Ediția curentă marchează 27 de ani de apariție neîntreruptă, la standarde de calitate înalte, spunem noi, a revistei Piața Financiară. Poate pentru o societate care nu a cunoscut comunismul nu ar fi cine știe ce: însă, cu siguranță pentru noi, cei care am trăit îngrădirea libertății de exprimare, continuată cu o adevărată prigoană economică, e cu siguranță foarte mult! Și mult mai mult, privit prin prisma faptului că performanța e realizată în contextul în care ne-am perpetuat activitatea fără a face compromisurile majore pe care multe trusturi media le-au făcut.
Așadar, pe ce ne-am costruit această temelie, pe care am crescut? În primul rând pe cultivarea încrederii, element esențial în orice parteneriat/contract. Ne-am obișnuit cititorii cu opinii ferme, neînclinate înspre o tabără sau alta, în funcție de cum ar putea să *curgă banii* (desigur, asta ne-a costat, dacă am judeca strict pecuniar). Ne-am obișnuit partenerii, totodată, să facem lucrurile așa cum trebuie și așa cum am stabilit de comun acord. Am promis calitate și am livrat calitatea promisă. Am adoptat un stil editorialistic echilibrat și ne-am făcut întotdeauna *partea noastră de contract*, fie el scris sau fie doar agreat *cu o strângere de mână*.
As merge în continuare cu două întrebări: e suficient, oare, pentru a crește, sau măcar a rezista, să faci tot ceea ce ține de tine, de partea ta de contract? Răspunsul e în coadă de pește: teoretic, o poți face și îți poți păstra verticalitatea și neutralitatea. Practic, lucrurile sunt mai amestecate: dacă cealaltă parte a *contractului* nu e la fel de dispusă să vadă lucrurile la fel, pot apare probleme. Pentru că doar cuvintele meșteșugite cu har nu pot plăti, în România sau oriunde în lume, nici salarii, nici facturi. E un lucru la care ar trebui să reflecteze mulți dintre cei care își doresc o presă independentă de calitate. Și ar trebui să o facă înainte de a ajunge să se mire de ce nu prea mai avem presă de calitate în România. Mă doare, de fiecare dată când merg în străinătate, să văd cum arată o tarabă cu ziare și reviste în Austria sau Germania și să o compar cu cele, din ce în ce mai rare și transformate în bazar cu de toate, din România!
A doua întrebare pe care mi-o pun ar fi: are ceva de învățat societatea, în ansamblu, din lupta pentru supraviețuire a presei? Îmi spunea cineva: uite, Croația a făcut în câțiva ani mai mult decât am făcut noi în trei decenii – e cu un pas în Schengen și cu o mână pe *coșul euro*. Noi, când? Răspunsul e mai simplu decât pare: atunci când vom înțelege, fiecare dintre noi, să își respecte partea de contract! Or nu prea se vede asta, nici la *vlădică* și nici la *opincă*. De acord, fiecare dintre noi, pe bună dreptate, va încerca să își impună în *contract* clauze care să îl avantajeze. Atunci când părțile s-au înțeles, însă, nu ar mai trebui să fie loc de eschive: fiecare ar trebui să își facă treaba. Altfel, vom rămâne o țară de frustrați, plângăcioși, cerșind prin Europa și dând mereu vina pe alții. Și, zău, chiar nu merităm cu toții un astfel de tratament! Cei din afaceri au înțeles mai bine cum stă treaba asta, cum e cu *contractul*, scris sau verbal, iar lucrurile se văd. Mai greu e cu administrația, cu politicienii, chiar cu membrii de rând ai societății.
Ne plângem acum că ne sabotează Austria: dar ne-am întrebat vreodată de ce statisticile arată așa rău? De ce 100000 de imigranți clandestini au fost găsiți în Austria, după ce au tranzitat România, fără a fi înregistrați? Vă întrebați de ce prin marile metropole europene mai bine de jumătate din cerșetori sunt români? Vă întrebați de ce pe șosele din afara țării ești agresat cu faruri și claxoane, pentru că îndrăznești să respecți regulile de circulație, aproape exclusiv de concetățeni cu mașini cu numere de România? Când ne vom răspunde corect, nou înșine, la astfel de întrebări, vom putea face pași înainte. Cât timp vom continua doar să ne mințim, viitorul nu nu se va arăta prea roz. Cât timp *NOI* nu va prvala lui *EU* va fi complicat !
COMMENTS