Există şansă pentru mineritul românesc. Iniţiativă vs inerţie

Domnul Nicolae Bud crede cu sinceritate în șansa mineritului românesc de a juca un rol anume în dezvoltarea viitoare a țării. Chiar în condițiile în care cărbunele arată ca un animal rănit de starea vremii, de închiderea atâtor exploatări subterane iar minereurile au suferit căderea cea mai dramatică, mai putem vorbi de existența în funcțiune a 2-3 exploatări de minereuri polimetalice. Mineritul mondial merge înainte iar România ar avea nevoie de o Strategie națională pentru valorificarea bogăției minerale a țării.

Îmi vine în minte o anecdotă pe care o duc cu mine din adolescență. Doi bărbați, unul român, altul de pe nu știu unde, sunt puși în fața aceleași întrebări: – Aveți la îndemână o monedă de un leu. Ce faceți cu ea? Românul, previzibil, aș zice: – Trec strada și cumpăr de la chioșcul de vizavi un covrig! Străinul, mai puțin previzibil: – Merg acasă, pun bormașina electrică în priză, fac două găuri și vând moneda pe post de nasture cu doi lei! Ches­tiune de mentalitate, veți spune. Cel cu gândul la stomacul său gol procedează precum s-a văzut. Preopinentul, dacă are și bormașină e clar că trăiește într-o gospodărie în care a face un ban în plus prevalează.

Recurg la acest banc, evident prăfuit, cine nu-l știe, deoarece mi se potrivește în ceea ce vreau să zic în rândurile care urmează, care privesc mineritul – meseria pentru care am fost instruit pe vremuri la Petroșani, practicând-o ani și ani la mine acasă, în nordul cel mai de nord al țării, în Maramureș.

O meserie care își trăiește, la noi și aiurea, clipe căznite. S-au dus zilele frumoase când minerii și munca lor și traiul lor erau privite cu interes, cu respect, cu venerație chiar. Drept care, la noi și la alții, s-au scris,atunci, poezii dedicate lor, au fost compuse cântece imnice, au apărut filme memorabile care au străbătut lumea.

Au rămas mult în urmă zbaterile pentru bogățiile din adâncuri, goana după aur din filmele cu Chaplin, imaginile devastatoare din Valea Yukonului. Dar mineritul, cândva un tren de mare viteză, puternic și aducător de bogăție, chiar dacă nu mai are acele știute proprietăți superconvenabile, nu s-a oprit de tot, într-o nu știu care gară, într-un nu știu care an, vorba cântecului bineștiut. Statisticile la îndemână precizează că un clasament al producătorilor de minerale există și azi. Pe locul I se află China, urmată de SUA, Rusia, Australia. O precizare, așa de luat aminte: ocupantele locurilor 2-4 nu produc, împreună, cât China. Europa, s-a constatat, folosește un număr de 54 de materii prime minerale neenergetice. Însă Bătrânul Continent își asigură din producție proprie doar 7-8% din necesar. Prin urmare, mai bine de 90% din cât îi trebuie provine din import. Să mai trec aici și o altă informație: dintre cele 20 de materii prime minerale denumite critice, doar 5% sunt produse în Europa, restul venind din exterior (din China, oricum, peste 30%).

Așadar,mineritul mondial merge înainte, nădușind copios pentru a valorifica rezervele la dispoziție. Dar la noi? Dacă înainte de anul 1989 sectorul minier s-a dezvoltat chiar mai mult decât permitea potențialul resurselor minerale solide, exploatabile din punct de vedere economic, astăzi situația se prezintă, o știe toată lumea, extrem de neconvenabil. Ce s-a întâmplat, cunoaștem. Evenimente de im­portanță crucială pentru societatea românească declanșate la sfârșitul lunii decembrie ‘89 au generat un comportament și modificări ne­prevăzute. Trecerea la economia de piață, pregătirile pentru aderare și, apoi, intrarea în Uniunea Europeană au condus și în industria extractivă și prelucrătoare la o situație cu totul nouă. „Mormanul de fiare vechi”, etichetă aplicată cu dezinvoltură pe tot ce funcționa în România, a fost identificat și în spațiul mineritului, cu consecințe catastrofale din punct de vedere economic și social. Sunt creionate în țara noastră un număr de 14 regiuni miniere, circumstanțializate în 16 județe. În ofensiva contra trecutului, au fost finalizate lucrări de închidere a 170 de obiective miniere. De amintit că în aceste perimetre, un număr de 155 de localități depindeau, la data încetării activității miniere, în proporție de peste 50% de acest sector economic. Ca să introduc un exemplu pe care îl știu bine: în zona Borșa-Vișeu, 75% din populația activă lucra în minerit.  A urmat ce știm…

Am examinat și eu un studiu făcut pe 24 de țări, printre care și România. A fost luat în considerație un set de parametri în raport de care s-au formulat aprecieri. Nu e cazul să obosesc cititorul acestor pagini cu suma de constatări care ne privesc. Dar găsesc necesar să relev câteva. În ce privește LE­GISLAȚIA MINIERĂ ȘI REGLEMENTĂRILE, studiul consideră că avem o situație neutră (adică nici negativă, nici pozitivă, cum au alții). ACCE­SUL LA INFORMAȚII SPECIFICE E CA­RAC­TERIZAT DREPT UȘOR (alții stau altfel: Germania, Finlanda, Slovacia – de tot simplu; Albania și Muntenegru – dificil). Nu stăm bine la criteriul PROSPECTIVITATE GEOLOGICĂ. În schimb, aș menționa că „o du­cem bine” la capitolul COSTURI CU MUNCA VIE: avem un salariu coborât, mai jos decât noi stă Albania…Suntem văzuți cel mai rău când vine vorba de criteriul ÎNFIIN­ȚAREA UNEI COMPANII MINIERE.

Mă număr printre cei care cred cu sinceritate în șansa mineritului românesc de a juca un rol anume în dezvoltarea viitoare a țării. Chiar în condițiile subliniate mai sus. Știu, este greu să te entuziasmezi când cunoști starea în care se află principalele grupe de substanțe care se exploatează azi la noi. Cărbunele arată ca un animal rănit de starea vremii, de închiderea atâtor exploatări sub­terane. Substanțele radioactive practic nu se mai exploatează în clipa de față. Minereurile au suferit căderea cea mai dramatică, abia de mai putem vorbi de existența în funcțiune a 2-3 exploatări de minereuri polimetalice. Sec­torul de substanțe nemetalifere și roci utile se confruntă cu dificultăți severe din pricina tehnologiilor învechite, a infrastructurii neco­respunzătoare, de situația jalnică produsă me­di­ului înconjurător. Eram cândva un actor important la capitolul sare. Acum, cheltuielile mari pe care le implică producția, starea ne­dorită în privința utilajelor folosite ne plasează mult în urma altora.

Ceva poate fi făcut. Cine? Ce?

Sunt bucuros să constat că oameni dornici în schimbarea drumului în bine a mineritului, în circumstanțele actuale, există. Ei caută pe diferite căi să imprime un traseu concret renașterii activităților miniere în țara noastră, se zbat după puterile lor să identifice puncte de sprijin, să aglutineze masa critică fără de care pașii în direcția cea bună nu sunt posibili.

Vă semnalez existența Asociației Profesio­nale Munții Apuseni. E drept, nu una cu succesul la public pe care îl au Veta Biriș ori Nicolae Furdui Iancu, atunci când traduc torențial în cântec și vibrante sentimente trăi­rile Apusenilor și ale Ardealului în întregul său. Dar Asociația își dorește, în egală măsură, să stârnească entuziasmul nostru și față de zestrea încă ascunsă a adâncurilor din această parte de țară – și nu numai – să potrivească astfel lu­crurile încât ce poate fi de folos, valo­rificabil, generator de venituri, aducător de liniște și bunăstare în casele oamenilor, să-și intre pe rol.

Anul trecut s-a ținut Forumul Minier Ro­mân, aflat la cea de a treia ediție, în orga­nizarea Asociației profesionale Munții Apu­seni, condusă de un specialist de rasă, de un entu­ziasm debordant, domnul Alexandru Nicolici. Am pus umărul, la rându-mi, într-o anu­mită măsură, la organizarea și buna lui desfășurare. Forumul a adus alături univer­si­tari, oameni de afaceri, piese de reală statură în practicarea mineritului. S-au aflat în sală reprezentanți de nivel ai autorităților – înalți demnitari, șefi de departamente în ministere și agenții centrale, experți în varii domenii. Orga­nizat pe module tematice, Forumul a prilejuit un flux bogat de puncte de vedere, de analize temeinice, de aprecieri, de sugestii inteligent formulate dar și de …jelanii la obiect, venite din practica de zi cu zi.

N-am să vă țin în loc cu detalii. Dar nici nu mă abțin a releva o seamă de aspecte importante puse pe masă de vorbitori. Ca și cum la peron ar fi tras o garnitură de tren pe care cei de față o doreau burdușită cu materie primă pe termen scurt, mediu și lung. Sunt acele probleme care repede rezolvate mențin speranța readucerii mineritului între vectorii care pot aduce la vedere avantajele bineștiute. Mărturisesc, eu unul, identific în acești protagoniști ai binelui, personalități seduse de dragostea pentru mineritul românesc și convingerea că ei cred în revigorarea interesului față de valorificarea a ceea ce ne-a lăsat Cel de Sus, de la nașterea lumii, în seifurile subterane ale țării. Sunt purtătorii de ioni pozitivi, oameni-inițiativă. De partea cealaltă, în litera propunerilor auzite și cu acest prilej tronează birocrația în toată desfășurarea ei, motivată uneori, dar deloc de acceptat, de tolerat. Adversitatea INIȚIATIVĂ / BIRO­CRAȚIE se cuvine tranșată, veți fi de acord cu mine, în favoarea celei dintâi.

Este clamată de atâta vreme o Lege a minelor, începută de mai multe ori dar niciodată dusă până la capăt. Aud că circulă din nou vestea că Parlamentul o primește azi, mâine. Dar s-a mai întâmplat și altădată. Dar n-a ieșit nimic. Să fie acesta acordul final?

Se susține crearea unei Autorități Națio­nale în domeniu, care preluând structuri existente – ANRM, de pildă – și experiența lor de apreciat, să devină funcțională, îngemănând atribuții și dezlegări necesare impulsionării tuturor demersurilor capabile să catalizeze mineritul la noi acasă, să urgenteze decizia așteptată, fără de care birocrația își poate rezerva lejer un portofoliu de mijloace inconfortabile pe timp îndelungat. Sunt de luat la refec reguli gândite pentru alte etape ale tranziției dinspre economia centralizată spre economia de piață. Investitorii, străini ori autohtoni, nu pot fi ținuți la ușă cu anii, pe seama unor criterii de secretizare, bune la vremea lor dar incomode până la exasperare, fiind acum rău înțelese și nefericit aplicate. Poți încerca, dar e păcat. Îi poți ține atenți la oferta ta de business un oarece timp dar dacă se satură de atâta așteptare și își iau hamul și praștia și pleacă în altă parte? Sunt vrafuri de aprobări care trebuie obținute înainte ca un proiect să primească parafa finală. Este o întreagă odisee în cazul demersurilor pentru redeschiderea unor unități miniere scoase grăbit din circuit. Aprobările vin greu din pricina nevoii de corelare între diverse regle­mentări. Drept e, fiecare departament acțio­nează în baza legilor, a hotărârilor specifice. A le găsi numitorul comun este o altă poveste. S-a vorbit la Forum de nevoia unei comisii inerministeriale care să elaboreze un drum critic al rezolvării operative în domeniu.

Ne trebuie o Strategie națională pentru valorificarea bogăției minerale a țării. Asta nu înseamnă că nu știu de preocupările existente în această privință fie la Academia Română, în sfera universitară, pe palierele cercetării de specialitate Sunt, din câte știu, redactate o serie de variante. Dar spun și eu ce s-a spus cu insistență în cadrul Forumului Minier: ca și în cazul Legii Minelor, proiectul nu este asumat de un for anume, de natură a-i da statut juridic și executoriu. Orice amânare aduce prejudicii ideii de progres în această materie.

Subsolul românesc nu mai este cel de altădată, aurarii din Apuseni, întâlniți cândva la tot pasul,și-au trăit traiul. Dar ce avem, cât avem, e al nostru și bine ne-ar prinde să căutăm a-l pune în valoare. Depinde de noi dacă suntem dispuși să acționăm ca în anecdota de mai sus. Nu avem la îndemână un dolar cu care trebuie să ne gândim ce facem. La mijloc ar fi leul nostru. ”Am un leu și vreau să-l beu”, ne povestea prin cântec un frate siamez al celui cu covrigul. Hai mai bine să vedem dacă nu putem scoate pe el contravaloarea unui nasture (dus eventual spre trei lei). E ceva decât nimic. Cu atât mai mult cu cât alții nu îl au, noi da!

Ar mai fi destule de amintit din fră­mântările participanților la Forum. Să nu uit a aminti de năduful cu care s-a vorbit la capitolul meseriașilor din minerit. Pensionările au diminuat usturător numărul meseriașilor din domeniu, muncitori, maiștri, ingineri. Școli de profil nu prea mai există. Cifrele de pregătire în învățământul superior sunt minuscule. Cu cine vom lucra mâine? Iată o întrebare.

Exprimând încă odată admirația față de ac­țiu­nile Asociației Profesionale Munții Apuseni, la adresa liderului său, domnul Ale­xandru Nicolici, voi sublinia nota de optimism degajată de prezența la Forumul găzduit la sediul din București al Asociației Inginerilor din România (președinde prof. Univ. dr. ing. Mihai Mihăiță) a reprezentanților autorităților centrale. S-au aflat printre participanți dl. Costin Grigore Borc, la acea dată viceprim-ministru, care a dat citire și Mesajului adresat participanților de domnul prim ministru al României, dl.Sorin Sergiu Chelmu, secretar general al Guvernului, dl.Gheorghe Duțu, președintele ANMR; doamna Daniela Pescaru, secretar de stat în Ministerul Finanțelor Publice, dl.Viorel Lascu, secretar de stat, respectiv doamna Dorina Mocanu, director general în Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, dl.Sorin Găman, director general în Ministerul Economiei. Așa cum spuneam și în cuvântul meu în cadrul Forumului de la București, sper ca prezența acestora și a unui mare număr de experți în domeniu să lase la sfârșit de mandat o contribuție vizibilă, exigentă și aplicată, profesională cu efect vizibil în valorificarea mineralelor din România. I-am ascultat afirmând că este oportun să fie luate în considerare modificări europene în vederea facilitării potențialilor investitori interesați de activitatea minieră, implementarea schimbărilor în ce privește cadrul legislativ din sectorul minier, opti­mizarea operațiunilor din acest sector. S-a rostit de la tribună și acest punct de vedere: ținând cont și de situația internațională, sec­torul industriei miniere din România trebuie să reprezinte un segment deosebit de important, menit să susțină cât mai activ dezvoltarea economică a țării prin furnizarea unei game majore de produse miniere utilizate ca atare sau ca materii prime.

Mă voi referi în încheierea acestui articol la un evenimen recent din viața Asociației Profesionale Munții Apuseni: adunarea ge­nerală a membrilor săi, ținută în „ograda proprie”, în orașul Brad. Aceasta s-a dovedit ca de fiecare dată un creuzet de idei interesante. O propunere venind din partea directorului general al Cuprumin Abrud, Nicolae Turdeanu, membru al APMA a stârnit aplauze. Fostul meu coleg de la Institutul de mine Petroșani are în vedere realizarea unei uzine metalurgice în zona Munților Apuseni. Bravo! zic și eu si mă întreb: unde sunt Baia Mare si Zlatna de altădată? Participanții la adunarea generală au luat hotărârea ca Asociația să adere la două structuri internaționale de profil. În primul rând este vorba de EUROMINES – uniune de asociații naționale de minerit și geologie, deosebit de activă pe plan european. În același timp, prin vot, a fost propusă afilierea APMA la FEDERAȚIA EUROPEANĂ DE GEO­LOGIE, o comisie de specialiști fiind desem­nată să acționeze în acest sens.

Se cuvine a fi menționat un fapt. Pornind de la o justă înțelegere a evenimentului a­mintit, dl. Gheorghe Șimon, ministrul Eco­nomiei, a ținut să fie reprezentat la Brad, de un locțiitor al său, doamna Simona Teghiu, se­­cretar de stat. Ceea ce s-a dovedit extrem de util dezbaterilor.

Sunt cele de mai sus semne de mișcare în direcția cea bună.

Nicolae BUD, Consilier al Președintelui Grupului de Firme Astra, Dr. în economie, Dr. în inginerie