Pentru a putea trece la moneda unică europeană, România trebuie să îndeplinească un set de criterii ( cinci economice şi unul juridic), potrivit cerinţelor stabilite la Maastricht. Când am reuşit să le îndeplinim, în urmă cu trei ani, nu am considerat că procesul de convergenţă reală era suficient de avansat încât să începem procedurile cu intrarea în mecanismul cursurilor de schimb ERM II.
Acum, ne-am manifestat intenţia de a face trecerea la euro, cât încă mai avem susţinere populară pentru a adopta moneda unică. Oarecum surprinzător, dintre cele şapte state memebre care mai sunt în afara Eurozonei şi şi-au asumat obligaţia de face acest lucru prin tratatul de aderare, doar în două, România şi Ungaria, populaţia este majoritar în favoarea adoptării (57% în ambele cazuri faţă de doar 22% în Cehia, 36% în Polonia sau, bizar, doar 39% în Bulgaria, care are şi leva legată oricum fix de euro, la fostul curs de schimb al mărcii germane).
Problema e că, între timp, deşi am urcat la 63% din PIB/locuitor în raport cu media europeană ( pragul de 60% era considerat suficient până acum câţiva ani), am început să pierdem din criteriile necesare.
Inflaţia, crescută conjunctural la 5,41% în termeni anuali şi 2,6% ca medie anuală potrivit metodologiei armonizate la nivelul UE, a ieşit din matcă şi va dura ceva până va reveni în ecartul de 1,5% cerut faţă de cele mai bune trei performanţe în materie ale statelor membre.
Dar, mai puţin mediatizată, deşi cu consecinţe importante asupra costurilor datoriei publice pe termen lung, am depăşit limita permisă şi la rata dobânzilor la împrumuturile pe termen lung, utilizată pentru scopuri de convergenţă RDTL.
Aici, situaţia este ceva mai complicată. Dacă inflaţia a crescut în toate statele membre la semnalul dat de locomotiva germană, care vizează un nivel mai apropiat de cel teoretic dezirabil de 2%, la RDTL Germania a păstrat o valoare foarte puţin crescută faţă de situaţia din urmă cu un an şi în scădere pe ultimele patru luni ( 0,45% în mai 2018 faţă de 0,34% în mai 2017 şi în coborâre de la 0,66% în februarie 2018).
Cu excepţia Cehiei, care are oricum un nivel relativ redus al RDTL (1,89%), România este singurul stat din fostul bloc socialist în care trendul a fost crescător ( de la 3,75% în mai 2017 spre 4,69% în mai 2018) ceea ce ne-a scos clar din pluton. Datele vorbesc de la sine pentru Polonia (de la 3,35% la 3,23% în intervalul amintit mai sus), Ungaria ( de la 3,10% la 2,92%, e adevărat după ce coborâse la doar 2,06% în ianuarie 2018), Croaţia (de la 3,01% la 2,16%) şi Bulgaria ( de la 1,74% la 1,05%).
Evident, presiunea asupra bugetului public în cazul firesc de contractare a unor noi împrumuturi pentru acoperirea sumelor ajunse la scadenţă a crescut la noi, în contratimp cu situaţia de la ei. Cu efecte, după cum spune şi numele indicatorului Maastricht, pe termen lung. Mult mai lung decât timpul în care putem lua noi măsuri pentru a calma inflaţia.
În plus, dat fiind că ne-am apropiat riscant de mult de limita de 3% din PIB, impusă la un alt criteriu, cel al deficitului public, situaţia alocărilor pentru investiţii publice va deveni şi mai complicată în următorii ani, pentru a putea acomoda obligaţiile asumate la noua valoare a DETL, semnificativ mai mare decât anterior.
COMMENTS