Probabil că nu v-aţi fi aşteptat niciodată să scriu despre sport, în general, sau despre tenis or Simona Halep, în particular. O voi face totuşi, într-o manieră ce rămâne strâns legată de ceea ce stăpânesc eu cel mai bine: partea economică.Aşadar avem,pentru prima dată în istorie, un Number 1, în tenisul feminin: mulţumim Simona Halep! Ce stă în spatele unui astfel de succes? 22 de ani de muncă asiduă! Şi nu e deloc întâmplător faptul că în primul interviu acordat ca lider modial, Simona a folosit de peste 20 de ori substantivul MUNCĂ şi derivatele sale. Vă întrebaţi ce treabă are asta cu economia? Dacă şi românii ar fi abordat cu aceeaşi tenacitate munca, în ultimii 22 de ani, nu cumva ţara noastră ar fi avut astăzi o soartă mai bună? Nu cumva dacă în loc de chibiţărie am fi avut abordări constructive, fiecare în domeniul nostru de activitate, am fi fost şi noi astăzi undeva mai aproape de media europeană, ca nivel de trai? Din păcate nouă ne e mult mai dragă abordarea golănească, gen victoria României cu o reprezentativă de fotbal care nu face parte nici din liga a treia. Toată stima pentru talentul lui Budescu, cel care a făcut posibilă acestă victorie, dar, doar cu floricele, fără muncă, fără atitudine, fără abordare colectivă şi constanţă, nu se poate face performanţă. Nici în sport, nici în economie. Şi ar fi cazul să nu ne mai minţim. Altfel, vom plânge după o nouă calificare pierdută la vreun european de fotbal. Vom plânge şi convulsionaţi de o nouă criză economică, produsă de această abordare profund dăunătoare de a forţa egalitarismul într-o societate în care unii muncesc iar alţii se fac că muncesc.
La ce ar mai trebui să mai renunţăm? Cu siguranţă la negativism şi la critici. Ori de câte ori Simona pierdea un meci important, nenunăraţi hateri (nu ar fi trebuit să folosesc acest termen, pentru că urăsc teribil acest amestec de englezisme în minunata noastră limbă română) au dat cu pietre în ea. La fel, zilele acestea îl contestă pe gimnastul Marian Drăgulescu, pentru *doar* locul 4 la campionatul mondial de gimnastică. Până a deschide gura, aceşti comentatori ar trebui să se întrebe în ce domeniu au ajuns ei pe locul 4 în lume. Hai, nu 4, măcar 40 sau 400! E uşor să judeci când unicul tău efort depus e acela de a sparge seminţe sau a ronţăi popcorn în faţa televizorului. Şi, ar mai trebui să se întrebe de ce cei mai buni gimnaşti români, şi printre cei mai buni din lume, au o vârstă la care alţii sunt deja antrenori, părăsând de ani buni comptetiţiile. Răspunsul e complex. El se bazează însă pe faptul că generaţia lor a înţeles că performanţă fără răbdare, muncă şi sacrificii, nu se poate. Câţi dintre chibiţii de astăzi nu clamează în gura mare că ei nu-şi chinuie copii, nu le ucid copilăria, îndrumându-i să facă ceva. Şi nu vorbim de a face ceva în sport sau într-un domeniu artistic: să facă ceva cu viaţa lor, să-şi clădească viitorul prin forţe proprii!
În maniera actuală, România nu are niciun viitor. Cei care mai înţeleg azi valoarea muncii, iau unul după altul drumul străinătăţii şi se aşează acolo unde societatea le preţuieşte eforturile. Sunt prea dezamăgiţi şi de direcţia în care politicienii noştri ne conduc şi de putreziciunea care acaparează o masă din ce în ce mai mare a societăţii româneşti. Iar în curând, vom rămâne doar cu chibiţii. Şi ar fi mare păcat: mai e un pic şi sărbătorim centenarul României în actuala sa structură. Şi, repet obsesiv, oare predecesorii noştri care au făcut România Mare, se pot bucura măcar o secundă uitându-se la ceea ce este ea azi?
COMMENTS