După cum ne-a explicat în articolul din numărul precedent Elena Georgescu, director adjunct al Direcţiei Gestiunea Crizelor Financiare din cadrul BNR, constituirea Uniunii Bancare, un proiect fără precedent la nivelul Uniunii Europene, ca răspuns la criza financiară, are 3 componente: 1. Mecanismul Unic de Supraveghere (MUS), 2. Mecanismul Unic de Rezoluţie (MUR), 3. Schema europeană de garantare a depozitelor, acestea având la bază un cadru european de reglementare unic „Single Rulebook” (alcătuit din pachetul privind cerinţele de capital CRD/CRR IV – Directiva CRD IV şi Regulamentul privind cerinţele de capital, alături de standardele şi orientările emise de Autoritatea Bancară Europeană „ABE”) şi un set de reguli în materia ajutorului de stat. În acest articol, oficialul BNR ne detaliază componentele 2 şi 3.
Regulamentul privind Mecanismul Unic de Rezoluţie (MUR)
Regulamentul privind Mecanismul Unic de Rezoluţie (MUR) formează, împreună cu Directiva de instituire a unui cadru pentru redresarea şi rezoluţia instituţiilor de credit şi a întreprinderilor de investiţii (Directiva BRR), noua viziune instituţională în materia rezoluţiei bancare la nivelul UE, acesta având la bază, aşa cum am arătat mai devreme, cadrul unic de reglementare (Sigle RuleBook), explică Elena Georgescu.
Aşadar, să începem cu câteva repere ce privesc Directiva BRR. Aceasta a fost aprobată de Parlamentul European (PE) în sesiunea sa plenară din 15 aprilie a.c. şi constituie una din cele trei componente ale pachetului de măsuri menite să ridice de pe umerii contribuabililor povara suportării costurilor ce decurg din salvarea unei bănci aflate în dificultate sau care se confruntă cu dificultăţi majore. Odată cu aprobarea acesteia, PE s-a asigurat că orice potenţială implicare a banului public pentru salvarea unei bănci aflate în situaţia mai sus menţionată este subiect al unui proces foarte strict controlat.
Directiva BRR pune la dispoziţia autorităţilor naţionale competente instrumente şi prerogative comune care le dau posibilitatea de a se pronunţa ex-ante cu privire la crizele bancare şi, cel mai important lucru, de a soluţiona, într-o manieră ordonată, ieşirea din piaţă a băncilor neviabile. Directiva stabileşte o gamă de instrumente care pot fi structurate pe trei paliere: pregătirea şi prevenţia, intervenţia timpurie şi rezoluţia. Totodată, Directiva stabileşte, ca regulă generală, obligaţia statelor membre de a-şi constitui aranjamente de finanţare a rezoluţiei care să le permită să folosească eficient instrumentele de rezoluţie, cum ar fi: vânzarea instituţiei de credit aflată în dificultate majoră, instituţia „băncii punte”, separarea activelor şi „recapitalizarea internă” (engl. – „bail-in”).
Dat fiind scopul prezentului articol, nu voi mai insista asupra primelor două dintre palierele reglementate prin Directiva BRR (n.n. – pregătirea şi prevenţia, precum şi intervenţia timpurie), dar voi sublinia câteva aspecte propuse prin textul directivei care vizează cel de-al treilea palier de intervenţie şi anume: etapa de rezoluţie. Aceasta intervine atunci când măsurile preventive şi cele aferente intervenţiei timpurii nu au fost de natură a conduce la redresarea situaţiei băncii şi, astfel, la evitarea plasării acesteia în situaţia de a se confrunta cu dificultăţi majore ori de a fi susceptibilă a se confrunta cu astfel de dificultăţi. În această etapă, dacă autoritatea competentă apreciază că, raportat la calendarul stabilit, nu există posibilitatea exercitării niciunei acţiuni care poate contribui la evitarea intrării în criză a băncii, cu implicaţii asupra accesului la funcţiile cheie şi continuităţii acestor funcţii, precum şi asupra stabilităţii financiare, ori a existenţei unor implicaţii ce vizează integritatea resurselor publice, atunci aceasta trebuie să preia controlul instituţiei de credit şi să iniţieze, de îndată, măsuri decisive de rezoluţie.
Armonizarea instrumentelor şi a prerogativelor de rezoluţie, precum şi cerinţa ca planurile de rezoluţie să fie elaborate ex-ante reprezintă o garanţie a „dotării” autorităţilor competente din statele membre cu un pachet de instrumente şi o foaie de parcurs, care să faciliteze gestionarea unitară a managementului intrării unei bănci în criză. Aşa cum spuneam anterior, o altă zonă importantă reglementată prin această directivă vizează stabilirea, la nivel naţional, a unor cerinţe privind constituirea de aranjamente de finanţare a rezoluţiei având la bază contribuţii plătite de bănci proporţional cu profilul acestora de risc şi cu mărimea datoriilor lor, care vor asigura finanţarea suplimentară, pentru a se evita, astfel, finanţarea deciziilor de rezoluţie de către stat.
În ceea ce priveşte Regulamentul privind Mecanismul Unic de Rezoluţie, trebuie subliniat că procesul legislativ aferent acestuia a început în 10 iulie 2013, când Comisia Europeană a emis un proiect de regulament privind stabilirea unor norme şi proceduri uniforme de rezoluţie a instituţiilor de credit şi a unor întreprinderi de investiţii. Tratatele europene nu cuprind prevederi cu privire la rezoluţia bancară. Prin urmare, Comisia a propus înfiinţarea unui Mecanism Unic de Rezoluţie (MUR), în baza acestui proiect de regulament, care are ca temei juridic articolul 114 al Tratatului de Funcţionare a Uniunii Europene (TFUE), ce permite adoptarea de măsuri pentru armonizarea prevederilor naţionale care au în vedere stabilirea şi buna funcţionare a pieţei unice. În 18 decembrie 2012 s-a ajuns la un acord la nivel tehnic al miniştrilor de finanţe, după care au continuat negocierile la nivel de trialog (între Consiliul Uniunii Europene, Comisie şi Parlamentul European).
După trei luni de negocieri, în data de 27 martie 2014, Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi a aprobat, în numele Consiliului, formatul de compromis al proiectului de regulament agreat cu PE, ceea ce a făcut posibil ca, în prima sa dezbatere, respectiv în data de 15 aprilie a.c., PE să aprobe textul acestui pachet legislativ.
„Regulamentul stabileşte un set de reguli uniforme şi o procedură uniformă pentru rezoluţia instituţiilor de credit care intră în sfera sa de cuprindere, adică cele din statele membre participante la mecanismul unic de supraveghere. Un aspect foarte important este acela potrivit căruia toate statele care sunt în Mecanismul Unic de Supraveghere (MUS) vor intra, în mod automat, şi în Mecanismul Unic de Rezoluţie (MUR). Deci, dacă intri în primul pilon, automat intri şi în al doilea, la pachet. MUR se va aplica tuturor băncilor supravegheate de BCE, adică băncilor din MUS şi, astfel, subliniez încă o dată că acest algoritm este valabil, în acest moment, numai pentru statele membre din zona euro. Pentru a intra în această categorie, statele non-euro trebuie să solicite intrarea într-un acord de cooperare strânsă cu BCE”, precizează oficialul BNR.
Cadrul de reglementare stabilit de Directiva BRR se aplică tuturor statelor membre (din zona euro şi celor a căror monedă nu este euro), deci atât statelor membre participante, cât şi celor neparticipante la MUS/MUR. O serie de prevederi din Regulamentul MUR sunt indentice cu cele din Directiva BRR, dar există şi aspecte din Directiva BRR pentru care au fost necesare modificări vizând asigurarea unei armonizări mai strânse, considerate indispensabile funcţionării acestui mecanism.
De ce a fost înfiinţat Mecanismul Unic de Rezoluţie (MUR)
Scopul înfiinţării MUR a fost acela de a asigura soluţionarea ordonată a băncilor intrate în criză, fără a se recurge însă la accesarea resurselor publice, precizează Elena Georgescu. „Această viziune implică, deci, apelul la recapitalizarea internă a băncilor în dificultate de către acţionari şi creditori, urmând principiile generale din Directiva BRR“. O bancă poate face obiectul declanşării unei proceduri de rezoluţie atunci când sunt îndeplinite trei condiţii: 1. Se află sau este susceptibilă să intre în dificultate majoră; 2. Când apariţia unei situaţii de dificultate majoră nu poate fi evitată prin niciun mecanism al sectorului privat; 3. Când rezoluţia este în interesul public, întrucât banca este sistemică iar dificultatea majoră a acesteia ar afecta stabilitatea financiară.
În contextul mizei unei decizii de rezoluţie, apare ca legitimă întrebarea „cine sunt actorii cu rol decisiv în declanşarea, dar şi în derularea procesului de rezoluţie?”
Potrivit Regulamentului MUR, autorităţile implicate în procesul decizional sunt: BCE, Comitetul Unic de Rezoluţie, o structură nou înfiinţată prin acest regulament, Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene şi autorităţile naţionale de rezoluţie.
Declanşarea rezoluţiei se face de către Comitet, fie în baza notificării BCE, în calitatea sa de autoritate de supraveghere, fie din proprie iniţiativă, dar cu informarea prealabilă a BCE. Tot Comitetul este cel care va aproba schema de rezoluţie, va determina instrumentele de rezoluţie ce vor fi utilizate, în contextul derulării schemelor de rezoluţie, precum şi fondurile ce vor fi utilizate din resursele Fondului Unic de Rezoluţie (Fond) – instituţie ce se va înfiinţa la nivelul UE.
Schema de rezoluţie se consideră a fi aprobată şi intră în vigoare după aprobarea ei de către Comitet şi dacă, într-o perioadă de 24 de ore de la aprobarea sa, Consiliul UE, dar numai la propunerea Comisiei, nu formulează obiecţiuni cu privire la schema respectivă. Într-un interval de 12 ore de la aprobarea schemei de rezoluţie, Comisia poate propune Consiliului să formuleze obiecţiuni privind oportunitatea sau costurile schemei de rezoluţie: dacă apreciază că declanşarea rezoluţiei nu este necesară în interesul public, sau dacă este necesară o modificare substanţială privind valoarea resurselor implicate în schema de rezoluţie. În cazul în care Consiliul formulează obiecţiuni cu privire la plasarea unei instituţii de credit în rezoluţie, banca în cauză va fi lichidată conform legislaţiei naţionale în materie de insolvenţă.
Instituţiile MUR
Arhitectura Mecanismului Unic de Rezoluţie (MUR) presupune înfiinţarea unei structuri unice de adoptare a deciziilor, la nivel centralizat. Aceasta este reprezentată de Comitetul Unic de Rezoluţie, care funcţionează alături de Fondul Unic de Rezoluţie („Fondul”), aflat sub controlul Comitetului. Activitatea Comitetului, care funcţionează în două sesiuni, o sesiune executivă şi una plenară, este susţinută de autorităţile naţionale de rezoluţie, explică Elena Georgescu.
Nu este lipsită de importanţă nici formula, stabilită de Regulament, prin care se asigură repartizarea responsabilităţilor între Comitet – dimensiunea europeană şi autorităţile naţionale de rezoluţie – dimensiunea naţională.
Astfel, Comitetul va fi responsabil pentru fazele de planificare şi rezoluţie a băncilor transfrontaliere şi a celor supravegheate în mod direct de BCE, în timp ce autorităţile naţionale de rezoluţie vor fi responsabile pentru celelalte bănci. „Oricum, dacă rezoluţia unei bănci implică utilizarea resurselor acestui fond unic de rezoluţie, Comitetul rămâne responsabil de aceasta. Deci autorităţile naţionale rămân responsabile cu rezoluţia altor bănci decât cele semnificative numai dacă rezoluţia realizată la nivel local nu implică utilizarea banilor din Fond”, spune oficialul BNR.
Executarea schemelor de rezoluţie pentru băncile transfrontaliere şi pentru cele supravegheate direct de BCE reprezintă o prerogativă a autorităţilor naţionale de rezoluţie şi este realizată, bineînţeles, în baza instrucţiunilor Comitetului Unic de Rezoluţie.
Un aspect important pe care îl implică aplicarea noii viziuni la nivel pan-european de realizare a rezoluţiei unei bănci este că „neconformarea de către autorităţile naţionale de rezoluţie la instrucţiunile date de Comitet în procesul de executare a schemelor decise atrage, în mod automat, adresarea de către Comitet de ordine directe băncii în cauză. Deci Comitetul intră direct în relaţie cu banca în cauză, excluzând în această etapă procedurală autoritatea de supraveghere locală”, precizează Elena Georgescu.
Formula în care funcţionează Comitetul în procesul de rezoluţie a unei bănci, prin cele două sesiuni ale sale, atât din perspectiva componenţei acestuia, cât şi a mecanismului decizional, îmbină dimensiunea naţională cu dimensiunea europeană, centralizată.
Fondul Unic de Rezoluţie
Fondul Unic de Rezoluţie, înfiinţat în baza Regulamentului MUR, reprezintă cea de-a doua instituţie cheie a noii arhitecturi de rezoluţie planificată a fi constituită la nivelul UE, alături de cea a Comitetului Unic de Rezoluţie, explică Elena Georgescu, reprezentanta BNR. Acest fond va fi constituit prin contribuţia statelor membre participante, nivelul ţintă de capitalizare al acestuia fiind estimat la 55 miliarde euro. Contribuţiile individuale ale fiecărei bănci vor fi calculate proporţional, în funcţie de ponderea obligaţiilor sale (excluzând fondurile proprii şi depozitele garantate) în totalul obligaţiilor tuturor instituţiilor autorizate în statele membre participante. Contribuţiile vor fi ajustate în funcţie de profilul de risc al fiecărei instituţii de credit. Pentru completarea eventualului necesar de resurse, Fondul mai poate contracta împrumuturi de pe piaţă, dacă acest lucru este decis de Comitet, în cadrul sesiunii plenare a acestuia. Fondul e deţinut şi administrat de către Comitetul Unic de Rezoluţie, urmând aşadar să atingă un nivel ţintă de cel puţin 1% din depozitele garantate, ale tuturor instituţiilor de credit autorizate în statele membre participante, în cadrul unei perioade de 8 ani.
Elementul de noutate îl constituie modalitatea prin care se vor constitui resursele acestui Fond, până la atingerea nivelului ţintă, respectiv în cadrul perioadei de tranziţie.
Formula privind modul de constituire a resurselor Fondului în cadrul perioadei de tranziţie menţionată a fost agreată în cadrul reuniunii Consiliului Ecofin din 18 decembrie 2013. Astfel, statele membre participante au decis ca, în paralel cu adoptarea Regulamentului MUR, să încheie un Acord Interguvernamental cu privire la transferul şi mutualizarea contribuţiilor la Fondul Unic de Rezoluţie (Acord). În acest context, Consiliul UE a decis să includă problematica menţionată într-un Acord Interguvernamental în vederea asigurării unei certitudini legale maxime în raport de îngrijorările legale şi constituţionale ale unor state membre aferente modalităţii de finanţare a Fondului. În conformitate cu acest Acord care este în curs de finalizare, contribuţiile băncilor colectate la nivel naţional vor fi transferate Fondului Unic de Rezoluţie, care va fi iniţial constituit din compartimentele naţionale (engl. „national compartments”) din cadrul fiecărui stat membru participant. Potrivit mecanismului instituit prin Acord, compartimentele naţionale vor fuziona gradual, în cadrul perioadei de tranziţie, alimentând Fondul, în primul an, cu 40% din nivelul ţintă al acestuia, continuând cu încă 20% în al doilea an şi menţinând o creştere progresivă şi egală a alimentării pe parcursul următorilor ani.
Este necesar să subliniez aici că această soluţie, prin care un Acord a fost inclus în paralel cu Regulamentul MUR în procedura de co-decizie a PE, a fost catalogată, în cadrul discuţiilor purtate în şedinţa Comitetului pentru Afaceri Monetare şi Economice din cadrul PE (ECON) din 1 aprilie a.c. în legătură cu includerea pe agenda PE a textelor documentelor care alcătuiesc dosarul MUR (Regulamentul MUR şi Acordul Interguvernamental) agreate de acesta şi Consiliul UE, ca reprezentând o premieră, respectiv o decizie fără precedent, acceptată pentru prima dată de către PE.
Pentru asigurarea eficacităţii rezoluţiei în perioada de tranziţie, când resursele fondului nu sunt încă constituite deplin, în cadrul reuniunii ECOFIN din 18 decembrie 2013, miniştrii de finanţe ai statelor membre şi Eurogrupul au decis să adopte o declaraţie prin care se specifică că în cadrul acestei perioade va fi disponibilă şi o finanţare-punte din resurse naţionale, alimentate din taxe plătite de bănci sau de la Mecanismul European de Stabilitate (MES), în conformitate cu procedurile existente. Totodată, în acelaşi context, vor fi posibile transferuri temporare de resurse financiare între compartimentele naţionale, urmând a fi dezvoltat şi un mecanism de „back-stop” comun. Acesta va permite contractarea de împrumuturi de către Fond care urmează a fi rambursate prin contribuţii provenind din sectorul bancar.
Ar mai trebui menţionat şi faptul că Acordul va fi însoţit de o declaraţie prin care părţile semnatare se angajează să aplice regulile şi principiile privind instrumentul „recapitalizare internă” („bail-in”), aşa cum sunt acestea prevăzute în cadrul Directivei BRR, şi care va reprezenta o precondiţie pentru accesul la resursele Fondului.
Intrarea în vigoare a Regulamentului MUR se va realiza în doi paşi, detaliază Elena Georgescu, şi anume: dispoziţiile regulamentului vizând pregătirea procesului de planificare a rezoluţiei, colectarea informaţiilor şi cooperarea cu autorităţile naţionale se vor aplica din 1 ianuarie 2015, în timp ce prevederile referitoare la planificarea rezoluţiei, intervenţia timpurie, acţiunile efective de rezoluţie şi instrumentele de rezoluţie, incluzând aici recapitalizarea internă cu ajutorul acţionarilor şi al creditorilor („bail-in”), se vor aplica din 1 ianuarie 2016, dar sub rezerva îndeplinirii condiţiei privind transferul contribuţiilor din compartimentele naţionale.
În ceea ce priveşte intrarea în vigoare a Acordului, conform Comunicatului de Presă al Consiliului UE din 27 martie a.c., acesta se va realiza odată cu ratificarea sa de către statele membre care participă la Mecanismul Unic de Supraveghere/Mecanismul Unic de Rezoluţie (MUS/MUR), ale căror voturi reprezintă 90% din voturile totale ponderate ale tuturor statelor membre participante la MUS/MUR.
Astfel, odată cu aprobarea pachetului privind Mecanismul Unic de Rezoluţie în cadrul şedinţei PE din 15 aprilie a.c., putem vorbi de un progres substanţial în ceea ce priveşte constituirea Uniunii Bancare, respectiv de asigurarea cadrului legal şi instituţional pentru soluţionarea băncilor aflate în dificultate, prin ieşirea ordonată a acestora din piaţă fără ameninţarea stabilităţii financiare a acesteia şi prin evitarea suportării costurilor deciziilor de rezoluţie de către contribuabili.
Schema Europeană privind Garantarea Depozitelor
Al treilea pilon al Uniunii Bancare este cel care priveşte crearea unei scheme europene de garantare a depozitelor bancare.
Trebuie însă menţionat că înfiinţarea unei scheme supranaţionale de garantare a depozitelor care să asigure protecţia depozitelor deponenţilor în cazul colapsului unei bănci nu a fost conturată încă, fiind mai degrabă considerată prioritară constituirea unei reţele alcătuite din schemele naţionale de garantare. Astfel, odată agreată această soluţie, propunerea va asigura că fiecare stat membru dispune de un fond de garantare a depozitelor care trebuie să fie finanţat, ex-ante, în mod corespunzător.
În această problematică, în prezent, putem vorbi despre eforturile instituţiilor europene de a reconfigura Directiva 1994/19/CE privind sistemele de garantare a depozitelor, modificată succesiv prin Directiva 2005/1/CE şi respectiv Directiva 2009/14/CE. Reconfigurarea vizează emiterea unei noi directive care abrogă Directiva 1994/19/CE şi o înlocuieşte, aducând în acest fel îmbunătăţiri suplimentare obiectivului de protecţie a deponenţilor.
Între elementele de noutate ale directivei reconfigurate se regăsesc: simplificarea şi armonizarea aranjamentelor de plată, reducerea perioadei în care se face plata deponenţilor de la 20 de zile în prezent la 7 zile lucrătoare, introducerea unor angajamente de finanţare ex-ante, care includ un nivel ţintă minim stabilit, în general, la 0,8% din depozitele garantate, care trebuie constituit în cadrul unei perioade de 10 ani, adică până în 2024, accesul mai facil la informaţiile privind schemele de garantare pentru deponenţi şi pentru bănci, acordarea de împrumuturi, pe baze voluntare, între schemele naţionale de garantare. Un important element de legătură între Directiva BRR (element al pilonului II al Uniunii Bancare) şi cea reconfigurată referitoare la schemele de garantare a depozitelor este acela prin care acestor scheme li se permite să contribuie la finanţarea rezoluţiei instituţiilor de credit, în conformitate cu Directiva BRR.
Se poate aşadar constata, cu uşurinţă, că demersurile întreprinse, până în prezent, în acest domeniu nu sunt de natură a conduce la cristalizarea elementelor care să contureze cel de-al treilea pilon al Uniunii Bancare în viziunea în care acesta a fost prezentat odată cu lansarea proiectului privind constituirea Uniunii Bancare, spune Elena Georgescu.
Revenind asupra procesului care a condus la aprobarea de către PE în luna aprilie a.c. a directivei reconfigurate, trebuie menţionat că proiectul acesteia a fost transmis, la data de 12 iulie 2010, de către Comisia Europeană Parlamentului European, care a adoptat, în plenara din 16 februarie 2012, o primă poziţie cu privire la acesta. La data de 18 februarie 2014, Consiliul UE a ajuns la un acord politic cu privire la textul revizuit, fapt care a permis aprobarea acesteia de către PE în cadrul sesiunii sale plenare din 15 aprilie a.c.
Potrivit textului directivei reconfigurate, statele membre vor avea la dispoziţie o perioadă de 1 an de la data publicării sale pentru a transpune în legislaţia naţională dispoziţiile acesteia.
„Personal, apreciez că suntem extrem de norocoşi pentru că putem fi deopotrivă şi martorii şi artizanii reconfigurării, atât a viziunii noii arhitecturi de supraveghere la nivel pan-european, cât şi a celei privind rezoluţia bancară. Pe de altă parte, de aici rezultă şi însemnate responsabilităţi care ne revin, pentru că dacă ceea ce am construit nu ajută la atingerea scopului urmărit prin proiectul vizând crearea Uniunii Bancare, înseamnă că am dat greş.
Efortul în privinţa resurselor de personal şi al implicării autorităţilor naţionale competente, şi de supraveghere, şi de rezoluţie, în procesul de negociere a fost uriaş. O spun din perspectiva omului care a participat la negocierea regulamentelor aferente ambilor piloni, şi a celui care vizează Mecanismul Unic de Supraveghere şi, până la un punct destul de avansat, şi a celui privind Mecanismul Unic de Rezoluţie. Negocierile, cel puţin pe pilonul 2, al MUR, s-au derulat într-un ritm alert, astfel încât aprobarea regulamentului să se poată realiza în actuala legislatură a Parlamentului European”, spune Elena Georgescu.
„Autorităţile naţionale au depus un efort foarte mare, pentru că de foarte multe ori s-au trimis de pe o zi pe alta modificări ale prevederilor documentelor care alcătuiesc pachetul MUR, care au impus formularea de puncte de vedere ce nu puteau fi obţinute decât după analize serioase şi temeinice, în corelaţie cu dispoziţiile actelor normative relevante. Şi discuţiile la nivel de trialog au fost organizate cu o frecvenţă foarte ridicată. Important este că a existat voinţă politică şi, într-adevăr, se aşteptă ca acest proiect de constituire a Uniunii Bancare să fie soluţia potrivită pentru evitarea cauzelor care au stat la baza crizei financiare. Acesta este motivul pentru care a avut loc o reconfigurare a arhitecturii de supraveghere la nivel european, proiect care nu îşi poate atinge adevăratele valenţe decât în strânsă corelare cu instituirea unei model centralizat, la scară europeană, de soluţionare a băncilor care nu mai sunt viabile prin aplicarea unei abordări unitare a procesului de scoatere ordonată a acestora din piaţă şi cu evitarea suportării costurilor aferente de către contribuabili, continuând, într-o etapă viitoare, cu un eventual proiect de instituire a unei formule instituţionale supranaţionale de garantare a depozitelor. Este însă adevărat că proiectul este foarte amplu, foarte îndrăzneţ şi fără precedent. Un oficial al BCE spunea că acesta reprezintă, de departe, cel mai important proiect demarat la nivelul UE de la înfiinţarea acesteia. De aceea este foarte important cum se va finaliza”, adaugă Elena Georgescu.
Autori: Vasile Pop Coman si Norel Moise
COMMENTS