Mă întrebam într-un articol scris în iulie şi intitulat „Un euro tare anihilează QE” – observând că rata de schimb nu prea dă semne să revină de la 1, 1560 dolari/euro – dacă nu cumva se îndreaptă spre 1,1980.
Şi adăugam că ar fi extrem de nocivă o asemenea dinamică: moneda tare reprimă consumul și amplifică deficitele, cu un euro puternic, QE produce doar îndatorare și o falsă susținere a prețului activelor. Şi ar părea că Uniunea Europeană e vinovatul de serviciu, ce va fi strivit de interesele superputerilor, care gestionează deja militar problemele din țările lor. Cu menţiunea că inclusiv Marea Britanie dădea impresia că intră în această secvență, și atunci se putea vedea că singura țintă rămâne politicul corupt din UE.
Ajungând în prezent, se poate constata că euro se plasează în raport cu dolarul la peste 1,19 şi un soft landing din punct de vedere al Brexitului şi al monedei europene depinde dacă liderul german Angela Merkel va juca mai departe un rol important în conducerea UE ori va rămâne subsecvent preşedintelui francez Emmanuel Macron. Dacă va ceda prim planul se va putea vorbi de o stabilizare a cursului în intervalul 1,1560-1,21 dolari/euro, dar cu precizarea că ar fi de dorit, în paralel, să se ofere și un termen limită pentru QE.
Aşa cum e făcută relaxarea cantitativă de către Banca Centrală Europeană (BCE) are un efect punctual, deoarece, în lipsa reformele structurale, zona euro urmează să se confrunte cu aceleaşi probleme după QE, respectiv o creştere a economiilor sub standard şi deflaţie, asociate cu un şomaj semnificativ.
Rezum spunând că delimitarea QE în timp de către BCE va trebui legată neapărat de pornirea restructurării. Fiindcă dacă nu se va produce asta şi programul de quantitative easing se va derula ca şi până în momentul de faţă, cu o decizie politică venită din Germania, cursul euro-dolar va trece de ultimul high din jurul nivelului de 1,21. O astfel de apreciere a euro ar arăta cât de nesustenabilă e relaxarea cantitativă când încearcă să sprijine creşterea economică şi să regleze inflaţia, ar vădi o pierdere a contactului politicului din UE cu realitatea, ceea ce va fi taxat de pieţele financiare.
La nivelul dobânzilor – dacă influenţa pieţelor şi a reformelor structurale nu va reuşi să primeze în faţa unei gestionări politice şchioape, a unei populaţii supraîndatorate şi a unei Europe sociale – nu au cum să se contureze mişcări semnificative.
Cu sublinierea că în timp ce relaxarea cantitativă din Statele Unite s-a concretizat într-o achiziţie fermă de active, bine delimitată în timp, capacitată prin intermediul pieţelor şi neinflaţionistă, QE din zona euro – produsă în contextul unor pieţe nedezvoltate – nu deschide orizont şi constituie doar un debuşeu de moment pentru reformele structurale.
O ultimă idee – legată de susţinerea unui nivel nereal al preţului activelor prin intermediul QE – este aceea că în circumstanţele în care cifrele de afaceri scad din cauza îndatorării menajelor, preţul la care se poate vinde o afacere – patrimoniul unei companii, activele sale – este nesustenabil şi arată, practic, limitele relaxării cantitative şi absenţa reformelor structurale.
COMMENTS