Admirabilă intuiţia celui care a identificat şi arătat cu degetul cauza tuturor relelor din România zilelor noastre, ani de zile abil disimulată : sistemul bancar!
Acesta îndeplineşte toate cerinţele pentru asumarea acestui rol, de neinvidiat, e drept : este de provenienţă străină, masiv occidentală, dispune nu doar de bani ci şi de secretul producerii lor de o manieră amintind oarecum de abilitatea presupusă a alchimiştilor, nu doar prevede ci chiar controlează în detaliu evoluţia contextului financiar bancar pe mulţi ani de acum înainte şi, evident, îl ascunde cu perfidie cetăţeanului obişnuit, victima sa predilecta!
Relativ recent descoperită complicitate a „bancherilor” romani cu Banca Centrală a Federaţiei Elveţiene, materializata sub forma unor profituri uriaşe pentru băncile din România pe seama spolierii cetăţeanului de rând nu este decât un exemplu de la sine grăitor.
Unul din rolurile principale ale statului modern, dacă nu chiar cel mai important, este acela de a crea un cadru corect protector pentru cetăţean, în general şi, evident de a asigura aplicarea să corespunzătoare.
Am căutat, răbdător, o analiză pertinenta a situaţiei de fapt a României – înţeleasă ca sumă a cetăţenilor săi – un astfel de diagnostic fiind pe de o parte obligatoriu oricărei analize serioase, la nivel individual sau macro şi condiţie absolut necesară formulării unor soluţii cât de cât viabile. Îmi asum, totuşi vina de a nu o fi găsit şi, prin aceasta accept vulnerabilitatea poziţiei mele.
Limite obiective, dublate de o descurajare îndelung provocată, mă împiedică să suplinesc această lipsă. Îndrăznesc totuşi, pe scurt, să menţionez nişte aspecte care, la urma urmei sunt atât de sugestive încât nu au nevoie de răspunsuri imediate, simpla lor existenţă fiind suficientă…
Pentru a nu abandona dezbaterea privind răspunderea băncilor comerciale pentru drama împrumutaţilor lor – fie ei în franci elveţieni, în euro sau lei – voi începe prin a-mi arăta mirarea că nimeni nu a prezentat ponderea impactului costului împrumuturilor asupra bugetului personal/familial al cetăţeanului împrumutat în contextul altor influenţe.
În lipsa unei cercetări, chiar şi limitată la un eşantion reprezentativ (deşi existenţa datelor necesare în evidenţele băncilor face posibilă cercetarea la întreaga masă a împrumutaţilor) nu putem estima cu obiectivitate impactul cumulat al tuturor factorilor care au putut crea dificultăţi în rambursarea împrumuturilor: pierderea locului de muncă, stagnarea sau diminuarea reală a salariilor, costul combustibilului (nejustificat de ridicat faţă de resursele României şi faţă de venitul mediu), costul medicamentelor (explozia reţelei de farmacii, concurata doar de reţele caselor de pariuri şi de jocuri de noroc, este grăitoare!), costul educaţiei copiilor (manuale, rechizite, meditaţii), costul apei, inclusiv al celei de ploaie (da, se plăteşte mc de apă de ploaie indiferent dacă aceasta este reţinută de terenul proprietăţii şi nu se poate deversa în canalizare!), costul gazelor pentru încălzire, bazat pe un coeficient de transformare al mc consumaţi şi verificabili, coeficient total netransparent şi impus consumatorului, permisiunea de a exprima preţurile în euro, la un curs altul decât cel stabilit obiectiv de Banca Naţională, reprezentând o întoarcere stranie la practică dublului etalon în care argintul şi aurul au fost înlocuite de leu şi euro, plata unor taxe gen TVR nu doar celor ce au televizor ci tuturor celor conectaţi la reţeaua electrică, taxe locale ce intră în bugetele primăriilor a căror execuţie nu este publicabila, costul solicitării serviciilor religioase …. Listă ar putea continua, dar motivul enumerării nu este altul decât exprimarea mirării că dintre nenumăratele presiuni financiare exercitate cu o corectitudine discutabilă asupra cetăţeanului, „cruciada” vizează doar băncile comerciale.
Ştiinţa dreptului a consfinţit, din vremea Imperiului Roman ca un principiu de soluţionare a unui conflict răspunsul la întrebarea „Cui prodest?”. Independent, Baiazid întrebă, prin intermediul lui Eminescu, „Ce-i mână pe ei în luptă?”
La prima întrebare, este doar relativ simplu de răspuns: celor care au luat, în general, credite în valută şi celor care au luat credite ipotecare, în valută sau lei. De ce relativ: pentru că simplă întărire a leului – să zicem la 2.5 ron/eur sau chf – ar da dreptul, prin simetrie, băncilor să ceară revenirea la cursul anterior, mai mare. (Desigur, acceptând că lege a nu face deosebire între subiecţi!). În ceea ce priveşte darea în plata, este un pic cam multă naivitate în a crede că împrumutaţii vor da navală să predea casele băncilor. Dacă împrumutaţii respectivi nu au o altă locuinţa şi, evident, nici bani să cumpere nici să plătească o chirie care s-ar substitui dezavantajos platii ratei către bancă, unde o să locuiască după predarea locuinţei?!
La ce de a doua întrebare, putem răspunde presupunând o combinaţie strategică de marketing şi democraţie, ce nu se poate solda decât cu un număr sporit de voturi şi, posibil, chiar cu nuanţe financiare, având în vedere că rolul părintelui Savonarola nu este preluat doar de aleşii poporului…
Soluţionarea emoţională a unor litigii sau sub presiune mediatică şi perspectivele generalizării de această natură, a impactat deja funcţionarea mecanismului de creditare, inerent oricărei economii şi în mod special uneia declarat capitaliste dar în care capitalul lipseşte aproape cu desăvârşire, lipsă pe care doar instituţia creditului o poate suplini, deocamdată: retroactivitatea legii juridice şi ignorarea celor economice, afectează doar aparent doar industria bancară. Aceasta nu este decât prima fază a bolii, încă posibil a fi controlată; cronicizarea va afecta întreaga economie, al cărei parcurs viitor este atât de bine simbolizat de evoluţia reţelei de autostrăzi…
Situaţia ar putea fi rezumată, parafrazând filmul „Corabia Nebunilor” de afirmaţia că „Bancherii şi bicicliştii sunt vinovaţi de precaritatea bugetelor cetăţenilor împrumutaţi!” şi de întrebările generate de această afirmaţie: „De ce bicicliştii?!” „De ce bancherii?!”
COMMENTS