Au apărut și datele traiectoriei pe care România ar urma să reintre în cerința de deficit public de cel mult -3% din PIB. Din păcate, conform unui obicei mai vechi, iar ne-am apucat să eșalonăm pe sistemul moldoveanului care se scoală cu chef de treabă: „șăzi, ghinișor, că mai e vreme”. Adică 7,9% anul acesta, 7% în 2025 și tot așa, până prin 2031 toamna.
Faptul că ne trebuie, conform programului oficial remis la Bruxelles, patru ani pentru a reveni de-abia în 2028 la ce scrie în Legea Bugetului asumat pe anul în curs, adică -5% din PIB nu pare a mira pe nimeni, deși ironia alegerilor odată la patru ani e destul de la îndemână. De fapt, deși acum avem niscaiva țări colege la depășiri de deficit, noi suntem singurii care am scăpat temporar prin 2020 de procedura de deficit excesiv, pe motiv de pandemie.
Am ajuns, într-o conjunctură favorabilă și după o echilibristică dificilă prin care au fost gestionate exuberanțele cu iz electoral din politica fiscal-bugetară, la 80% PIB/locuitor față media UE (atenție mare, la paritatea puterilor de cumpărare standard). Adică am îndeplinit cea mai mare cerință din variantele de trecere la euro, dacă vă mai amintiți de ele.
În urmă cu aproape zece ani eram la 54% cu PIB/locuitor dar cică nu aveam măcar 70%/75% sau 80%, că altfel euro scria prin buzunare. Acum avem 80% dar nu mai îndeplinim decât un singur parametru economic Maastricht necesar, și acela în curs de dispariție programată, adică datoria publică sub 60% (prin 2027 scrie negru pe alb că ne vom permite deja 60,2% iar în 2030 ne ducem la 62,4%).
Situația e mai simplă decât s-ar părea în discuțiile de talk-show. Rezultatul economic PIB/locuitor s-a decuplat complet de consumul individual efectiv (AIC, abreviat în lb. engleză și cam egal în procente din media UE cu PIB-ul în urmă cu zece ani). AIC s-a luat la întrecere cu producția internă și a ajuns la 89% din media UE. Dopingul aferent s-a făcut din import pe datorie, adică un fel de „debt led growth”.
În treacăt fie spus, unii nostalgici mai malițioși ar putea întreba cum mai făceam megadatoria sursă de bunăstare dacă nu porneam spre economia de piață de la zero, după un deceniu de austeritate cumplit-socialistă. Unora le recomandăm să lase argumentul cu ștergerile de datorii ungaro-poloneze, pentru că simpatia relativă pentru România a fost și rămâne „sublimă” în Occident.
Revenind, însă, la oile noastre (cine a trecut de cenzură pe vremuri a prins aluzia), problema e că, în teorie, ajustarea indicatorilor macro se poate face rezonabil undeva între un sfert și o treime pe an. Hai să rescriem nițel ajustarea, cu un sfert în cap (nu de cap). 8% în 2024, 6% în 2025, 4,5% în 2026, 3,4% în 2027 și 2,5% în 2028.
Ce să vezi, minune mare, exact cei patru ani solicitați de Comisia Europeană și cu același final ca în varianta egalitaristă anunțată, doar că pentru 2031. Ba chiar și cu o rezervă de jumătate de punct în anul, iar ce să vezi, electoral, 2028. Și cu perspectiva de a ataca la 1 ianuarie 2029, dacă suntem elevi disciplinați cu inflația și încă mai avem un profesor bun, așa-numitul ERM II, adică anticamera de doi ani a Zonei Euro. În care, dacă ne vedem de treabă, am putea ajunge peste șapte ani.
Desigur, ne-a fost mai bine să avem până acum instrumentele necesare pentru a compensa derapajele de genul pensii social-democrate cu taxare liberală. Dar la actualul cost de împrumut, cam triplu față de media UE, nu prea se face să trăim pe banii altora. Mai ales că se conturează la orizont plăți anuale ale isprăvilor anterioare (a se citi consum pe banii copiilor noștri, care și câți or mai fi) de 3,5% din PIB, față de „numai” 2% în prezent.
Iar asta fără a achita nimic, ci a rămâne perpetuu obligați la plăți mai mari decât deficitul permis. Adică la „excedent primar” cum se mai spune, respectiv o să cheltuim pentru noi mai puțini bani decât adunăm din taxe și impozite tot de la noi. Doar că 2032 e departe și foamea de bani, băieți care alegeți, e mare acum, în 2024.
Bine, bine, o să zică unii deștepți, dar ce ne trebuie nouă euro ? Hai să lăsăm textele cu riscul valutar (amorțit tocmai de stabilitatea din ultimii ani) sau costurile de conversie ș.a.md. și să ne ducem spre realitatea că cea mai rea dobândă din respectiva zonă e la jumătate față de cât plătim noi, care stăm afară. Asta ca să putem cârpi isprăvi făcute sistematic de unii prin politicile economice și rezolvate (până când s-o putea) de alții.
Concret, poate că a venit vremea să zicem bogdaproste că am scăpat până acum de derapaje majore și să consolidăm cei 80% PIB pe locuitor (grecii s-au dus acum vreo 20 de ani pe la 93% pentru a reveni la 67% și acum se muncesc să revină iar italienii nu reușesc, nici cu slujbe, să se agațe de pragul de 100%, trecut dar nemenținut tot din motive socio-culturale).
Poate ar fi util să inversăm prioritățile și să facem din aderarea la Zona Euro ancora necesară pentru echilibrarea economiei și restructurarea necesară atacării serioase a mediei europene. Care necesită (cuvânt mare dar puțin băgat în seamă) sustenabilitate. Inclusiv venituri bugetare spre media europeană pentru cheltuieli de nivel european, cu întindere cât e plapuma și nu cu transfer de bani din viitor în trecut, de parcă am juca într-un SF cu final trist pentru generația viitoare.
COMMENTS