legislație/tratate astfel încât UE chiar să aibă atribuții inclusiv în crize de genul celeia cu care ne confruntăm? Ar fi propus adică, o federalizare a Europei, cu pârghiile de control aproape exclusiv la Bruxelles.
Evident că, în acel moment, cei care critică astăzi UE pentru inacțiune ar fi fost, desigur, și mai virulenți. Ar fi protestat – în numele libertății individuale și naționale – împotriva tentativelor Bruxelles-ului de a îngrădi suveranitatea statelor, de a înăbuși orice reacție locală și de a impune o superfetație politică ne-aleasă, ne-reprezentativă și care nu va da seama de nimic în fața nimănui (celebrul „accountability”).
Și poate că argumentele lor ar fi avut oarecare valabilitate, dar nu despre asta e vorba aici. Ipocrizia este să critici acum UE pentru inacțiune și neputință, când, de fapt, nu ai (fi) fost niciodată de acord să conferi Bruxelles-ului instrumentele politice prin care să poată face cu adevărat ceva.
Aici e ipocrizia…
Doar că, la acest punct, am putea fi și noi acuzați de ipocrizie: căci am sugera că federalizarea UE nu s-a făcut pentru că vocile critice euro-sceptice au orbit pur și simplu ochii politici ai liderilor europeni de mainstream sau că le-au paralizat acțiunile. Euroscepticii, „populiștii”, „naționaliștii” au fost/sunt de vină pentru că UE nu e o federație!
Asta ar fi mai mult decât o ipocrizie.
Ar fi o minciună sfruntată…
De ce nu este UE o federație?
Răspunsul simplu este că nu s-a dorit. Și nu s-a dorit de către cei care aveau, cu adevărat, puterea să facă asta. Adică liderii politici naționali din partidele de mainstream ale statelor puternice din UE! Ei sunt cei care ar fi putut să schimbe ceva, dar nu au făcut-o, de fapt, niciodată.
Chestiunea a fost evidentă în noiembrie 2009 când, de pildă, primul „președinte” al UE (oficial Președinte al Consiliului European) a fost… Herman Van Rompuy , un obscur și necarismatic premier al Belgiei. Ulterior, toți liderii europeni „de scos în față” au avut aceeași alură: personaje fără tracțiune politică reală sau politicieni din Est, deci fără forță decisivă. Această sub-reprezentare de la nivelul Bruxelles-ului era semnul evident că, în realitate, puterea nu se afla acolo unde se pretindea că ar fi; puterea reală era și este încă la statele naționale, cu ponderi diferite, evident, în funcție de categoria de greutate la care joacă.
Și aceste state naționale puternice – nu Polonia, nu România, nici măcar Ungaria sau cine știe ce lideri populiști est-europeni – au fost cele care au blocat procesul. UE a fost, în realitate, un instrument extrem de util pentru interese naționale și care, concomitent, deroba de responsabilități reale. E ideal, de pildă, să ai o monedă subevaluată pentru o economie supraperformată, și astfel să poți exporta în voie în piața europeană, fără să ai și responsabilitatea politică a acestei piețe.
E doar un exemplu…
Acesta a fost modelul de leadership al statelor naționale puternice din UE: „leading from behind”, cum ar fi spus Barack Obama, tradus după realitățile europene.
Consecința a fost că UE a rămas o carcasă impozantă, complicată, luxuriantă, dar fără să fie niciodată „suveranul” real. Nu Bruxelles-ul decide „în cazuri de excepție”, vorba lui Carl Schmitt – nici măcar în cazuri de criză.
Așa cum s-a văzut pregnant în criza financiar bancară din 2007-2008, criza migranților din 2015 – și așa cum se vede și astăzi.
UE nu e vinovată. Pur și simplu, „noi, europenii” nu există
Despre ultimul Consiliu European din 26-27 martie se tace, în multe locuri, strategic. În realitate, blocarea oricărui „plan Marshall” pentru Europa și vorbele grele care au fost lansate cu acel prilej ilustrează perfect ceea ce încercăm să degajăm aici. „Corona – bondurile”, adică un instrument european prin care prin care datoriile suverane ale statelor lovite de criză ar fi fost convertite in obligațiuni financiare ale UE, deci asumate solidar – frumos cuvânt! – de toate statele europene, a căzut. Germania, secondată de Olanda, Austria sau Finlanda au respins propunerea, ceilalți – Italia, Spania, Franța – au reacționat virulent. Unii dintre ei, olandezii, au încercat, ulterior, să pună apă în vinul declarațiilor inițiale, s-a vorbit despre o revenire la masa discuțiilor, dar rezultatul este limpede exprimat de președinta Comisiei Ursula von Leyen: „corona bondurile” sunt doar „un slogan”.
Lucrurile nu vor fi fără consecințe dacă rămân așa.
Furia și frustrarea sunt evidente, și nu putem deocamdată evalua consecințele politice pe termen lung. Ca să parafrazăm un scriitor faimos, statele europene se bucură la fel, dar fiecare se întristează în felul propriu…
În realitate, nu s-a întâmplat nimic nou la Consiliul European. Doar confirmarea unei stări de fapt: „solidaritatea europeană” nu există. Secretul lui Polichinelle este că fundamental ei moral, adică ideea de „noi, europenii”, e cel mult o metaforă. Nu există sentimentul de „noi” împărtășit de locuitorii bătrânului continent. Există „noi, americani”, există „noi, chinezii”, „noi, germanii”, există „noi, olandezii”, „noi, românii” sau „noi, ungurii”, dar „noi, europenii” – nu.
Nu ne simțim „europeni”, în sensul în care ne simțim „naționali”, de unde și imposibilitatea unei solidarități reale cu (toată) populația continentului. Acolo, la nivelul profund şi intim al asumării identitare, se joacă miza mare a proiectului european și al solidarității noastre. Cine se indignează sau duce mâna la inimă atunci când privește drapelul albastru cu stele galbene sau ascultă acordurile Simfoniei a IX-a de Beethoven (aşa numitul “imn european”)? Deocamdată, nimeni. Va creşte semnificativ numărul acestora în viitor? Nu avem, riguros vorbind, nicio probă în acest sens; avem însă conștiința importanței cruciale a acestei chestiuni, sesizată de fapt şi de „ziditorii” noului proiect european. Robert Schuman însuşi, unul dintre părinţi fondatori ai Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, avertiza în a sa Pour l’Europe (1963): „Înainte de a deveni o alianță militară sau economică, Europa trebuie să fie o identitate culturală în cel mai complet sens al termenului.” N-a fost să fie (analiza aici.)
Ce înseamnă, concret, sentimental național de „noi”? „Noi, americanii” înseamnă că atunci când un uragan devastează Louisiana, iar guvernul federal se grăbește să finanțeze și să sprijine populația locală, nimănui din celălalt capăt al Americii, din Seattle sau din Los Angeles, nu îi trece prin cap să apostrofeze guvernul central că dă din bugetul comun celor afectați. Așa cum, și în cazul României, dacă o inundație s-ar petrece la Galați, nimănui din Oltenia sau Crișana nu i-ar trece prin minte să certe guvernul pentru că intervine cu ajutoare sau bani de la buget. Pur și simplu, această chestiune nu se pune. Tocmai pentru că există aceea solidaritate anterior asumată, acel „noi” implicit, problema de tipul celei ridicate în Consiliul European nu există.
Criza dezvăluie acut diferența dintre un stat național și o entitate politică sui generis precum Uniunea Europeană. În criză, europenii nu se uită în aceeași direcție; atunci îi descoperă cu adevărat pe „ai lor” și pe „ai celorlalți”.
„Noi, europenii”, vorba bătrânului Maiorescu, este o perfecta „formă fără fond”.
Se cheamă interesul național – you stupid!
De aici și inadecvarea celor care îi critică pe nemți sau pe olandezi. Dacă nu i-au susținut ei pe greci, ieri – vorba cancelarului Merkel: noi când mergem la culcare voi ieșiți în oraș la cafenele – de ce i-ar susține pe italieni sau spanioli, azi? Logica este aceeași. Ce am putea să le spunem nemților sau olandezilor? Să vă fie rușine pentru că sunteți… germani sau olandezi? Păi chiar asta sunt. Și așa au fost și față de Grecia în timpul crizei financiare… (Plus disprețul aferent: „cheltuiți banii pe femei și băutură, apoi cereți ajutor”, cum zicea în 2017, elegant, un fost ministru de finanțe olandez despre cei din sud).
Nici Berlinul nici Haga (nici alții ca ei) nu acționează altfel decât până acum. Și nu acceptă, nici azi, precum nu acceptau nici ieri, ca disciplina lor financiară, pentru care au trudit și politicienii și cetățenii, să fie aruncată în aer de state niciodată foarte atente la echilibrele lor bugetare și care acum, când criza îi covârșește, vor să îi facă și pe alții coresponsabili.
Se cheamă interes național, you stupid – cum ar fi spus consilierul economic al președintelui Bill Clinton.
E imoral și incorect? În raport cu așteptările create de unele discursuri pompos europeniste ale unor lideri care se jucau cu vorbele, da. Dar în raport cu realitățile europene și evoluțiile tuturor crizelor de până acum – nu.
Și se cheamă tot la fel – interes național – și când alte state practică un șantaj emoțional – amplificat de lucrurile tragice care se petrec în țara lor – dorind ca datoriile sau problemele lor economice să fie asumate, pe timp de criză, „în comun” („corona-bondurile”). De ce interesele naționale italiene sau spaniole ar fi mai legitime decât cele olandeze sau germane? Nu sunt. Sunt același lucru.
Dacă europeniștii și federaliștii nemulțumiți vor să îi impute ceva doamnei Angela Merkel nu este ceea ce face acum. Vina doamnei cancelar, a cărei posteritate se joacă în acest moment și nu este deloc clară, este că, în perioada de pace relativă a Europei, ea, și alți lideri europeni puternici, nu au împins cu adevărat pentru o federație europeană. Nu au avut, niciodată, vreun proiect real în acest sens. Măcar să fi încercat! Atunci când, teoretic, puteau, nu au făcut nimic. Iar acum numai pot. Statele sunt prea neliniștite, liderii prea nervoși, populațiile prea dezamăgite ca să mai poată fi făcut ceva.
Europa federală este o victimă evidentă a COVIT19. Fereastra de oportunitate pentru așa ceva – pace mondialiștilor încremeniți în proiect – s-a închis cu trosnet.
Ceea ce putem spera este să nu se dărâme ușa peste noi…
Europa, ultima criză?
La fiecare criză a UE cortinele cad, Beethoven nu se mai aude, discursurile sforăitoare sunt uitate, frontierele se închid, fiecare își vede de propria ogradă și îi ajută pe ceilalți doar privat – solidarități istorice vechi – sau dacă asta e în beneficiul său național -, iar realitatea nudă și crudă despre care am vorbit mai sus ni se dezvăluie în fața ochilor.
Criza trece, o luăm de la capăt. Iarăși revin politicienii „europeni” pe scenă, iarăși ni se promite „an ever closer union”, instrumentiști talentați se adună și interpretează, „spontan”, Oda Bucuriei prin gările sau aeroporturile elegante ale Europei, iar absolvenții programelor Erasmus, vorba fostului președinte de comisie Jucker, se apropie cultural unii de alții, se căsătoresc și fac copii (nu neapărat în ordinea asta).
Și iar vine criza, și iar tac fanfarele…
Ce are în plus pandemia de coronavirus, cu toată gama de provocări pe care o aduce? În esență, nu a schimbat nimic din mecanismul de reacție. Dar dramatismul și tragismul morților contabilizați cotidian e fără precedent. E mult peste tot ce Uniunea Europeană a traversat în istoria ei.
Această criză nu e ca oricare alta. Două lucruri sunt pe cale să se întâmple: pe termen scurt, orice idee de „mai multă Europă” devine inoperantă. Ultimul Consiliu European i-a dat o lovitură mortală. Și chiar dacă, prin absurd, Berlinul ar reveni la gânduri mai bune, nu va putea să meargă prea departe cu asumarea datoriilor Sudului – ar fi doar o chestiune de timp până când liderii care vor face asta vor fi secerați politic de adversarii lor care simt deja mirosul sângelui. Și Alternative für Deutschland va avea cale liberă să devină primul partid din Germania… Asta vrem? În ciuda amenințărilor pe care le vedem cu toții și care ne privesc deopotrivă, soluția „Europei unite” pare la fel de nerealistă azi precum era acum 140 de ani, când sociologul român Dimitrie Gusti i-a dezvăluit paradoxurile și utopia.
În al doilea rând, prin tragismul ei teribil, dar și frustrările pe care le generează, s-ar putea ca după această criză – mai ales dimensiunea ei economică – să ne fie imposibil să ne mai punem costumele europene de bal mascat și să revenim la vechea partitură, așa cum făceam de obicei… Pur și simplu, s-ar putea să nu se mai poată.
Paradoxul formidabil la care asistăm astăzi: ceea ce putem spera este ca această criză să nu fie… ultima criză a Uniunii Europene.
Dan Dungaciu este membru în Consiliul de experți LARICS.
Articol preluat de pe situl larics.ro
COMMENTS