Piaţa fondurilor de investiţii este printre cele mai dinamice sectoare financiare, în ultimii ani. Şi poate singura care se remarcă într-un mediu concurenţial extrem de acerb, la nivel internaţional. Viteza de transformare e cheia continuării progresului acestui domeniu important. Însă există la momentul actual câteva semne de oboseală, de ancrasare a motorului propulsor al pieţei. Detalii aflăm de la Dragoş Neacşu, Preşedinte AAF şi Preşedinte Erste Asset Management (SAI Erste).
Piaţa fondurilor de investiţii se află în plin proces de maturizare. Am reclasificat fondurile, am trecut la marcarea la piaţă. Ce mai urmează?
Să le luăm pe rând. Reclasificarea fondurilor apare în mod clar odată cu raportările Asociaţiei Administratorilor de Fonduri aferente lunii iunie 2015. Este un moment important pentru maturizarea pieţei fondurilor în România şi a pieţei de capital în întregul ei şi este încă un pas într-un proces început la finele anului 2008, odată cu adoptarea voluntară în rândurile AAF a noii clasificări propuse de EFAMA. Şi trebuie să îl punem în lumină în contextul creşterii credibilităţii şi al rolului semnificativ pe care îl joacă acum fondurile mutuale româneşti în finanţarea datoriei publice şi, mai timid dar în creştere continuă, în finanţarea economiei reale.
În privinţa marcării la piaţă, încerc un gust amar. Suntem primii care ne-am asumat acest examen de maturitate al tuturor părţilor implicate în procesul de investire: testul asimilării ideii de volatilitate, atât la nivelul forţei de vânzări, cât şi al celor peste 130.000 de investitori în fondurile administrate de SAI Erste şi, nu în ultimul rând, la nivelul autorităţii. Practic, la jumătatea anului 2015, ne aflăm într-o situaţie ciudată. Jumătate dintre activele fondurilor mutuale sunt marcate la piaţă (fondurile Erste şi BRD), cealaltă jumătate nu este (încă)! De ce? Lucrurile se mişcă extrem de greu, chiar dacă declaraţii publice în privinţa unui „level playing field” au existat dintotdeauna, atât la nivelul administratorilor, cât şi la nivelul autorităţii. Ne aflăm într-un moment în care, zi de zi, regulile concurenţei loiale sunt distorsionate, prin prisma investitorilor.
Există teama de a recunoaşte o realitate: într-o piaţă în care riscurile pândesc la toate graniţele iar preţurile activelor financiare înregistrează valori record ale volatilităţii, există şi posibilitatea reală ca preţurile acestora să scadă – inclusiv bondurile suverane! – şi să pierzi pe termen scurt din suma investită iniţial. Chiar în fondurile de obligaţiuni, care investesc peste 60% din banii investitorilor în titluri de stat româneşti. Preţurile activelor în care investesc fondurile mutuale nu merg întotdeauna în sus. Ideea că avem un tort din care tăiem o feliuţă egală pe care o dăm în fiecare zi fiecărui investitor nu mai stă în picioare în România europeană a anului 2015, în momentul în care proiectul european trece prin cea mai grea încercare, în care pieţele financiare sunt mişcate tot mai mult de evoluţiile geopolitice şi tot mai puţin de fundamentele macro ale pieţelor, fie ele de frontieră sau emergente! Pentru că nu ai de unde mereu, mai ales atunci când eşti nevoit să vinzi active la un preţ în scădere semnificativă! Să ignori această stare de fapt când ai atâtea lebede negre în jur este o mare eroare. În trimestrul doi al anului 2015, am trecut prin cele mai abrupte corecţii din ultimii trei ani ale pieţelor de obligaţiuni: randamentele bondurilor suverane cu maturitate 10 ani au crescut cu peste 100 bp în medie în statele ECE, cu efecte negative asupra performanţei preţurilor tuturor bondurilor din regiune. Măsurată în euro, performanţa bondurilor emise în monedele locale în statele ECE a fost de -4,3%, conform Erste CEE LCY Bond Index, fiind afectată în plus de deprecierea monedelor locale în regiune în 2Q15.
Vreau să îmi păstrez tonul meu optimist debordant în ceea ce priveşte viitorul, însă realismul cotidian nu trebuie să lipsească. Va fi foarte importantă şi apariţia, atât de necesară, a codului de conduită pentru cei care activează în piaţa noastră, în contextul apropierii activităţii AAF de standardele asociaţiilor europene reprezentative. SAI Erste propune membrilor AAF adoptarea marcării la piaţă drept standard unitar privind evaluarea instrumentelor financiare cu venit fix.
Ce este de făcut pentru a avea în România un tratament similar pentru toate categoriile de investiţii: pensii private, asigurări cu capitalizare şi, bineînţeles, fonduri de investiţii? Când vom atinge acest deziderat?
Aceasta nu este numai problema României, exerciţiul trebuie finalizat la nivel european. Din punct de vedere al industriei pe care o reprezint, noi nu suntem mulţumiţi de forma actuală a proiectelor de lucru. Trebuie să oferim clienţilor noştri retail acelaşi standard al informaţiilor pentru toate produsele care conţin o componentă investiţională: fonduri de investiţii, produse de asigurare sau pensii. Pentru că vorbim despre cetăţeni ai României şi cetăţeni europeni deopotrivă care, într-o uniune europeană a pieţelor de capital (obiectivul major al CE Juncker), vor avea inclusiv posibilitatea să îşi transfere activele financiare dintr-o jurisdicţie în alta, fie că vorbim despre fonduri de investiţii, produse de asigurare sau pensii.
Avem şi noi o istorie de doi ani şi jumătate în acest domeniu: introducerea pentru prima oară la nivel european a documentului privind informaţiile cheie destinate investitorilor în fondurile mutuale (key investor information document). Acelaşi standard de informare ar trebui să se aplice unitar şi celorlalte produse financiare cu componentă investiţională. Pentru că numitorul comun al tuturor acestor produse financiare este cetăţeanul european, cu nevoi financiare cu orizonturi de timp diferite. Şi care nu se canalizează între ele, motiv de dispute comerciale, ci sunt complementare! Din perspectiva unui investitor, ele pot şi ar trebui să devină părţi ale unui portofoliu viabil, cu produse care acoperă, în condiţii de risc diferite, nevoi financiare pe termen scurt, mediu şi lung şi care vor fi disponibile în următorii ani, atât prin reţelele de distribuţie tradiţionale, cât şi online. Iar România va trebui să fie parte din acest proces.
Să nu uităm că România are o piaţă tânără în domeniu şi foarte multe dintre produsele investiţionale nu au ajuns să fie cunoscute de publicul ţintă. Toate reglementările, iniţiativele propuse sunt benefice pentru a da necesarul de informaţie pe baza căreia publicul, din ce în ce mai educat, să-şi aloce tot mai mult din venitul disponibil în astfel de produse, pentru ca la rândul lor să aibă o implicare din ce în ce substanţială în finanţarea economiei reale. Penetrarea fondurilor de investiţii abia dacă a atins cinci procente din populaţia activă a României. Aşadar, avem de lucru pentru încă 15- 20 de ani de acum înainte în procesul de educaţie financiară a noilor generaţii. Infrastructura financiară este la fel de importantă ca şi cea rutieră: are nevoie de timp şi de responsabilitatea tuturor părţilor implicate.
Mai poate fi câştigat pariul cu piaţa de capital, după două decenii pierdute? Cum şi când? După un galop de sănătate, se instalează din nou liniştea?
O certitudine este faptul că nu vom fi niciodată în postura de a negocia aşa cum se cuvine dacă muncim şi gândim cu jumătăţi de măsură. Ceea ce s-a făcut ţine de tehnicalităţi şi nu schimbă infrastructura pieţei de capital. Un exemplu relevant este recenta emisiune de titluri pentru populaţie, soldată cu un eşec, care a avut parte de mediatizare mai degrabă după decât în timpul… El vine la pachet cu eşecul neînceperii procesului de examinare a BVB, în vederea trecerii la statutul de piaţă de capital emergentă.
Dacă ar fi să le analizăm împreună, în timp ce „barierele” plecau de la nemulţumirile investitorilor din străinătate, vis-a-vis de piedicile întâlnite (tehnic şi legislativ) la intrarea pe piaţă, şi îşi propuneau să faciliteze intrări semnificativ mai mari de capital din afară, reuşita unei emisiuni de titluri de stat dedicată populaţiei presupunea existenţa unei anumite infrastructuri funcţionale a pieţei de capital şi anume: oameni pregătiţi, proceduri de lucru, suport informatic, metode de comunicare cu publicul, tehnici de vânzare etc.
Din perspectiva celor două decenii pierdute pentru piaţa de capital, vorbim despre situaţii de excepţie în care grupurile financiar-bancare au alocat resurse umane, financiare, tehnice pentru a crea şi dezvolta o piaţă de capital. Sunt excepţii legate de iniţiative ale unui grup sau altul de oameni, isprăvile unor pâlcuri de oameni. Din păcate, nu am putut să avem un exerciţiu constant, continuu, de natură a crea masa critică, necesară în lupta cu inerţia. Pentru a crea o piaţă financiară adâncă şi lichidă trebuie să ai oameni care să se dedice zilnic acestui crez şi, mai ales, instituţii solide. Trebuie să fim cinstiţi şi să recunoaştem că piaţa de capital a fost creată în laborator, unde „oameni în halate” veneau şi mai făceau, din când în când, câte un experiment. Nu trebuie să mai surprindă pe nimeni faptul că piaţa de capital românească este încă departe de a fi un produs pentru marele public, iar asta ţine şi acum, la fel ca acum două decenii, de ADN-ul decidenţilor. Acesta nu s-a schimbat încă şi am rămas tributari aceluiaşi ADN cu frici, cu temeri, cu lipsă de iniţiativă.
Ceea ce ar trebui să schimbăm în următorii 25 de ani ar fi modul în care ne implicăm în dezvoltarea pieţei de capital, fiecare în parte şi colectiv, să ne asumăm cu toţii modul în care este privită aceasta. Trebuie să încetăm să o vedem precum un lucru exotic şi să o facem să devină un fapt de viaţă cotidian, precum cartela de metrou sau abonamentul la cablu. Mi-aş dori să văd că generaţia tânără de astăzi nici nu îşi va mai aminti de instituţiile noastre. Pentru că modul în care ei vor consuma informaţia financiară şi o vor utiliza pentru a alege produsele şi serviciile ce le vor da satisfacţie nevoilor financiare ale prezentului şi viitorului lor va fi cu totul altfel decât ceea ce le putem oferi noi azi.
De ce a avut emisiunea de titluri de stat pentru populaţie un ecou aşa de mic şi rezultate sub aşteptări? Poate ajuta listarea lor la bursă la succesul unei a doua astfel de emisiuni?
Nu sunt adeptul ofertelor titlurilor de stat dedicate populaţiei în România anului 2015. Cred că eforturile tuturor ar trebui să nu se disipeze pe tot felul de experimente de mică anvergură şi cu rezultate departe de aşteptări. Mai degrabă ar trebui să consolidăm lucrurile şi evoluţiile care au căpătat deja tracţiune. Accesul populaţiei la titlurile de stat este facil, cel puţin după 2008, prin intermediul fondurilor de piaţă monetară şi a celor de obligaţiuni, în condiţiile în care „biletul de intrare”, respectiv valoarea unui titlu de valoare într-un astfel de fond este la îndemâna oricărui cetăţean al României, având valori de ordinul zecilor de lei, mult mai reduse decât valoarea de 5.000 de lei a unui titlu de stat din cadrul ofertei-pilot. În plus, investitorul beneficiază şi de efectul diversificării în cazul fondului, cu plasamente făcute în zeci sau chiar sute de astfel de instrumente financiare. Şi vorbim azi de circa un sfert de milion de români care au decis să investească, prin intermediul fondurilor mutuale româneşti, în bondurile emise de Ministerul de Finanţe, în ţară sau în străinătate. Împreună, ei reprezintă aproape 6% din totalul datoriei publice a României finanţată prin bonduri! Haideţi să reducem costurile de tranzacţionare şi comisioanele ASF pe astfel de produse financiare, pentru ca ele să poată transfera într-o măsură mai mare investitorilor câştigul obţinut prin plasamentele făcute de administratori. Noi am redus numai în ultimele 18 luni comisionul de administrare al celui mai mare fond mutual românesc, Erste Bond Flexible RON – cu o treime! –, dar ASF păstrează încă la niveluri foarte ridicate, în context european, propriile taxe şi comisioane.
Piaţa de capital va beneficia în mod real de pe urma unor emisiuni benchmark consistente şi predictibile, de natură a spori constant lichiditatea şi adâncimea pieţei secundare. Aceste emisiuni micuţe, fragmentate, sunt nesemnificative, atât din această perspectivă, cât şi prin prisma finanţării deficitului bugetar. Problema este că acea infrastructură de care vorbeam la întrebarea anterioară nu este pregătită (măcar) pentru acest tip de emisiune. Cum să ajungem să vindem marelui public IPO-uri câtă vreme noi evităm să spunem lucruri esenţiale, precum existenţa volatilităţii? Trebuie să avem curajul de a spune lucrurilor pe nume: titlurile de stat nu mai sunt ceea ce ştiau ai noştri că sunt: refugiul sigur în calea furtunilor. În lumea de astăzi, interconectivitatea financiară globală este atât de mare încât orice boală, a oricărei ţări, se va transmite imediat întregului sistem financiar. Important este să avem acces transparent la informaţiile fundamentale, să ştim să interpretăm toate aceste informaţii şi să avem mijloacele necesare pentru a accesa imediat pieţe financiare lichide, diversificate şi ieftine.
Noi trebuie şi acum, ca şi în 1995 şi în 2005, să arătăm că putem să construim o infrastructură modernă, uşor de accesat (tehnic şi juridic) şi suficient de ieftină pentru a fi atractivă. În plus, în 2015 este important pentru investitorul străin să vadă că economiile românilor sunt administrate în mod profesionist, cu respectarea unor standarde pe care le cunosc şi le aplică. Moneda de schimb: respectul! Până nu facem aceste lucruri nu vom obţine mult doritul statut de piaţă emergentă. În următorii 25 de ani ar trebui să ajungem ca 30%-40% din populaţia activă să aibă o înţelegere nuanţată despre investirea individuală în titluri de stat, obligaţiuni corporative, acţiuni, precum şi a faptului că ele pot fi cumpărate laolaltă prin intermediul fondurilor mutuale sau prin cel al fondurilor de pensii administrate privat.
Cum vedeţi concurenţa, în sectorul în care activaţi? Cât se mai pot menţine competitori precum Erste AM la niveluri atât de înalte ale cotei de piaţă?
În mod normal, similar cu situaţia existentă acum pe pieţele din regiunea ECE, o piaţa matură în România ar trebui să aibă 4-5 jucători de talie mare, cu cote comparabile, în zona „double digit”. Şi piaţa va evolua, cu siguranţă, în această direcţie. Dar dincolo de echilibrarea cotelor de piaţă, evoluţiile importante se referă la dinamica structurii activelor administrate. Este de aşteptat ca un număr tot mai reprezentativ dintre investitorii deja prezenţi în piaţă să prindă curaj şi să investească şi în altceva decât în tradiţionalele fonduri de obligaţiuni, în condiţiile unei concurenţe din ce în ce mai active între fondurile administrate local şi cele străine distribuite local.
Noi ne-am propus ca în 2015 să avem – în premieră – vânzări nete de 100 milioane de euro în fondurile cu investiţii în acţiuni, în ciuda volatilităţii ridicate şi a turbulenţelor care se manifestă în perioada aceasta şi suntem în grafic după prima jumătate de an. Astfel de ţinte ar trebui să fie tangibile şi chiar mai ambiţioase în anii ce vor veni. Şi, evident, competiţia va deveni tot mai vizibilă în următorii cinci ani, comparativ cu perioada anterioară. Rămâne de văzut cine va fi locomotiva şi care vor fi vagoanele. Cert este un fapt: competiţia va fi mult mai vie decât în ultimii 5 ani, ceea ce nu este rău, căci ne va face şi pe noi să ne adaptăm mai repede cerinţelor pentru a face faţă schimbărilor.
Ne propunem ca undeva, în acest orizont de timp, să numărăm peste 100.000 de investitori români în fondurile noastre ce investesc în acţiuni, iar când vom ajunge să facem asta, vom sărbători pe măsura izbânzii (la momentul actual avem peste 6.000). Esenţial este să continuăm să construim o bază cât mai mare de clientelă, care să ne ofere o predictibilitate consistentă pentru intrările de capital. Din perspectiva următorilor cinci ani de zile, o cotă de 40% nu este raţională, mă gândesc că în 2020 piaţa fondurilor va număra măcar trei administratori cu cote de piaţă între 10 şi 15% şi unul sau doi cu o cotă peste 20%, în condiţiile în care fondurile cu alocare în acţiuni să reprezinte peste 20% din totalul activelor pieţei. Dar pentru ca aceste ţinte să se realizeze avem nevoie de inovaţie, mai ales în modul cum promovăm educaţia financiară a marelui public. Va fi loc destul să diversificăm produsele oferite, fie din perspectiva administratorilor locali, fie din perspectiva celor străini.
Cum se vede viitorul industriei fondurilor în România?
Competiţia cu produsele străine va fi mai acerbă pe măsură ce fondurile administrate local vor fi convergente cu standardele internaţionale. Totodată, aceasta va fi mai complicată şi mai laborioasă: deosebirea va fi dată de inteligenţa modului în care, în funcţie de cât de bine ne cunoaştem clientela, ne vom aloca resursele şi vom promova acele produse ce răspund nevoilor financiare ale unei clientele în evoluţie prin prisma standardului de viaţă, a educaţiei financiare şi a creşterii orizontului de investire.
În următorii 25 de ani, noi va trebui să ajungem la 30-40% din populaţia activă pe această piaţă. Nu ştiu dacă vom ajunge până la 75%, precum au suedezii, în 2015, dar un prag minim de 30% tot trebuie să ne propunem. Eu unul prefer să văd în România o rată de creştere predictibilă, nu foarte bruscă, ci rezonabilă. Şi în tandem, pe cât posibil, cu evoluţia fondurilor de pensii private, unde elementul de incertitudine este dat, în principal, de nivelul salariului contributorului.
Pe segmentul de mass market, mi-aş dori să vedem o rată de penetrare de 15%, fezabilă în următorii 5 ani, în care vom vorbi despre creştere economică, creşterea veniturilor în condiţiile unei inflaţii scăzute, un context macro de natură a determina marele public să îşi reorienteze economiile într-o măsură mai mare către fondurile de investiţii.
Ce impact imprimă pieţei actualele turbulenţe din Grecia, când şi cum se va reaşeza piaţa?
Cu siguranţă, în măsura în care vom şti să fructificăm inteligent oportunităţile noului context regional şi nu vom ceda tentaţiilor păguboase ale unor soluţii neaoşe în dauna asumării responsabile a standardelor internaţionale, vom putea avea un rol mult mai important de acum încolo, fiind piaţa cu cel mai mare potenţial de creştere din regiunea Europei centrale şi de sud-est.
Deja vom face un pas simbolic în viitorul imediat. Dacă nu am reuşit acest lucru deja la sfârşit de iunie, sunt convins că statistica EFAMA la sfârşit de septembrie 2015 va consemna faptul că activele fondurilor mutuale româneşti le-au depăşit pe cele greceşti, după ce la sfârşitul lunii martie le depăşisem şi pe cele ungureşti, urmare a reclasificării fondurilor lor pe baza standardului european. În acest fel, deşi plecasem de pe ultima poziţie, alături de Bulgaria, la sfârşitul anului 2007, am recuperat o parte din terenul cedat în deceniile pierdute ale pieţei de capital şi vom ajunge pe podiumul regiunii Europei Centrale şi de Sud-Est, în urma Poloniei şi a Cehiei.
Iar această reuşită importantă în contextul post-2008 ar trebui să ne dea un imbold să ţintim mai sus când vorbim de următorii 10 sau 25 de ani. Dacă nu uităm să punem la baza planurilor pentru fiecare dintre zilele de mâine lucrurile cu adevărat importante.
COMMENTS