Georg Simmel a fost unul dintre cei mai importanți sociologi și filozofi germani de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX. Excelenta traducere în limba română a principalei sale lucrări, Filozofia banilor, apărută inițial în limba germană în anul 1900, va contribui, fără îndoială, la cunoașterea operei acestui interesant autor de către cititorii din România. Această lucrare poate servi, printre altele, pentru ilustrarea ideii de interdisciplinaritate despre care se vorbește atât de mult în prezent. Astfel, unele secțiuni ale sale pot fi încadrate în ceea ce se numește psihologia socială, altele țin de filozofia științelor sociale, iar altele sunt studii de sociologie. O asemenea abordare depășește, așadar, obiectul consacrat al științei economice. Se învederează astfel relativitatea frontierelor trasate în mod mai mult sau mai puțin convențional între diverse științe sociale și fertilitatea abordărilor interdisciplinare. Impactul intelectual al acestei lucrări supra publicului cititor român ar trebui să fie cu atât mai puternic, cu cât ea se înscrie într-o direcție de cercetare foarte activă la ora actuală, și anume studiul factorilor care determină coeziunea socială în economia descentralizată, bazată pe libertatea economică a indivizilor. În acest cadru, moneda și piața financiară (bursa de valori, de fonduri sau de efecte) sunt tratate ca instituții care reflectă legături sociale esențiale, aflate la baza procesului de autorganizare al societăților deschise – în sensul lui Popper. Or, prin această prismă, G. Simmel apare ca un precursor al acestui tip de demers intelectual.
Baza concepției lui Simmel despre bani este constituită de analiza sa filozofică originală a valorii. Într-adevăr, G. Simmel tratează valoarea ca rezultat al ecartului dintre subiectul care dorește un anumit obiect și obiectul respectiv; obiectul devine valoare prin această distanțare, care este un proces subiectiv al cărui forță motrice este dorința. Este vorba despre fenomenul original al nașterii valorii, însă măsura în care aceasta intră în sfera economică este determinată de procesul schimbului, adică de compararea dorințelor și de tendința permanentă de compensare a câștigului și sacrificiului, a renunțării la bunuri și deținerii de bunuri. Astfel, teoria valorii elaborată de G. Simmel evidențiază relativitatea valorilor, care este singura care poate da naștere unei relații obiective, supraindividuale, între obiecte, deși fundamentul ca atare al valorii rezidă, după cum am menționat, într-un proces subiectiv. Această obiectivare a valorii prin compararea și compensarea reciprocă a obiectelor se manifestă, deci, prin faptul că bunurile par să aibă o valoare intrinsecă, situată dincolo de individ și de dorințele sale.
Pornind de la această concepție teoretică despre valoare, Simmel definește banii ca fiind „vârful și expresia cea mai pură a valorii economice” (p. 91), „minune a relativității lucrurilor” (p.120). Esența banilor este, deci, funcția lor de mijloc de schimb; această funcție de intermediere, adică de simplu instrument al schimbului de valori, explică evoluția istorică a banilor spre formele simbolice actuale. Într-adevăr, din cauza funcției lor circulatorii de mijloc de schimb, banii au tendința să evolueze de la forme substanțiale (sare, piei, scoici, animale, aur, argint, cupru etc.) spre formele ideale și pur simbolice moderne (bani de hârtie, bani de cont, bani electronici). Acest fenomen de dematerializare a banilor este strâns legat de întărirea încrederii colective în soliditatea relațiilor sociale și în perenitatea ordinii social-politice existente. Astfel, încrederea care se manifestă față de bani nu este decât reflectarea unei încrederi mai generale în organizarea socială, deoarece „banii nu sunt decât o alocare la nivelul societății; apar ca bilet de schimb pe care numele părții interesate nu este menționat, sau pe care sigilul emițătorului ține loc de acceptare” (p. 207). Cu alte cuvinte, o plată în bani angajează comunitatea în ansamblul său față de titularul dreptului de a primi cantitatea de bani respectivă; este vorba, deci, despre o relație care leagă societatea de individ. Această concepție despre bani ca legătură socială este amplu argumentată de Simmel; ea explică rolul fundamental pe care autorul îl conferă garanției acordate monedei de ,,forțele centralizate la scara celei mai mari sfere sociale” (p. 217), adică la nivelul statului. Se observă aici o deosebire fundamentală atât față de situația reală care a existat o lungă perioadă de timp în sistemele financiare fără bancă centrală (Free Banking), cât și față de poziția economiștilor contemporani care suțin privatizarea emisiunii monetare.
Cu toate acestea, G. Simmel pare că împărtășește o viziune instrumentalistă asupra banilor, în sensul că îi consideră un mijloc de atingere a anumitor obiective, care, fără ei, ar fi inaccesibile. Într-adevăr, prin posibilitatea alegerii nu numai în gama infinită de obiecte care pot fi achiziționate în schimbul lor la un moment dat, ci și a alegerii momentelor utilizării obiectelor, banii constituie mijlocul absolut al plăcerii.
La acest nivel apare un element fundamental al concepției lui Simmel, care permite clarificarea unei probleme trecute adesea cu vederea de teoria economică, și anume raportul aparent contradictoriu între funcția banilor de mijloc de plată și funcția lor de mijloc de rezervă.
Polaritatea inerentă a banilor este explicată de Simmel după cum urmează: mijloc absolut, ei devin prin aceasta scop absolut; banii constituie, deci, conform autorului, „exemplul cel mai mare și perfect de promovare psihologică a mijloacelor la rang de scopuri” (p. 294). Astfel, funcția de mijoc de schimb, adică de instrument de circulație a valorilor, este funcția primordială a banilor, esența lor; dorința de a avea bani, de a-i acumula, care reflectă funcția banilor de mijloc de păstrare a valorii nu este decât o funcție derivată, o degenerescență, o devianță de la această funcție originală, fenomen explicabil în principal prin dorința indivizilor de a se proteja împotriva opacității viitorului. Într-adevăr, acumularea de bani înseamnă o capacitate de a obține plăcerea neutilizată, o potențialitate, adică o capacitate de a domina un viitor care nu poate fi anticipat, dar care poate fi influențat prin mijlocul reprezentat de bani. Faptul că, prin funcția lor de mijloc de rezervă, banii, mijloc absolut, se transformă în scop absolut, decurge, deci, atât din imposibilitatea de a prevedea viitorul, cât și din dorința de a avea un mijloc potențial de a-l modela, deoarece posesia banilor constituie singura legătură obiectivă între subiect și viitorul său.
Pornind de la această concepție despre bani, G. Simmel își propune să determine măsura în care economia monetară este capabilă să sporească libertatea individuală; definiția pe care el o dă libertății nu conține nici un fel de note utopice: libertatea individuală este, pentru Simmel, un simplu schimb de obligații, act pe care indivizii nu îl resimt ca fiindu-le impus din exterior. Astfel, spre deosebire de relațiile bilaterale personale, care leagă indivizii prin prestațiile pe care ei și le fac în natură (sclavagism, feudalism), monetizarea economiei, care însoțește dezvoltarea și creșterea complexității vieții economice, elimină elementul personal din relațiile economice și întărește sentimentul indivizilor că sunt liberi.
Se relevă astfel caracterul de legătură socială pe care îl au banii, care crează relații interumane, reduc distanțele spațiale, sociale și personale, multiplică la infinit numărul contractelor și al schimburilor ș.a.m.d. Însă, ca încarnare a legăturilor între parte și întreg pe care relațiile economice în formă bănească le crează, banii produc un alt tip de distanță între oameni, mai puțin vizibilă, dar mai funcțională și, de aceea, susceptibilă să atenuează tensiunile inerente vieții în civilizația modernă.
Filozofia banilor completează lucrările lui Simmel în care acesta analizează alte instanțe superioare care reglează viața socială: statul și biserica. Astfel, autorul evidențiează trăsătura comună a acestor trei forme de socializare, și anume poziția lor dublă: pe de o parte, ele se află într-o poziție exterioară față de interesele private, care sunt divergente prin natura și semnificația lor primară; această poziție are, deci, un caracter universal și abstract; ea conferă formelor sociale amintite un fel de intangibilitate, care constituie esența legitimității lor; pe de altă parte, aceste forme se află într-o poziție implicată în conflictele particulare care agită sfera privată, coborând, deci, din sfera abstracțiilor la nivelul societății civile. În ceea ce privește banii, această ambivalență, adică această caracteristică de a fi concomitent parte și întreg, a fost evocată în altă formă în referirile deja făcute la analiza lui Simmel a transfomării banilor din mijloc absolut în scop absolut. Într-adevăr, ca mijloc absolut, ca simplu instrument de circulație a valorilor, banii au o poziție exterioară față de protagoniști; însă, prin setea de avere care se manifestă sub forma acumulării de bani, adică prin transformarea banilor în scop absolut, puterea pe care ei o conferă este pusă în slujba egoismului și a înălțării propriei persoane. Totuși, G. Simmel face o distincție pe care o consideră fundamentală între această ambivalență a banilor și aceea a statului și, respectiv a bisericii: spre deosebire de celelalte două instituții, banii își păstrează obiectivitatea atunci când își transformă sensul universal într-un sens particular, deoarece servesc cele două interese opuse ale plătitorului și încasatorului fără a favoriza pe unul în detrimentul celuilalt.
După părerea noastră, această distincție făcută de autor este discutabilă, deoarece nu ține seama de capacitatea diferită a indivizilor și grupurilor sociale de a-și satisface dorința de a se îmbogăți.
COMMENTS