Probabil unul dintre subiectele momentului, pentru „media“ economică din România şi nu numai, este Codul Fiscal (şi complementarul său, Codul de Procedură Fiscală). Cine putea să le radiografieze cel mai bine, notând plusurile şi minusurile aferente, decât reputatul „fiscalist“, avocatul Gabriel Biriş?
Cum apreciaţi Noul Cod Fiscal?
Când vorbim de Codul Fiscal, trebuie să definim pentru început cum ne poziţionăm. Într-adevăr, vorbim de o relaxare semnificativă a fiscalităţii în anumite zone. Sunt şi impozite, cum ar fi cele pe terenuri şi pe clădiri, la care putem vorbi atât de anumite creşteri, cât şi de scăderi. Aşadar lucrurile sunt împărţite.
Trebuie subliniată scăderea semnificativă a impozitului pe consum: cota TVA scade atât în cotă standard de la 24% la 20%, cât şi ca aplicare a ei la alimentele de bază, de la 24 la 9%. Aceasta e o certitudine!
Totodată observăm o scădere destul de importantă a accizelor la combustibili şi la alcool, după ce anterior acestea fuseseră majorate semnificativ. De asemenea, sunt eliminate accizele nearmonizate, deci, una peste alta, avem o scădere şi la accize.
Dacă ne uităm la impozitele pe profit şi pe venit, lucrurile rămân în mare la fel ca acum. Pentru prima dată însă, în ceea ce priveşte contribuţiile sociale obligatorii, vedem că şi baza de calcul la contribuţii la sănătate este plafonată. În cazul persoanelor care obţin venituri din activităţi independente (venituri comerciale, PFA, din profesii libere, din drepturi de autor) aparent contribuţia la pensii scade semnificativ, pentru că procentul la care se calculează contribuţia nu mai este 31,3%, ci de 10,5%. În realitate, contribuţia creşte semnificativ pentru cele mai multe venituri: dacă până acum exista posibilitatea de a alege pentru ce sumă se plăteşte contribuţia de 31,3%, marea majoritate a asiguraţilor optau pentru suma minimă de 800 lei (contribuţia medie fiind de 240-250 lei/lună). Pe de altă parte, 10,5% din venitul impozabil efectiv realizat poate să fie semnificativ mai mult, plafonat la cinci salarii medii. Practic, în momentul de faţă vorbim de o contribuţie maximă de 1.200 lei faţă de aproximativ 250 lei înainte! E o diferenţă!
De neînţeles pentru mine este însă eliminarea de la calculul impozitului pe venit a cheltuielii cu contribuţia la sănătate, care a devenit nedeductibilă. Dacă privim îndeaproape această măsură, vom observa următoarele: este o contribuţie obligatorie, nedeductibilă, deci indirect, pentru veniturile din contracte de muncă şi veniturile din activităţi independente aflate sub plafon, fără posibilitatea de a compensa neductibilitatea, vorbim practic de o creştere a cotei de impozit pe venit de la 16% la 16,88% (efect real al nedeductibilităţii). Poate pare mic, dar este un efect negativ pe care îl vor resimţi foarte mulţi români. Să nu uităm faptul că sub plafon sunt 99% din totalul angajaţilor. În concluzie, putem spune că pentru mulţi români impozitul pe salarii şi pe venit va creşte.
Cum vor fi taxele pe imobile şi terenuri unde se prevăd mişcări importante?
Impozitele şi taxele locale suscită şi ele opinii mult mai împărţite. Pentru cea mai mare parte a populaţiei impozitul pe teren va creşte semnificativ datorită faptului că suprafaţa pe care este construită clădirea va deveni impozabilă. Apoi, datorită faptului că până acum cota de impozitare pe clădiri era de 1% din valoarea impozabilă, valoarea impozabilă rămâne mai mult sau mai puţin la fel, dar cota poate să crească până la 3% efectiv. Ecartul este între 0,8 şi 2%, cu posibilitatea autorităţilor locale de a-l majora cu încă 50% (deci cota poate atinge valoarea maximă de 3%). Este puţin probabil însă ca primarii şi Consiliile Locale să decidă majorarea în rândul persoanelor fizice, din motive electorale. Nu va fi însă şi cazul firmelor.
A fost conturată o semireformă la impozitul pe clădiri: se elimină distorsiunile existente în momentul de faţă între persoanele fizice şi persoanele juridice. Astfel, pentru acelaşi tip de clădire, diferenţierea nu va mai fi în funcţie de cine este proprietar sau de destinaţia clădirii. Pentru persoanele fizice care deţin apartamente impozitul va rămâne la fel, dar pentru persoanele juridice care deţin apartamente, impozitul va scădea semnificativ de la 1,5% la 0,1% (de 15 ori).
Dacă ne aplecăm asupra clădirilor cu destinaţie comercială, vom distinge următoarele modificări: pentru persoanele juridice care au clădiri cu destinaţie comercială impozitul rămâne la fel, în timp ce pentru persoanele fizice care deţin clădiri cu aceeaşi destinaţie impozitul creşte semnificativ, până la nivelul plătit astăzi de persoanele juridice.
Din păcate, reforma nu a fost dusă până la capăt, s-a lăsat ca bază de calcul valoarea de inventar, valoarea de piaţă, cea rezultată din evaluări, ceea ce face ca practic acest impozit pe clădiri să descurajeze investiţiile de calitate. Calitatea costă şi totodată intră în baza de calcul al impozitului.
Per total vedem că îngrijorările exprimate de Consiliul Fiscal şi de oamenii care se uită cu responsabilitate la echilibrele macroeconomice şi bugetare sunt fondate.
Ştim că dezechilibrele ne pun pe toţi în pericol, inclusiv business-ul care ar fi în primă fază câştigător al reducerilor de fiscalitate. O deteriorare a situaţiei financiare contribuie la deteriorarea rating-urilor, care va avea impact asupra nivelului câştigului fiecăruia.
Îngrijorarea expusă de Consiliul Fiscal cu privire la reducerea veniturilor bugetare cu o sumă nesustenabilă şi anume aproximativ 18 miliarde de lei efect de bază, ceea ce presupune 18 miliarde scoase din economie, este de înţeles. Deci depinde cum privim problema, este foarte important însă ca lupta împotriva evaziunii să producă efectele de lărgire a bazei care să compenseze aceste reduceri.
Vedem o agitaţie şi acţiuni foarte dure în ultima perioadă ale ANAF-ului, măsuri care au făcut mult mai dificilă, aproape imposibilă, înregistrarea ca plătitor de TVA a companiilor noi, ceea ce aparent va duce la reducerea evaziunii, dar din păcate va genera şi foarte multe victime colaterale, business-uri oneste care se vor închide din cauza abuzurilor ANAF şi, de asemenea, business-uri care nu se vor mai deschide din cauza dificultăţilor de înregistrare ca plătitor de TVA.
Din punctul meu de vedere, ca specialist, mă întreb dacă nu cumva eforturile pe care personal le-am depus în ultimii ani de îmbunătăţire a legislaţiei, de creare a unor politici publice care să ducă la reducerea evaziunii şi la eliminarea concurenţei neloiale între antreprenorii corecţi şi evazionişti, au fost zadarnice. Plus faptul că am sesizat de mult ideea conform căreia evaziunea este unul dintre principalii generatori de cash care alimentează corupţia.
Este un cerc vicios şi mă întreb dacă nu cumva am greşit, căci toate măsurile acestea de combatere a evaziunii, de creare a unui mediu de afaceri coerent, dacă nu sunt făcute cu bună credinţă, riscă să facă mai mult rău decât bine. În momentul în care instituţia sau şeful instituţiei admite că nu este nici o problemă dacă vor exista şi victime colaterale, adică se admite că şi antreprenori corecţi vor fi puşi în genunchi sau poate chiar trimişi la închisoare, ceva mi se pare fundamental greşit şi mă întreb dacă nu ar trebui să renunţ pur şi simplu la a mai vorbi pe tema reformelor şi la a mai deschide cutia Pandorei.
În momentul în care văd că legea neclară interpretată în favoarea contribuabilului este inclusă în legislaţia fiscală, dar înaintea ei mai sunt incluse alte 4 aliniate care pun contribuabilul într-o poziţie mult mai rea, pentru că s-au luat regulile de la interpretarea contractelor din Codul de Procedură Civilă şi au fost puse în Codul de Procedură Fiscală, practic invalidând tot ce am învăţat până acum: că legea fiscală este de strictă interpretare. Îţi pui problema dacă nu era mai bine în vremurile trecute. Noi vorbim de indubio contra fiscului şi se pun în Codul de Procedură Fiscală măsuri care agravează dezechilibrele procesuale dintre contribuabili şi stat, dar ce facem? Ne dăm legi pentru a ne putea oprima propriii cetăţeni?
Cum ar putea fi apreciată activitatea ANAF, în comparaţie cu fiscul american sau fosta noastră miliţie economică?
Miliţia economică îşi făcea treaba pe vremea lui Ceauşescu: nu aveai dreptul la comentarii. Consider că ANAF nu se poate compara cu Miliţia Economică, fiind mult sub aceasta. Spun asta pentru că, în istoria recentă a ANAF, sunt nişte tinichele uriaşe, plus foşti oameni aflaţi la conducere şi acum anchetaţi pentru evaziune fiscală!
Este o mare nevoie de reconstruire a încrederii, iar recâştigarea respectului românilor nu se poate face comiţând abuzuri. Nu se mai poate chiar orice în ţara aceasta, am evoluat considerabil. Vedem că după doar o săptămână de razii deja se pune problema modificării legii (n.r.: e vorba de OG care dădea ANAF posibilitatea să închidă pe termen limitat agenţi economici pentru neconcordanţe de 1 leu între încasări şi documentele justificative). Această Ordonanţă de Urgenţă ar fi trebuit declarată neconstituţională pe derogarea cu suspendarea executării actului pentru că pune cetăţeanul în imposibilitatea de a se apăra! Acest lucru nu este posibil într-un stat de drept! Dar avocatul Poporului tace! Prin acest act normativ au fost conturate toate condiţiile pentru a închide business-uri şi s-au creat şi norme astfel încât cel atacat să nu se poată apăra. Probabil autorii nu şi-au închipuit că o să se ajungă în practică la situaţii absurde, de pe urma cărora să piardă toată lumea.
Poate câştiga statul cu astfel de măsuri?
Haideţi să luăm o situaţie concretă. ANAF dă o amendă de 10.000 lei. Să presupunem că proprietarul va plăti în 48 de ore, deci suma va fi de 5.000 lei. Statul încasează 5.000 lei amendă, dar plăteşte şi inspectorii care dau această amendă. Contribuabilul se alege cu o pagubă de câteva zeci de mii de lei, ceea ce până la urmă e şi paguba statului. Dincolo de paguba adusă agentului economic, acesta îşi va restrânge activitatea şi va plăti impozite şi taxe mai mici!
Am putea avea şi contraargumentaţie: dacă se va închide un restaurant aici, cel de lângă, care funcţionează corect, va vinde mai mult. Practica a arătat că e o realitate discutabilă. Dar este anormal ca prima sancţiune să fie de câteva mii de ori mai mare decât neregula. Aşadar legea este strâmbă.
O altă lege caracterizată de acelaşi adjectiv, din punctul meu de vedere, este cea conform căreia toţi specialiştii care iau la cunoştinţă în cursul activităţii de detalii cu privire la tranzacţii de peste 5.000 euro, inclusiv cele prin bancă, trebuie să le raporteze zilnic.
Nu ne bântuie un pic paranoia vechii securităţi, mascată sub faţada luptei împotriva finanţării terorismului? Nu mergem, totuşi, prea departe?
Am să vă răspund venind, de asemenea, tot cu un exemplu: să presupunem că dumneavoastră sunteţi avocat şi eu sunt avocat, ne întâlnim pe holul de la tribunal, deci suntem în cursul desfăşurării activităţii. Eu vă spun de maşina care îmi făcea probleme şi pe care am vândut-o, iar ulterior mi-am luat alta. Sunt două tranzacţii de care aţi luat la cunoştinţă în cursul activităţii şi pe care trebuie să le raportaţi. Vă e destul de dificil să le raportaţi, fiind vorba de maşina cunoştinţei X, însă vă puneţi şi întrebarea: dacă mai este cineva de faţă? Ne vom confrunta cu situaţii similare celor din perioada comunismului, în care părinţii nu spuneau bancuri politice de faţă cu copiii de teama inocenţei lor. Vom ajunge exact în situaţii ca aceea de a nu mai vorbi. Şi să nu ne mire dacă mâine vom afla că ANAF, SRI sau alte instituţii vor cheltui câteva milioane de lei pe mii de terabytes, ca medii de stocare necesare.
S-ar pune nişte întrebări. Are ANAF posibilitatea de a primi într-un mod sigur această informaţie? Avem siguranţa că informaţia nu poate fi deturnată? Are ANAF posibilitatea de a stoca în mod sigur? Dacă nu o are, cât va costa să cumpere atât capacitatea de stocare, cât şi măsurile de siguranţă? Dacă toţi aceşti bani sunt cheltuiţi, care este utilitatea lor? De ce o instituţie trebuie să primească aceeaşi informaţie de 10 ori? Sunt doar câteva semne de întrebare ce trebuie ridicate.
Am tot dat un exemplu: cel mai eficient şi rudimentar mod de atac informatic este acela de a inunda cu informaţie ţinta: creezi milioane de conturi false şi din acele milioane de conturi false accesezi simultan ţinta. Sute de mii de tranzacţii de peste 5.000 de euro zilnic înmulţite cu cel puţin 5 raportări pe tranzacţie dau câteva milioane sau zeci de milioane de intrări de raportări zilnic. Cine poate să proceseze un munte de informaţii? Şi care este finalitatea?
Ar fi infailibil un astfel de sistem de raportare, din punctul de vedere al ANAF?
Să ne gândim puţin la scandalul de corupţie de la ANRP: persoana în cauză nu a mers cu camionul pentru a lua banii cu pricina! I-a primit în cont: din contul alimentat de o instituţie publică s-au scos bani cu sacii, cash. Iar băncile sunt convins că au raportat la Oficiul pentru Spălarea Banilor, pentru că erau în mod sigur sume mai mari de 15.000 de euro. Ce au făcut procurorii cu informaţiile respective? Nu era deloc suspect că cineva a scos milioane? Nimic! Au lăsat să se acumuleze paguba la nivel de miliarde, în loc să o prevină! Şi atunci de ce ne obligă pe noi acum să raportăm tranzacţii de peste 5.000 de euro prin bancă, când nu s-a reuşit să facă nimic în acea perioadă, cu toate că au avut toate informaţiile? Se creează o senzaţie de nesiguranţă…
Şi pentru că îmi plac exemplele, voi insista pe ele. Să presupunem că avem o vânzare-cumpărare de imobil. Vânzătorul-persoană juridică, cumpărătorul-persoană juridică, fiecare cu contul la altă bancă, fiecare cu propriul avocat, contabil, auditor, agent imobiliar. Părţile merg împreună la un notar. Deci rezultatele ar consta în 11 raportări pentru aceeaşi operaţiune. Aşa ceva vrea să creeze ANAF-ul?
Revenind la Codul Fiscal, se mai puteau face optimizări?
Se vehiculează faptul că asistăm la un Cod Fiscal foarte liberal, pro dreapta, pro cetăţean, pro business. E bine că s-a luat decizia eliminării impozitelor pe construcţii speciale şi pe dividende.
În 2001, când a fost introdus impozitul pe microîntreprindere de 1,5%, am descoperit cu toţii oarecum timid că legea a fost atât de prost scrisă încât managerii nu mai trebuiau plătiţi pe contracte de muncă: puteau să-şi facă o firmă cu care să preia managementul angajatorului şi, în loc de aproximativ 60%, plăteau numai 1,5% impozit pe venit, plus 5% impozit pe dividend. Aşa era atunci! A urmat introducerea impozitului de 16%: s-a creat o gaură bugetară şi s-au căutat modalităţi de acoperire. Evident, au descoperit microîntreprinderile: au mărit impozitul de la 1,5 la 3%, au crescut şi impozitul pe dividende de la 5-16%. Nu au ţinut cont însă de faptul că impozitul pe dividend se aplică asupra unui venit care fusese deja impozitat! În această situaţie au început să dispară microîntreprinderile, căci nu au mai putut fi folosite pentru consultanţă şi management: 16% +16% devenise prea mult. S-a trecut la PFA. După intrarea în vigoare a Noului Cod Fiscal vom trece, cel mai probabil, de la PFA la SRL.
În concluzie, sunt mai multe plusuri decât minusuri în materie de noua fiscalitate?
Dacă ne întoarcem la ideea de bază, vedem o serie de măsuri aparent bune, dar care nu se leagă. Pe noi ce ne interesează? Stabilitatea şi predictibilitatea. Din păcate avem tendinţa de a uita: cota unică nu a avut efecte imediate, iar dacă nu veneau nişte corecţii se crea haos. Să nu uităm că atunci s-au mărit alte impozite, s-au eliminat nişte deductibilităţi, a mai crescut impozitul pe dividende, s-au mai adăugat măsuri antiabuz la microîntreprinderi, ceea ce a mutat o masă impozabilă de câteva miliarde bune de la persoane juridice la persoane fizice. Păreau că au crescut veniturile declarate, lucru fals însă: ele erau acolo, dar sub altă formă!
Din păcate nu există o analiză serioasă pentru a corela toate aceste măsuri şi nu poate înţelege cineva faptul că fiscalitatea funcţionează precum un ceas mecanic de calitate: dacă nu are toate rotiţele la locul lor, mecanismul este jalnic! În caz contrar, el poate fi o capodoperă.
COMMENTS