De la sfârşitul anului trecut, când deja de la Washington veneau semne că s-a instalat o aşa numită, în limbaj militar, ’pauza operativă’ – stagnare a luptelor intense – în războiul ruso-ucrainean (noiembrie- decembrie), prin voci autorizate – generalul Mark Milley, şeful Comitetului întrunit al şefilor de stat major or numărul 1 de la CIA, William J. Burns sau venerabilul Henri Kissinger – s-au lansat, mai mult sau mai puţin direct, chemări la negocieri între părţile beligerante, ne aflăm, practic, la sfârşit de martie 2023, în aceeaşi situaţie. Mult trimbatata ofensiva de iarnă a Rusiei, anunţată de observatori şi experţi, de care s-au temut toţi, de la ucraineni la aliaţi ai acestora, întrucât era un anotimp prielnic- îngheţ şi posibilitatea utilizării adecvate a blindatelor pe câmpiile Donului şi Niprului, armament care lipsea cronic Kievului-, fiind de altfel şi aşteptat ca ruşii să finalizeze instruirea sumară a rezerviştilor chemaţi sub arme în septembrie, se pare că nu a avut loc. Chiar şeful Statului Major ucrainean vorbea de aceasta ofensivă, el bănuind, atunci când a comunicat presei prin decembrie, că undeva, în spatele Uralilor, ruşii pregătesc diviziile de asalt cărora – spunea camandantul forţelor de apărare ucrainene – le poate răspunde adecvat şi sigur victorios cu 3-400 de tancuri şi alt armament modern livrat ca ajutor de aliaţi. De atunci această ofensivă de iarnă, începută de câteva ori când se semnalau anumite intensificări ale luptelor, nu a avut practic loc, cel puţin în formă tradiţională, iar efectivele ruse mobilizate din septembrie de Moscova (în jur de 300 000 de oameni) nu şi-au făcut apariţia identificată precis. Astfel că, chiar dacă mai târziu ca în alte părţi, primăvara a venit, pe acest front de circa 900-1000 Km., iar o dată cu noul anotimp a început să se vorbească de … ofensiva de primăvară. De această dată însă a forţelor ucrainene.
Ne aflăm practic în faţa unui, am zice, paradox. Opinia publică internaţională s-a aflat în aşteptarea ofensivei ruse, oricum a unui altfel de dinamism în lunile de iarnă, alertată fiind constant de ştirile de livrări de armament către Ucraina- de la tancuri grele la F-16- cu deja de acum ştiutele sinusoide ale acestui proces de livrare- instruirea ucrainenilor pe noul armament, în ţările de origine sau în Ucraina, dezbaterile/ disensiunile dintre aliați- Germania nu a vrut să livreze un anumit tanc fără ca SUA să trimită unul cvasi-smiliar – şi asta vreme de săptămâni. Atenţia internaţională a mai fost ţinută trează şi de săptămânalele lovituri ruseşti cu rachete – între 30 şi 100 de lovituri asupra infrastructurii critice a Ucrainei şi oraşelor acesteia sau răspunsuri punctuale ale Kievului- lovituri în adâncime pe aeroporturi sau depozite din Rusia şi anunţuri că sunt pregătite contraofensive la minimele înaintări ruse pe teren cu pierderi zilnice uriaşe.
Miza Bahmut
Totul a început să se contureze o oarecare noimă când s-a impus atenţiei internaţionale, dirijate cumpănit, confruntarea de la Bahmut, un oraş de aproape 100 000 de locuitori, fără prea mare importanţă operaţională în configuraţia întregului front, unde experţii, în lipsă de alte explicaţii, au identificat o locaţie strategică decisivă, pentru a răspunde astfel aşteptărilor tot mai grăbite a ofensivei de iarnă ruseşti. Mai mult, s-a impus atenţiei că aici ofensiva rusă are ca jucător proeminent nu atât armata regulată, cât o companie privată de militari mercenari ruşi („Wagner”, comandată de fostul bucătar al lui Putin, E. Prigojin), deja cunoscută pe plan internaţional prin acţiuni în diverse state din Africa sau Asia. Şi, pentru deliciul opiniei publice internaţionale s-a identificat şi un conflict de întâietate între această companie militară privată şi armata regulată rusă (între Prigojin şi Șoigu şi Gherasimov), semn al unei dezagregări a lanţului de comandă statala în Rusia. Ce este oarecum ciudat este că aceasta competiţie publică este copios alimentată de liderul militar privat, Prigojin, ceea ce dă anumită credibilitate fisurării unităţii de comandă militară a Rusiei, dacă nu este o abilă ’maskirovka’ psihologică. La Bahmut pierderile ambelor părţi sunt enorme în comunicatele celeilalte părţi, ucraineniii au anunţat de câteva ori că se retrag, iar ruşii că l-au ocupat- NATO a anunţat la rându-i ca în câteva zile urmează să fie evacuat de apărători, anunţul fiind repetat- , pentru că totul să fie şi azi ca acum câteva săptămâni. De ce ? Ce se întâmplă la Bahmut ? Este ceva la mijloc care îşi aşteaptă încă dezlegarea militară sau altceva ? Ofensiva de iarnă a Rusiei să fie una de un tip ne-ortodox şi astfel scapa desluşirii experţilor militari rămaşi pe baricadele tradiției artei militare ?
Iarna 2022-2023 pe frontul din Ucraina a impus totuşi , în general, stagnarea operaţională, iar una din cauzele ei este probabil economia beligeranţilor şi aliaţilor lor, acest lucru „stupid” cum îl numea fostul preşedinte american Bill Clinton. În lumea modernă se ştia dinainte de Bill Clinton, iar cele două conflagraţii mondiale arătaseră convingător pentru lumea de azi chiar că economia taberelor beligerante şi mobilizarea ei pentru război este determinantă pentru desfăşurarea acestuia, că victoria militară se decide – ori se poate prognoza cu destulă acuratețe- considerând resursele economice şi demografice şi rapiditatea utilizării lor militare. De pildă, în cursul acestor luni de pauză manevrieră nu odată cei doi beligeranţi au dat semne diverse de lipsă de muniție- la ruşi cadenţa săptămânală a loviturilor de rachete sau plângerile asurzitoare public ale comandantului companiei private „Wagner” că este sabotată victoria sa la Bahmut prin sabotarea aprovizionării cu muniţie de către planificatorii oficiali de la Moscova ai războiului, NATO chiar a semnalat că este nevoie de accelerarea producerii de muniţie pentru că livrările de sprijin către Ucraina nu fac faţă consumului de front. La sfârşitul lunii martie 2023, UE a decis să livreze Kievului muniţie de 2 miliarde euro organizată în comun de membrii organizaţiei , iar din diverse state se fac auzite menţionări ale epuizării propriilor stocuri şi imperativul completării lor.
Non Nuclear vs Nuclear
Aşadar, economia este importantă în orice război, inclusiv în cel acum în desfăşurare în Ucraina care îşi apără interesele sale naţionale în fața agresiunii ilegale şi brutale a Rusiei. Acum, la mai bine de un an de la declanşarea acesteia, este probabil momentul si- pe baza desfăşurărilor militare şi politice de până acum- să desprindem câteva preliminare concluzii referind la acest conflict în plan regional şi global.
Mai întâi, trebuie să relevăm faptul că în acest război sunt implicate două puteri, diferite nu doar ca date demo-economice şi teritoriale, aşadar chiar geopolitice, una dintre ele fiind un stat nuclear, tricontinental, cealaltă neavând acest statut (dacă nu considerăm că existenţa pe teritoriul ei a celei mai mari centrale atomice din Europa, dar şi a altora mai mici, unde un eventual ’accident’ ar echivala cu o lovitură nucleară, cu impact dincolo de granițele proprii, o califica în acest sens). Această situaţie şi deopotrivă asimetrie sistemică accentuată între cei doi beligeranţi, Rusia şi Ucraina, nu este o premieră în era nucleară deschisă de bombardamentele atomice de la Hiroshima şi Nagasaki în august 1945. Nu o să mergem atât de departe invocând războiul chino-vietnamez din februarie-martie 1979 sau cel din Falkland din aprilie 1982 între UK şi Argentina, ci o să ne referim la cele mai apropiate, aparţinând epocii ’intervenționismului liberal’ din perioada post –Război Rece. Între acestea din urmă, mai cunoscute sunt cele din Afganistan (octombrie 2001) şi Irak (martie-aprilie 2003), în care puterea nucleară a fost SUA (facem abstracţie aici de faptul că ambele aceste războaie câştigate rapid de puterea nucleară au fost urmate de circa două decenii de înfruntare cu forţele insurgente locale, cât şi de faptul că legitimitatea sistemică a celui din Irak a fost asumată conform conceptului‚ ’coalition of the willing’ şi nu, cum era firesc, de Consiliul de Securitate al ONU, evident şi în cazul Rusiei în februarie 2022, când a lansat agresiunea în Ucraina). Or, o astfel de asimetrie între beligeranţi (nuclear- non/nuclear) imprimă anumite caracteristici războiului, între care cel puţin două se cuvin relevate aici.
Cea dintâi este că, în cazurile războaielor din Irak şi Afganistan înfruntarea a fost rapid câştigată de către puterea nucleară care a desfăşurat operaţii convenţionale cu o strategie şi planificare adecvate, aşadar fără să implice riscul escaladării către nivelul utilizării armelor atomice. Disproporţia de forţe militare convenţionale (determinată multiplu pe stadii diferite de evoluţie istorică şi dezvoltare economică) între beligeranţi a făcut acest lucru posibil. În ce priveşte prelungirea implicării SUA în aceste războaie până în 2011 şi apoi prin apariţia Statului Islamic /Daesh în 2020 (în Irak şi Siria) şi din 2001 până în 2021 (Afganistan) ea este datorată aplicării de către învingător în aceste state a orientării specifice perioadei ’intervenţionismului liberal’ de a democratiza, aşadar schimba socio-economic şi politic din temelii, statele aflate de partea terorismului internaţional. Împotriva acestui fenomen nociv, după 11 septembrie 2001 a fost declanşat de SUA şi statele democratice un efort de eradicare global multidimensional – militar, politic şi economic, constituind esenţa perioadei ‘războiului împotriva terorismului’, care, din 2015-2016, a lăsat locul pe arena globală confruntarea de putere (power politics) în care ne aflăm azi .
Cea de a doua trăsătură, şi asupra căreia insistăm pentru că o regăsim şi pe frontul ucrainean, este că puterea nucleară, în cazul arătat, SUA, implicată în procesul de democratizare a societăţilor afgană şi irakiană, pe de o parte a cheltuit imens (ultime evaluări arată că doar în Irak, între 2003 şi 2020 au fost irosite 1,6 trilioane de dolari), iar, pe de altă parte, în lupta împotriva rezistenţei locale de tip insurgente (sprijinită extern de state interesate, inclusiv de un fenomen al voluntariatului global de zeci de mii de oameni), opusă procesului de democratizare de tip occidental, au fost implicate din ce în ce mai mult „firme” de mercenari militari, adevărate armate private. Utilizarea acestora din urmă a fost impusă din motive diverse- de la evitarea ‚oboselii’ opiniei publice internaţionale faţă de intervenţia militară în sine la împărţirea poverii financiare prin atragerea capitalului privat, de la apărarea capitalului de prestigiu al statului nuclear pe plan internaţional la presiunea priorităţilor de politică externă ale acestuia. Un exemplu în acest sens este compania militară privată americană „Blackwater”, fondată în 1996, utilizată iniţial, începând cu 2004 prin încheierea de contracte oficiale de Departamentul de Stat pentru misiuni de pază şi protocol în Irak, iar apoi, în acelaşi mod, de Pentagon. Participarea acestor armate private la acţiuni efective de luptă împotriva insurgenţilor este sporadic menţionată în sursele existente, armatele regulate ale statelor componente ale ‚coaliţiei de voință’ conduse de SUA fiind decisivă. Conform diverselor surse, efectivele „Blackwater” au variat între 30 şi 100 000 de militari, bazinul de recrutare fiind rezervişti din forţele speciale, mai ales americane, precum şi din alte categorii militare. În 2007, urmare unui incident, guvernul irakian a retras licenţa de funcţionare în Irak a companiei, efective ale acesteia- numele i s-a schimbat de câteva ori după 2009 – fiind apoi semnalate în diverse state din Africa.
Arta militară
În cele două războaie din Afganistan şi Irak, partea lor convențională- mai ales în Irak- nu a presupus niciun moment o ’cădere’ în timp din punctul de vedere al artei militare, chiar dacă rezistenţa se exprimă în formă arhaică a insurgenței urbane sau de interdicţie a comunicaţiilor, mai ales a celor principale. Cu alte cuvinte, înfruntarea militară în cele două decenii de desfăşurare în aceste războaie a fost o expresie a achiziţiilor conceptuale contemporane în domeniul luptei armate, cu o pregătire prealabilă de stat major şi logistică foarte amănunţită, cu un calendar precis planificat şi cu o înzestrare tehnică- armament şi comunicații- corespunzător vremii (cel puţin din partea puterii nucleare). Aşa se explica victoria foarte rapidă- de la câteva săptămâni (Afganistan) la câteva luni (Irak), bineînţeles un rol important avându-l şi faptul că în înzestrare tehnico-militară şi, mai ales, în pregătirea şi capacitatea de luptă, puterea nucleară era net superioară. Prelungirea în timp s-a datorat, cum se ştie, faptului că insurgența a presupus un alt tip de înfruntare a celor două tabere, dar şi acesta fiind încadrat ferm în perimetrul tradiţional, convenţional.
Cum se explică faptul că actualul război din Ucraina, înscris în aceeaşi categorie a înfruntării stat nuclear- stat nenuclear, este deosebit de cele precedente, că, în cadrul lui, s-a ajuns la amintita ‚cădere’ în timp, operaţiile militare actuale de aici semănând izbitor cu cele din Primul Război Mondial, un veritabil „război de tranşee”, lipsit de mobilitatea pe care înzestrarea tehnică a părţilor beligerante o face posibilă, dar nu este aproape deloc prezentă. Desigur, se invocă aici prestaţia sub aşteptări provocată de ceea ce se credea a fi capabilă „a doua armată a lumii „- după cea americană-, cum era catalogată armata rusă, care a vizibilizat o incredibilă incapacitate conceptuală în domeniul artei militare şi, nu mai puţin, de aplicare a algoritmilor novatori ai planificării şi execuţiei operaţionale moderne. În acelaşi timp, se pune foarte mult accent pe faptul că puterea non-nucleară a vădit capacităţi de mobilizare şi spirit de luptă exemplare, pe lângă capabilităţi neobișnuite de absorbție rapidă şi eficientă a multiplului sprijin militar oferit Kievului imediat şi cu mare largheţe de statele democratice. Observatorii cu expertiză înaltă ai acestui război din Ucraina elaborează azi studii utile relative la predominanța apărării faţă de ofensivă în arta militară contemporană pentru a-şi explica ce se întâmplă în această ultimă perioadă de stagnare sau asemuiesc cu efectul armei nucleare tactice algoritmul de planificare şi execuţie utilizat operaţional de partea ucraineană sub consiliere occidentală, americană şi britanică, succesele înregistrate în vară –toamnă de Ucraina în recuperarea teritoriului ocupat.
O paranteză pentru a evidenţia o teză în circulaţie care are de partea ei principii ale realismului politic, teorie a relaţiilor internaţionale. Scanând conturi de twitter, am ajuns la unul preferat, cel al unui fost înalt diplomat francez şi actual prestigios autor de cărţi privind istoria internaţională diplomaţiei şi comentator respectat la „Le Point” al situaţiei internaţionale actuale(Gerard Araud). Mi-a atras atenţia notaţia lui din 28 martie referind la un interviu pe care un jurnalist şi istoric britanic, specializat pe Rusia, Owen Matthews, l-a acordat posturilor de radio Europa Liberă şi Radio Liberty. Lectura întregului interviu este edificatoare şi este îndeajuns de citat cea dintâi întrebare care i-a fost adresată: “Există un citat al tău despre care vreau să te întreb, unul în care spui că ’indiferent de sfârșitul acestui război, ucrainenii se vor simți trădați… că pământul lor a fost sacrificat pentru a-l liniști pe Putin. Dar, din păcate, într-un mod realist, în termeni militari, nu văd de fapt niciun alt rezultat serios pentru acest război decât eventuala pierdere teritorială pentru Ucraina. Pentru că Putin are arme nucleare, iar Ucraina nu’. Ați putea detalia acest lucru? De ce orice alt scenariu, inclusiv o victorie ucraineană, este atât de de neconceput pentru tine?”. Urmează o explicaţie largă a istoricului /jurnalistului britanic care îşi apără teza, afirmând că Ucraina are întrega dreptate, că a fost agresată, că i-a fost ocupată o parte însemnată din teritoriul naţional şi are întreaga legalitate de partea sa în privinţa eliberării lui, că iniţiatorii agresiunii ar trebui toţi pedepsiţi, iar făptuitorii crimelor de război la fel, numai că, “din nefericire”, Rusia “are arme nucleare şi Ucraina nu”. Aşadar, pe scurt într-o confruntare între o putere nucleară şi una non –nucleară există un singur câştigător dinainte ştiut.
Nu trebuie să mai menţionăm că, în toate cazurile erei nucleare în care a fost întâlnită o astfel de situaţie, indiferent de combatanţi, acest deznodământ a fost în conformitate cu acest raţionament. În perioada post-Razboi Rece, cazurile Afganistan şi Irak, care sunt cele mai apropiate de aceasta speţă de război, verifică poziţia lui Mathews. Aceste războaie s-au încheiat atunci când puterea nucleară a socotit, având propriile sale motive, oportun să le încheie, adică după aproape unul sau două decenii, prin decizia de retragere şi abandonare a ţării respective. În timpul Războiului Rece, cele două superputeri au trecut deopotrivă printr-o asemenea experienţă. În Vietnam, SUA au trebuit să renunţe la sprijinirea Vietnamului de Sud în 1975, după mai bine de un deceniu de luptă şi zeci de mii de pierderi umane, din calcule privind câştigarea supremaţiei sistemice, iar în 1988 URSS a părăsit Afganistanul în care intervenise militar în 1979, lăsând la putere un guvern autohton socotit viabil, dar care s-a prăbuşit după circa un an în fața talibanilor, foştii inamici ai armatei sovietice.
Stagnarea, egală absenţei caracterului manevrier al războiului modern, care a intervenit pe frontul ruso-ucrainean în ultimele luni- mai ales după luna octombrie până azi- trebuie să-şi aibă o explicaţie. „Căderea” în timp în arta militară la nivelul Primului Război Mondial, cu înverşunarea/ fixaţia ofensivei ruseşti la Bachmut, în care atacuri în valuri cu circa 1000 de morţi zilnic (evaluări oficiale ucrainene) nu poate fi o explicaţie, mai ales că deschiderile pe care le oferă cucerirea acestei localităţi par departe de a provoca prăbuşirea întregii apărări sau deschiderea unuor oportunităţi strategice de manevră care să ducă la cucerirea întregii Ucraine. Cu atât mai mult cu cât, în ultimele zile, ucrainenii de rang înalt militar anunţa o iminentă contraofensiva care să ducă la eliberarea teritoriilor ocupate, unde ruşii, mai ales pe direcţiile către peninsula Crimeea, s-au ’îngropat’ la teren prin lucrări genistice de anvergură în zonele socotite sensibile de acces militar. Este greu de crezut că o asemenea operaţie ar fi posibilă acum, când potrivit declaraţiilor şefului Statutlui Major al Ucrainei o ofensivă are nevoie de peste 300 de tancuri, care promise de partenerii occidentali nu sosesc în ritm acceptabil, precum şi alte echipamente militare.
Economia câștigă războiaie
O explicaţie a actualei stagnări operaţionale ar putea să fie dificultăţile economice ale ambelor părţi. Mai multe situaţii referenţiale la latura economică a războiului sunt relevante pentru un astfel de punct de vedere. Profesorul de economie de la Columbia University New York, Adam Tooze, în legătură cu situaţia Ucrainei, arată că această ţară se afla în situaţia de a face mari eforturi pentru a stabiliza situaţia financiară cel puţin, economică în general pentru anul 2023. În acest sens, Tooze descrie pe larg cum Ucraina, cu sprijinul larg al Internaţional Monetary Fund, care a sprijinit şi până acum generos Kievul, au încheiat un acord recent în acest sens: „Atât FMI, cât și Kiev consideră că acordul cuprinzător cu FMI va asigura că, la rândul său, coaliția de donatori să se angajeze să ofere asistență de aproximativ 40 de miliarde de dolari. El a avut ca efect imediat declanșarea unui moratoriu asupra tuturor rambursării datoriilor datorate creditorilor G7”. Pentru a avea o imagine privind aceste datorii, Tooze arata că este crucială nevoie să acopere din exterior suma de 38 miliarde de dolari pentru un buget funcţional în 2023 din partea coaliţiei donatorilor, iar acest lucru poate avea loc o dată ce există un acord cu FMI. Numai că acest acord deja convenit, care va deschide calea echilibrării situaţiei financiare a Ucrainei, conţine o serie de condiţionalităţi pentru implementarea lui, iar expertul deja citat consemnează că „Întrebarea este ce preț va plăti Ucraina pentru respectarea termenilor acordului cu FMI, ce fel de măsuri de austeritate și majorări de taxe vor fi necesare pentru a echilibra registrele fără a recurge la tipărirea de bani de către Banca Naţională a Ucrainei. Aceste întrebări sunt cu atât mai urgente, cu cât speranța pentru o redresare substanțială a economiei Ucrainei s-a evaporat sub impactul atacului rusesc asupra infrastructurii electrice”. În legătură cu acest din urmă aspect menţionat el arată că, potrivit şefului Băncii Ucrainene, „ luna viitoare vor fi revizuite previziunile privind creșterea PIB-ului în 2023 la doar 0,3%, după o scădere de 30% în ultimul an, reflectând impactul loviturilor cu rachete rusești asupra infrastructurii energetice a Ucrainei în timpul iernii”.
Aşadar, cel puţin pentru unul dintre combatanţi, nu doar că fiabilitatea financiară este în cea mai mare măsură legată de voinţă şi disponibilitatea donatorilor, altfel după scăderea dramatică a PIB-ului în 2022 revenirea va fi problematică, iar acordul cu FMI încheiat pentru 48 de luni include măsuri de austeritate care cu greu vor putea să fie realizate în condiţii de război, precum şi cele privind corupţia, combaterea inflaţiei şi mobilizarea fiscală internă prin optimizarea impozitării. De altfel, în relaţia cu FMI, Ucraina are rezultate slabe privind împlinirea condiționalităților ridicate de acordurile bilaterale.
Este locul să ne întrebăm- credem că având îndreptăţire, dacă ofensiva de iarnă rusă nu a luat forma loviturilor frecvente asupra infrastructurii critice a Ucrainei (electrice îndeosebi) astfel încât aceasta să fie îngenuncheată financiar-economic, lipsind astfel armata de ’spatele’ economic fără de care nu poate să–și îndeplinească misiunea (ori să o facă cu un preţ cvasi-imposibil de acceptat)
Celălalt combatant, Rusia, la rândul lui, acuza şi el ample dificultăţi economice. Desigur, resursele acestuia- naturale, economico- industriale şi financiare – sunt incomparabil mai mari decât ale adversarului, astfel încât tabloul este puţin diferit.
S-au înșelat analiștii economici?
De pildă, în pofida aşteptărilor ca PIB-ul Rusiei să se contracte masiv anul trecut, ca urmare a purtării războiului şi gripării economiei prin politica de sancţiuni aplicată de SUA, UE, G-7 şi alte organizaţii internaţionale, acest lucru a avut dimensiuni modeste. Potrivit revistei „The Economist”, situaţia economică a Rusiei ar fi după un an de război următoarea: „PIB-ul s-a contractat cu doar 2,2% anul trecut, înşelând așteptările multor economiști, făcute în primăvară, privind o scădere anuală în valoare de 10% sau mai mult. Inconfortabil, poate, dar deloc suficient pentru a paraliza efortul de război al lui Vladimir Putin. Șomajul rămâne scăzut, chiar dacă mulți oameni sunt plătiți mai puțin. Prețurile caselor au încetat să crească, dar nu există semne de prăbușire a pieţei. Cheltuielile consumatorilor au impact asupra economiei, dar nu unul considerabil. În 2023, FMI prognoza chiar că Rusia va crește cu 0,3% – o performanță superioară Marii Britanii și Germaniei și doar puțin mai slabă decât a Uniunii Europene.” Or, această realitate evidenţiază unele aspecte surprinzătoare. Mai întâi, faptul că acest război nu a prins Moscova pe picior greşit, cu alte cuvinte ea s-a pregătit pentru el, mai mult, o dată început a trecut la mobilizarea economiei pentru război. Este vorba atât de faptul că sunt semne vizibile ale mobilizării de razboi- activitate neîntreruptă a firmelor din ramura de apărare, inclusiv lucrul pe trei schimburi, producţia de oţel nu s-a prăbuşit, deşi retragrea constructorilor occidentali de automobile putea să determine un asemenea efect (ca în cazul semiconductorilor), pentru coordonarea planurilor de război ale Kremlinului cu industria fiind stabilit un consiliu special, iar schimbarea rapidă a direcţiei de export de hidrocarburi către Asia, în fața sancţiunilor europene şi americane – şi preţul ridicat al acestora au furnizat resurse financiare ridicate, chiar dacă nu la nivelul prognozat. Chiar şi azi, în pofida pachetelor de sancţiuni ale UE în ce priveşte importul de hidrocarburi, exista încă flux comercial în domeniu între Rusia şi unele state UE, deşi în ansamblu organizaţia europeană a reuşit să se decupleze cu rapiditate remarcabilă de dependenţa în domeniu construită cu grijă de Moscova în anii anteriori.
Cum a evitat Rusia colapsul economic
Un alt expert american, profesor la University of California, Los Angeles, care a studiat modul în care Rusia a reuşit să evite un colaps economic în 2022 afirmă că este „prima dată în istorie” când se aplică „sancțiuni economice la scară largă împotriva unei economii de mărimea Rusiei” şi că „economia Rusiei s-a contractat cu aproximativ 6% până la sfârșitul anului, această cifră reprezentând diferența dintre creșterea potențială și contracția reală. În cele din urmă, aceasta înseamnă că economia este într-o formă mai bună decât se așteptau mulți experți”. În acelaşi timp, expertul observa că „efectul sancțiunilor financiare asupra economiei ruse a fost neutralizat, iar consecințele diferitelor alte șocuri au fost, de asemenea, atenuate”, fără a fi nevoie „de introducerea unor măsuri de austeritate”, „nu a existat o contracție a cererii interne indusă de criză”, „nici să fie efectuate concedieri de personal, brusc şi masiv ”. Dar 2023 va fi radical deosebit pentru economia Rusiei, încheie studiul din care am citat mai sus, potrivit căruia economia rusă a avut un 2022 neaşteptat de pozitiv, în pofida sancţiunilor şi războiului. În 2023 va fi un an al veniturilor din export în scădere, al ajustării liniilor de aprovizionare economice şi al unui deficit bugetar persistent, asemănător „unei situaţii de criză internaţională tipică”, adică un fel de „oprire bruscă”. Vor creşte masiv presiunile de devalorizare monetară şi mari dificultăţi în finanţarea economiei în ansamblu.
Alte cercetări asupra efectului avut de sancţiunile economice aplicate Rusiei asupra economiei acesteia evidenţiază însă o situaţie diferită. Plecându-se de la faptul că Rusia este azi cea mai sancţionată țara de pe glob (11458 asemenea sancţiuni) se afirmă că ele au rolul lor însemnat în diminuarea potenţialului de război rusesc. Peste 1000 de firme străine s-au retras din această ţară de la începutul conflictului, exporturile de petrol şi gaz şi-au pierdut marii clienţi occidentali cu preţurile favorabile, rubla s-a depreciat cu 20 la sută faţă de dolar doar din noiembrie 2022 până azi, forţa de muncă s-a micşorat prin mobilizarea parţială din septembrie – sunt realităţi care înşirate şi cumpănite ca impact ar determina ca menţinerea unui echilibru sănătos intre cheltuieli şi venituri să fie serios deteriorată. Rusia a fost nevoită să-şi vândă principalele produse de export cu reduceri substanţiale, pe lângă efectul economico-financiar negativ substanţial (veniturile la acest capitol scăzând cu 46 la sută după izbucnirea războiului) adăugându-se şi transformarea sa într-un partener subordonat al vastei economii a Chinei. Nu există- afirma experţii din studiul cărora am extras datele de mai sus – o economie sănătoasă, dacă aceasta este supusă unor sancţiuni riguroase. Dar, tot atât de limpede este şi faptul că sancţiunile singure nu pot frânge potenţialul de război ţintit de ele, în cazul unei economii de dimensiunea celei a Rusiei.
În ansamblu, economiştii occidentali, posesori ai unor informaţii şi instrumente de cercetare sofisticate, văd cu scepticism posibilitatea Rusiei de a valorifica pozitiv în viitor uriaşele sale resurse economice, din cauza incapacităţii de a organiza o cerere agregată internă declanşatoare de investiţii şi prioritatea acordată după 1998 – anul prăbuşirii rublei -, rămasă până azi neschimbată, unei politici de austeritate constantă, care frânează creşterea economică. Această politică economică astfel desfăşurată a generat austeritate şi stagnare economică şi deopotrivă scădere de importanță geopolitică la periferiile propriului imperiu, cum se poate observa şi azi şi se va accentua în viitor, mai ales în contextul impunerii şi consolidării Chinei ca putere eurasiatică principală. Este deopotrivă şi un simptom al procesului de dezagregare post-imperial.
Nu trebuie să uităm sublinierea unui impact cu totul remarcabil pe care acest război ‚bilateral’, ruso-ucrainean, l-a avut sistemic, spre deosebire de alte conflicte cu care l-am asemuit, în principal, până acum (stat nuclear versus stat non-nuclear). Ştim că războiul din Afganistan care se înscrie în această categorie a avut efect sistemic, dar manifestat treptat în timp şi pe anumite coordonate, diferite de cazul aici discutat. Desigur, cel din Afganistan a lansat „războiul împotriva terorismului” de anvergură globală, care vreme de două decenii a ţinut capul de afiş al evoluţiilor internaţionale, chemând la o poziţionare clară a tuturor actorilor sistemici în anumite etape- congruente cu chiar evoluţia conflictului, sau privind evenimente punctuale din desfăşurarea lui. Dar efectele pe dimensiunea sistemică economico-financiară sau de stabilitate au fost mai puţin relevante. Iar în cazul războiului din Irak, s-a întâmplat, în linii mari, acelaşi lucru, doar că efectele sale în plan regional sunt substanţiale, în sensul că a contribuit paradoxal la o anumită reliefare geopolitică a Iranului, dar a şi schimbat ecuaţia fundamentală până atunci a Orientului Mijlociu, anume conflictul israeliano- arab, grăbind şi detaliind un raport nou al Israelului cu lumea arabă (sunită), în care ’acordurile Abraham’- reluarea relaţiilor cu statele arabe – consacră un alt viitor întregii regiuni. Nu e mai puţin adevărat că războiul din Irak şi prelungirea sa, efortul militar împotriva Califatului Islamic/ Daesh au avut şi un efect economic, preţul petrolului pentru combustia creşterii globale variind în funcţie de evenimente şi trenduri şi implicând impact sistemic (criza declanşată în 2008 şi, mai ales, soluţionarea ei după marele faliment Lehman Brothers fiind influenţată de marile cheltuieli militare ale SUA în gestionarea globală a „războiului împotriva terorismului”).
Efectele sistemice
În ce priveşte războiul ruso-ucrainean, acesta a avut aproape instantaneu efecte sistemice. În rândul lor aşez, de pildă, cvasi-imediata solicitare a Suediei şi Finlandei de a deveni membre ale NATO, părăsind o neutralitate seculară confortabilă de circa două secole (Suedia) sau aproape seculară (Finlanda). Pe acelaşi diapazon geopolitic sistemic aş mai menţiona generarea grupării distincte sistemic în două categorii- state autocratice (Rusia, China, Iran, Nord Korea) şi tabăra democraţiilor, devenită tot mai mult un semn al unei confruntări de tip bipolar la nivel global. La fel de importante cred că sunt şi alte fenomene de anvergură sistemică, cum ar fi întărirea fără precedent a legăturii dintre SUA şi UE (NATO fiind un vehicul) şi afirmarea rolului de lider al Americii, reliefarea tot mai pronunţată a unor alianţe de factură economică în postura de actori geopolitici (cazul BRICS, dar şi G-7) şi, în paralel, intrarea într-un con de umbră a altor instituții- cazul cel mai semnificativ fiind ONU, dar nu trebuie să fie exclusă nici G-20. Un lucru a devenit evident deja de acum (luăm Europa ca reper deja conturat): la sfârşitul acestui război de tip sistemic, declanşat de Rusia prin‚ operaţia militară specială”, cu siguranţă pe bătrânul continent, probabil şi la nivel global, raporturile de forţe şi relaţiile între actori vor fi altele, inclusiv prin impactul noilor revoluţii de tip industrial-tehnologic, acum a „microcipului’ iar aşezămintele corespunzătoare pendinte vor fi sau nou generate or/şi vom asista la regenerarea unora mai vechi, azi în fiinţa.
La fel de importante sistemic sunt şi efectele acestui război în domeniul economico-financiar global, unele începute şi care vor fi finalizate curând, altele poate dispărând odată cu tăcerea armelor. Astfel, cvasi-imediat s-au resimţit şi continuă să fie observate consecinţele războiului în apariţia şi adâncirea unei crize globale alimentare, precum şi în ce priveşte fluxurile de schimb internaţionale şi reaşezarea unor zone de criză sau stabilitate şi creştere pe plan planetar. Reorientarea exporturilor de hidrocarburi ruseşti dinspre Vest către Est are efectele sale, precum şi racordarea la aceste noi direcţii şi a unor ţări producătoare de petrol din Orientul Mijlociu, creşterea preţurilor la energie în anumite zone (Europa), în paralel cu venituri uriaşe ale unor exportatori de LNG (de pe alte continente mai ales America de Nord). În acelaşi sens s-au desenat în premieră sau au dobândit tracţiune în comerţul internaţional rute de la Nord la Sud, astfel încât rezervorul uriaş rusesc de resurse naturale să fie dirijat altfel decât tradiţional către zonele emisferei nordice, multe acum interzise. Nu trebuie uitat nici impactul asupra inflaţiei la nivel global, deja hrănită abundent de rolul de monedă de rezervă a dolarului american şi grevarea acestuia de investiţiile uriaşe ale administraţiei Biden în planurile de reconsolidare internă (infrastructura, decuplarea de China, etc.), dar şi de consecinţele pandemiei Covid-19 la scară sistemică. Pare limpede că noile drumuri comerciale N-S în cuprinsul Eurasiei vor continua să fie în creştere în dauna altora existente înaintea conflictului, cu consecinţa unei izolări relative a unor zone şi proeminența economică a altora – Europa este pândită de această primejdie, iar factorii responsabili deja au început să acţioneze spre evitarea unei astfel de impact – iar prelungirea războiului va determina bătătorirea altora. Este prilejul – care deja este prezent pe planșetele planificatorilor geopolitici – imaginarii/construirii unor noi entităţi statale pe harta geopolitică, sporirii primejdiei proliferării armelor nucleare şi adâncirii cursului înarmării multilaterale la nivel global, al apariţiei chiar a unor noi conflicte determinate de aceste consecinţe.
La loc de frunte în domeniul impactului sistemic al războiului dintre Rusia şi Ucraina se aşează sectorul financiar global. Sancţiunile normale împotriva agresorului i-au interzis acestuia accesul la instrumentele financiare internaţionale, ceea ce a însemnat, pe fondul accederii la universalitate a utilizării monedelor digitale, angajarea unei competiţii acerbe de dedolarizare a economiei globale şi ascensiunii altor monede (yuanul chinezesc, acum sprijinit oficial şi de Rusia în această competiţie, dar cu un potenţial în domeniu fiind şi euro). Deja bună parte din schimburile globale- mai ales în domeniul resurselor energetice- are loc în afara sferei dominante a dolarului, iar SUA este angajată din această perspectivă într-un efort deosebit de a inversa un trend defavorabil iniţiat o dată cu războiul de agresiune rus în Ucraina. Discuţiile Xi-Putin de la Moscova (20-23 martie) au acordat un loc aparte acestei chestiuni.
La ce fel de război asistăm
Cele mai sus descrise sumar solicită imperativ a se defini cu crescută acurateţe ce fel de război este cel care se desfăşoară acum în Ucraina, unde aşadar operaţiile militare în sine sunt mai puţin importante pentru a identifica un răspuns apropiat de realitate, cât evaluarea întregului tablou al consecinţelor sale multiple pe plan sistemic. Desigur, înfruntarea militară poate să cauţioneze interpretări diverse şi definiţii ale tipului de război în care se afla Rusia (agresor) şi Ucraina (în apărare), cele mai frecvente din partea specialiştilor fiind cele amintind de Primul Război Mondial – război de tranşee, de uzură, non-manevrier, etc.- pornind de la marile lucrări de apărare fortificată construite de ambii beligeranţi pe întinsele câmpii ale Niprului şi Donului şi de la, mai ales, recenta stagnare operaţională. Nu lipsesc şi alte categorisiri – război prin interpuşi sau proxy war, împotriva „Vestului colectiv”- aparţinând cu deosebire părţii ruseşti, pentru a nu mai menţiona şi faptul că oficial la Moscova el este numit „operaţie militară specială” de la început. În jurnalistica internaţională circulă şi alte denumiri: război „pentru teritoriu”, război ‚civil’, război de supravieţuire imperială, între altele- ,desigur apelațiile fiind întemeiate pe criterii diverse, uneori departe de semnificaţia pe care o căutăm aici: este oare un război între două naţiuni, una dintre ele (Ucraina) fiind sprijinită abundent de ţările fidele ordinii internaţionale actuale, cealaltă căutând sprijinul Chinei şi al unui Sud anti-Vest tratat tot mai inistent ca fiind‚ colectiv (BRICS, Shanghai-Five, ca expresie instituţională) sau este deja un conflict pentru întâietate sistemică între două grupări definite global.
Recent, generalul Milley l-a numit „război regional limitat”, ceea ce este o noutate în raport cu evaluările anterioare. Aceasta definiție a fost dată într-o declaraţie recentă făcută în faţa unei comisii a Congresului luna trecută. Către sfârşitul luii martie 2023, acest general a mai făcut câteva declaraţii în cadrul unui interviu dat revistei ‚Defense One’. Între altele, el a spus că nu întrevede sfârşitul războiului în Ucraina în acest an: „Zelensky a declarat public de multe ori că obiectivul ucrainean este de a elibera Ucraina ocupată de Rusia. /…/ Misiune militară foarte, foarte dificilă. Sunt câteva sute de mii de militari ruși încă în Ucraina. Nu spun că nu se poate. Spun doar că este o misiune foarte dificilă/…/ Nu cred că este posibil să se realizeze pe termen scurt în acest an”.
Urmează SUA vs China?
Pe de altă parte, referind la situaţia geopolitică globală, Milley a spus că războiul cu China şi Rusia „nu este inevitabil” menţionând că „ există multă retorică”, privind China în Statele Unite, care ar determina „ percepția că războiul este chiar după colț sau că suntem în pragul războiului cu China”. Pentru a conchide că: „Și s-ar putea întâmpla. Adică, este posibil un incident sau un alt eveniment declanșator care ar putea duce la o escaladare necontrolată. Deci, nu este imposibil. Dar nu cred că în acest moment aş spune că e probabil/…/ Și cred că retorica în sine poate supraîncălzi atmosfera.” Mai mult decât atât, şeful Comitetului Întrunit al şefilor de stat major al SUA a specificat strategia Pentagonului în aceste împrejurări: „Vrem să avem o abordare geostrategică care să nu împingă Rusia și China în brațele celeilalte pentru a forma o adevărată alianță militară/…/ Există unele indicii că această conversație este în desfășurare. Dar asta este cu totul diferit de alianțele reale și liniile militare.”
Precizările din urmă ale celui mai înalt oficial american au o importanţă ieşită din comun în actualul peisaj geopolitic global. Iar faptul că ele au intervenit după vizita liderului chinez Xi Jinpin la Moscova, unde în urma convorbirilor cu omologul sau, Vladimir Putin(20-22 martie 2023), s-a speculat în presa internaţională că ne aflăm practic în faţa unui parteneriat/alianţa militară între cele două mari puteri eurasiatice întăreşte substanţial aceasta caracterizare. Rusia aflată în război în Ucraina – spune implicit militarul american cu funcţia cea mai înaltă a celei dintâi armate a lumii- este concomitentă cu percepţia unui război iminent dintre SUA şi China, ceea ce ilustrează un unghi de vedere eurasiatic de mari dimensiuni, ştiut fiind interesul geopolitic al Washingtonului în Eurasia. Adăugaţi acestui unghi de evaluare aprecierea că războiul ruso-ucrainean este unul ‚limitat’ timp, dar şi în spaţiu şi obţinem imaginea de ansamblu a unui război la dimensiunile Eurasiei, cu tabere distincte, în care SUA şi aliaţii săi formează una dintre ele, opusă celei formate de China şi Rusia.
Iar în privinţa percepţiei/zgomotului/retoricii de presă (şi nu numai) privind războiul „aflat după colţ”, generalul Milley face o caracterizare cu totul excepţională. Pentru că, într-adevăr, vizita lui Xi la Moscova din 20-22 martie a consolidat percepţia existentă că înfruntarea militară din Ucraina este doar o primă fază a acestui conflict de dimensiuni globale- avându-se în vedere anvergura taberelor implicate, aşa cum o face, de pildă, în eseul sau expertul american Thomas Fazi în publicaţia „Unherd”. El afirmă că ne aflăm deja în plin proces de edificare a unei noi ordini globale înlocuind Pax Americana: „În ultimul an, țările NATO, conduse de SUA, s-au străduit să convingă restul lumii să ofere ajutor militar Ucrainei și să sancționeze Rusia, în speranța de a o izola pe aceasta din urmă. În general, au eșuat /…/În ciuda încercărilor Occidentului de a ‚internaționaliza’ conflictul, doar 33 de națiuni – reprezentând puțin peste o optime din populația globală – au impus sancțiuni Rusiei și au trimis ajutor militar Ucrainei/…/ Națiunile rămase, cuprinzând aproape 90% din populația lumii, au refuzat să urmeze exemplul. Dincolo de orice, războiul a întărit de fapt relațiile Rusiei cu o serie de țări majore non-occidentale, inclusiv China și India, și a accelerat ascensiunea unei noi ordini internaționale în care Occidentul este cel care pare din ce în ce mai izolat, nu Rusia”.
Dacă citatul de mai sus aparţine perioadei dinainte de vizita lui Xi la Moscova, iată ce scrie cunoscutul titular al rubricii de relaţii internaţionale, Gideon Rachman, al influentului „Financial Times”, imediat după această vizită:„ Vizita lui Xi la Moscova a confirmat ceea ce profesorul de la Harvard, Graham Allison, numește ’cea mai importantă alianță nedeclarată din lume’ – o axă Rusia-China care se întinde în întreaga Eurasie. Moscova și Beijingul se apropie tot mai mult de Iran și au susținut, de asemenea, ’preocupările legitime și rezonabile’ ale Coreei de Nord în declarația comună pe care au emis-o săptămâna trecută. Împotriva alianței Rusia-China se află un grup de democrații strâns aliate cu SUA. Acesta este ancorat de NATO în zona euro-atlantică și de aliații din tratat ai Americii din Indo-Pacific, cu Japonia în fruntea lor”.
COMMENTS