Fără îndoială, unul dintre cele mai mediatizate subiecte ale începutului de februarie a fost cel legat de fondurile europene. Ele reprezintă un cartof extrem de fierbinte cu care actualul ministru al Bugetului va trebui să se descurce în următorii ani. De ce spun acest lucru? Pentru că actualul buget al României a devenit mai dependent ca niciodată de astfel de finanţări. O fi bine? O fi rău? Vom constata pe pielea (şi buzunarul) nostru în destul de scurt timp. Ideea în sine de a transfera cât mai mult din efortul financiar intern către fonduri europene sună foarte bine şi este excelentă la nivel teoretic. Atunci când veniturile la buget sunt mici, iar creşterea lor e încorsetată, ar fi nemaipomenit să poţi beneficia de realizarea unor ample proiecte de infrastructură cu finanţare preponderent comunitară. Dar… şi există întotdeauna un mare „dar“… România nu s-a dovedit prea meşteră în a avea lipici la fonduri. Şi, chiar dacă pot fi invocate criza şi hachiţele birocratice, aş fi tentat să cred că, totuşi, vina principală este în propria ogradă.
Şi, în loc să căutăm soluţii pentru a remedia problema, se pare că politicienii noştri sunt din nou tentaţi să dea frâu orgoliilor personale. De data aceasta, motivul gâlcevii ar fi porţia de bani europeni pe care România ar fi putut-o obţine la recenta negociere a bugetului Uniunii Europene. Dar certurile nu sunt numai în propria ogradă. Cine a urmărit cu atenţie programele televiziunilor, şi nu vorbesc aici numai de cele din România, a putut observa cât exerciţiu de imagine, dar şi câte zdrăngănituri de săbii au răzbătut dinspre Bruxelles. Până la urmă, în centrul ce comandă al Uniunii Europene au avut câştig de cauză tot cei cu bani. Nordul, Marea Britanie şi Germania au impus baiere strânse, iar bugetul general al UE a scăzut cu 3,5% (de la 994 miliarde euro între 2007-2013 la 960 miliarde euro între 2014-2020). Desigur, în aceste negocieri zgomotoase a primat existenţa alegerilor în 2013 în state precum Germania sau Marea Britanie. Să nu ne facem iluzii că politicienii lor ar fi mai breji decât ai noştri.
Revenind la „cestiunea ce ne doare”, România va primi, în total, în exerciţiul financiar multianual 2014-2020, 39,88 miliarde euro – fonduri structurale şi de coeziune şi fonduri destinate agriculturii – faţă de 33,5 miliarde euro, cât i-au fost alocaţi în perioada 2007-2013. E adevărat, summit-ul UE din noiembrie 2012 ne lăsa speranţe de mai bine: exista un articol în proiectul de concluzii care lega rata alocărilor viitoare de absorbţia curentă. Articolul prevedea că ţările care între 2007-2013 au o rată de absorbţie de sub 60% din media absorbţiei de la nivelul UE (România este într-o astfel de categorie) pot primi majorări de fonduri comparativ cu exerciţiul financiar actual într-un procent de maximum 15%. Atunci România se aştepta la o creştere de fonduri de circa 25% comparativ cu exerciţiul financiar curent. În urma summit-ului de la sfârşitul săptămânii, creşterea este de 18%.
Până la urmă, ceea ce ar trebui să ne preocupe nu este desemnarea celui mai bun negociator, ci modul în care vom şti să transformăm aceşti bani ipotetici în finanţări efective. Iar până acum nu am arătat că ne-am pricepe la aşa ceva. În exerciţiul financiar multianual curent avem o rată de absorbţie, pe fondurile de coeziune, undeva la 12% din cele 19,8 miliarde de euro alocate! Cu noua derogare primită, de un an, vom merge probabil undeva la 25%. Şi atunci întreb: nu cumva greşim iar ţinta pe care punem tunurile? Iar vorbim vorbe şi discutăm discuţii?
COMMENTS