România a bifat aproape la limită obiectivul de deficit bugetar pe 2017, imediat sub limita de 3% impusă prin criteriile de la Maastricht. Cu observaţia că datele comunicate către Eurostat au fost certificate fără observaţii de organismul comunitar de statistică (nu a fost cazul pentru ţări precum Franţa, Ungaria sau Belgia).
De reţinut, rezultatele mai pot fi ajustate în anii care vin, după refacerea unor calcule potrivit metodologiei uzuale de calcul (sunt valori provizorii, semidefinitive după un an şi definitive după doi ani pentru PIB, precum şi recalculări ale venituriloe şi cheltuielilor guvernamentale, urmate de modificarea valorii nominale a deficitului).
De exemplu, deficitul bugetului general consolidat al României pe 2014 a fost anunţat a fi de -0,9% din PIB în 2016, -1,4% la publicarea datelor Eurostat din 2017 şi a rămas la -1,3% recent. Cel din 2015 a apărut ca fiind -0,7% din PIB în 2016, şi a urcat apoi la -0,8% în 2017 pentru a se păstra la acest nivel în 2018.
Cel din 2016 s-a păstrat la -3,0% şi la comunicarea Eurostat din 2017 şi la cea recentă, deşi datele s-au modificat uşor ( de la un scor de 34,7% din PIB cheltuieli şi 31,7% venituri la 34,6% din PIB cheltuieli şi 31,6% venituri iar deficitul a scăzut la recalculare de la 23.128 milioane lei la 22.678 milioane lei).
Aşadar, primele date apar încurajatoare iar dacă stabilizarea primelor valori comunicate se păstrează şi pentru anul 2017, pe trendul consemnat pentru 2015 şi 2016, atunci nu vom avea surprize neplăcute ulterior. Ceea ce se va putea dovedi important pentru tratamentul aplicat României.
La o privire mai atentă asupra evoluţiilor din ultimii cinci ani, însă, situaţia nu se mai prezintă atât de roz dacă se observă că deficitul bugetar minim a fost înregistrat exact în anul de cheltuieli bugetar maxime ca procentaj în PIB iar veniturile s-au înscris de atunci pe o traiectorie descendentă periculoasă.
Periculoasă deoarece, chiar şi în condiţiile expandării spre maxim a deficitului permis de regulile comunitare, date fiind posibilităţile mici date de nivelul redus al veniturilor ne-am dus apre cele mai mici cheltuieli din ultimii cinci ani ca pondere în PIB. Ori, dacă salariile bugetarilor şi pensiile au fost majorate semnifucativ per total, investiţiile în infrastructură ( drumuri, şcoli, spitale etc,.) au fost inevitabil lăsate în planul secund.
Nu pentru că aşa ar vrea cineva sau pentru că ar fi vreun plan diabolic, dar pur şi simplu de unde nu e nici Dumnezeu nu cere.Ori scadenţele s-au cam acumulat nu doar la dezvoltarea reţelelor de transport sau de noi spitale şi şcoli dar chiar la întreţinerea celor deja existente şi, în multe cazuri, lăsate să se deterioreze, cu riscurile de rigoare.
În fine, dar nu în ultimul rând, se mai poate observa cum datoria publică a tot scăzut ca pondere în PIB din 2014 încoace, dar asta numai datorită creşterilor economice foarte bune înregistrate. De fapt, de la 240 miliarde de lei, datoria publică s-a dus pe parcursul celor cinci ani la peste 300 de miliarde de lei iar ciclurile economice sunt inevitabile în economia de piaţă, respectiv recesiunea este o chestiune de „când” şi nu de „dacă”.
Execuţia bugetară a României în perioada 2013 – 2017
| Anul | 2013 | 2014 | 2015 | 2016 | 2017 |
| PIB (mil.lei) | 637456 | 668144 | 712659 | 762342 | 858333 |
| Deficit (mil.lei) | -13309 | -9104 | -5653 | -22678 | -25018 |
| (% PIB) | -2,1 | -1,4 | -0,8 | -3,0 | -2,9 |
| Cheltuieli (% PIB) | 35,4 | 34,9 | 35,8 | 34,6 | 33,4 |
| Venituri (% PIB) | 33,3 | 33,5 | 35,0 | 31,6 | 30,5 |
| Datoria (mil.lei) | 240777 | 263153 | 268595 | 284958 | 300777 |
| (% PIB) | 37,8 | 39,4 | 37,7 | 37,4 | 35 |
Ce urmează în continuare
Bugetul pe 2018 a fost alcătuit pe ideea de a reveni cu veniturile şi cheltuielile publice undeva în apropierea structurii din 2016, cu cifre procentuale aproape identice ( 34,6% din PIB pe cheltuieli – exact la fel – şi cu 31,7% din PIB pe venituri – o zecime de procent în plus, pentru ca deficitul să nu atingă exact 3% din PIB ci doar 2,9%, la fel ca şi în 2017).
O eventuală tentativă de plasare deasupra limitei de -1% din PIB asumate de România în 2013 şi abandonate ulterior ( în contratimp cu evoluţiile din toate celelalte state europene) ar presupune, în condiţii rezonabile de fezabilitate, un interval cam de trei ani ( cu o recuperare de 0,6% – 0,7% din PIB pe an, dacă nu vrem să bulversăm din nou politica fiscală şi de venituri).
Adică cel mai devreme în 2021, ceea ce este improbabil şi ca întreprindere de principiu, deoarece 2019 şi 2020 sunt ani electorali, când, de regulă, se oferă ceva şi nu se discută despre limitarea scăderii ofertei sociale. Din păcate, tot din 2021 vom intra pe o logică modificată a accesării fondurilor europene.
Logică amorsată de ieşirea din Uniune a Marii Britanii, care era un contributor net important şi rediscutată apoi pe dimenisuni care exced economia pentru ţările central-europene, inclusiv cu conotaţii care se referă la modul de funcţionare al statului de drept şi cu reorientarea parţială dinspre centrul şi estul UE către statele din sud, unde regiuni din Grecia, Portugalia şi Spania se confruntă cu dificultăţi în creştere în materie de coeziune.
În acest context, evoluţia pe care o au cifrele referitoare la execuţia bugetară de-a lungul celor şapte ani ai exerciţiului bugetar european precedent ( 2014 – 2020) va cântări greu în alocarea resurselor. Inclusiv pentru România, care va trebui să arate un comportament responsabil şi voinţă în conformarea la valorile comune dacă vrea să acceseze fonduri la un nivel cât mai ridicat.
COMMENTS