Pasionat de pieţele financiare, cărora le-am dedicat aproape două decenii, ca analist în câmpul media şi, mai nou, în cel al cercetării fundamentale, nu am precupeţit niciun efort în a aborda orice subiect legat de domeniu. Am făcut acelaşi lucru şi de la nivelul catedrei şi oriunde paşii m-au purtat pentru vreo conferinţă sau vreun workshop. Şi credeam că nu mai poate să mă surprindă nimic, în ceea ce priveşte evoluţiile pieţelor financiare. Total eronat! Fenomenul la care asist în acest debut de an 2015, furtuna pornită într-un pahar cu apă, încearcă să dea peste cap concepte şi percepte înrădăcinate adânc în teorie şi practică.
Ascultându-i pe debitorii în franci, bine mânaţi de la spate de către avocaţi extrem de abili, care însă, dincolo de ceea ce ei numesc datorie patriotică, fac foarte mulţi bani pe seama acestora, a trebuit să am lungi clipe de reflecţie. Dacă această văpaie peste care şi politicienii toarnă gaz, chiar dacă nu se apropie niscaiva alegeri, se va soluţiona prin vreo metodă arbitrară – vreo Lege sau Ordonanţă de Guvern –, sunt hotărât să scot, în ceea ce mă priveşte, din manualul de finanţe, noţiunea de risc valutar. La ce mi-aş mai răci gura să îl predau, atât timp cât unora li se pare normal ca, după ce au plătit şapte ani rate reduse, pentru că dobânda la franci a fost mică iar cursul stabil, acum statul sau mai ştiu eu cine să le preia din povara suplimentară adusă de deprecierea sus-numitei monede. Şi aş face o precizare – moneda în cauză nu e nici exotică şi nici toxică, aşa cum o cataloghează mulţi, e o valută cu caracteristici specifice, cu fluctuaţie vitregită, timp de trei ani, de o măsură de limitare forţată (ale cărei efecte se văd acum) şi aparţine unei economii respectabile.
A rezolva acum printr-o măsură arbitrară, otova, toate cazurile numite preţios sociale (incluzându-i aici şi pe cei care au luat sute de mii de franci pentru a-şi cumpăra case sau maşini de lux) nu ar face decât să rostogolească greşeala făcută de Banca Naţională a Elveţiei. O greşeală care, dincolo de istericalele produse la Bucureşti, va costa mult o economie bazată pe turism şi exporturi, cum e cea din ţara cantoanelor. Sunt măsuri individuale de rezolvare suficiente, iar BNR le-a enunţat recent: negocierea unei dobânzi mai mici, a unor termene mai lungi, chiar şi fosta „electorată“ rebotezată, nefericit zic eu, „scade rata“. Spun chiar şi, pentru că nu sunt întru totul de acord cu o măsură care, pe undeva, va face o redistribuire de povară atunci când se va ajunge la acele scutiri de impozite. Dar oricum, e o soluţie mult mai bună decât să se dea o lege care să îi afecteze pe aproape toţi cei care au legătură cu băncile: în primul rând pe cei cu depozite, care şi vor vedea topite şi firavele bonusuri pe care le primesc pentru că-şi ţin banii în conturi; apoi, companiile şi cei creditaţi în alte monede, pentru că băncile, cu profitabilitate în teritoriu negativ, vor transfera mare parte din aceste noi pierderi în spatele celorlalţi parteneri de business; nu în ultimul rând statul (adică tot noi, contribuabilii), pentru că impozitele pe profit ale băncilor sunt sursă importantă la buget.
Nu aş vrea să mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă o reţetă falsă prescrisă acum pentru „boala francului“ s-ar replica pentru o potenţială „boală a dolarului“ (restrângerea intervenţiilor Fed a crescut puterea dolarului, iar BCE a decis să adopte ea relaxarea cantitativă). Iar visul urât şi scenariile negre ar prinde cu adevărat dimensiuni apocaliptice dacă reţeta ar trata şi „boala euro“. Până la urmă, toţi debitorii în valută au aceleaşi drepturi, nu?
COMMENTS