Aud din ce în ce mai des folosit în cercurile celor tineri, ba chiar și în a celor mai puțin tineri, termenul de *asumare*. De foarte multe ori, ascultând firul discuțiilor, îmi dau seama cât de puțin e cunoscut acest termen, în adevăratul său sens. El e utilizat azi mai degrabă ca o scuză în spatele căruia să fie mascate erorile făcute, nerealizările și orice alt fel de nereușită. *Nu am învățat azi pentru testul X. Îmi asum!* *Mi-am cumpărat azi o șapcă și nu am mai avut bani de mâncare. Dar îmi asum!* Par chestiuni minore, dar, odată înaintați în vârstă, autorii lor pot ajunge lesne la chestiuni de genul: *Am uitat să pornesc utilajul Y și s-a blocat linia de producție. Dar îmi asum!*. Sau, poate și mai rău: *Am uitat să îi administrez pacientului meu medicamentul Z și din această cauză a făcut complicații. Dar îmi asum!* Atât timp cât luăm în derâdere astfel de termeni și nu le cunoaștem adevăratul înțeles, drumul de la primele două exemple la următoarele două poate fi foarte scurt. Și se pare că nimeni (aici părinții ar trebui să fie primii care explică sensurile, și abia apoi școala) nu își dă prea mult interesul să limpezească lucrurile. În 90% din cazuri, după acest *îmi asum* nu mai vine nimic! Pentru că, vezi Doamne, nu trebuie înfrânt spirutul liber și nu trebuie îngrădită fericirea noilor generații. Nici nu ne dăm seama cât de actuală ar trebui să fie străvechea zicală românească *după faptă și răsplată*. Faptul că nu o mai cunoaștem se vede cu ochiul liber: pe stradă, în tramvai, în sălile de clasă sau cele de cinematograf. Nu mai punem la socoteală locurile de muncă! Atât timp cât după *îmi asum* nu vine și *răsplata*, lucrurile vor arăta din ce în ce mai rău!
De unde și până unde această temă? Am participat recent la o lansare de carte a lui Stelian Tănase. Venerabilul, care chiar în ziua respectivă împlinea 71 de ani, a explicat unei săli cu peste 150 de participanți (mă bucură atât faptul că o lansare de carte poate să aibă public atât de numeros cât și faptul că în sală se regăseau exponenți ai tuturor generațiilor) cum poate fi scris un roman bun (a spus bun, nu de succes). A subliniat faptul că orice lucru de valoare produs necesită o atentă pregătire, multă muncă și dedicare pentru fiecare element. Referitor la romanul lansat, a subliniat că nu ar fi putut scrie niciodată *Negustorul de Antichități* dacă nu ar fi experimentat efectiv această *meserie*, timp de aproape trei ani.
Ce ar trebui să înțelegem de aici? În primul rând faptul că ar fi mai bine, atunci când nu stăpânim un domeniu sau altul, să ne abținem să ne mai dăm cu părerea (sau chiar să dăm lecții). Poate că dacă țara asta nu ar fi atât de plină de *părerologi de serviciu* și *urechiști*, azi am fi fost mult mai departe. Poate dacă *doctorul internet* ar fi mai puțin utilizat decât adevărații medici, am fi azi o nație mai sănătoasă. Poate dacă cei ce se ocupă de destinele tinerei generații, la nivel legislativ, ar fi mai atenți la problemele reale și mai distanți față de cerințele ce frizează absurdul ale părinților, am fi azi un popor mai educat (e adevărat, poți pierde astfel multe voturi). Poate dacă cei care fac legi pentru economie ar fi mai atenți la ziua de poimâine și ar lăsa pomenile electorale și ploconele pentru camarila de partid de azi, am avea un nivel de trai mult mai bun. Prea mulți de poate, prea puțină acțiune! Dacă o să îi întrebăm pe mulți dintre aceștia dacă nu cumva au comis și greșeli, cu siguranță vom primi un răspuns de genul: *Poate! Dar îmi asum!* Ceea ce nu spun e că nimeni nu își dorește o lege care să specifice în clar faptul că dacă nu ai făcut ce trebuie e necesar să te dai deoparte. Iar singura *pedeapsă* pentru cei mai mulți rămâne votul: iar acesta e dat de o societate cu o memorie mult prea scurtă și mult prea selectivă.
COMMENTS