La fel ca la începutul toamnei, când pe teatrul de război din Ucraina- pe care Kievul acum, cu sprijin NATO, îl extinde cu lovituri de rachete în adâncimea Rusiei europene- era instalată o pauză operaţională determinată de egalitatea de şanse a beligeranţilor , acum intrarea în iarna determina / impune acestora o conduită cvasi-similara . Căderea zăpezii şi venirea temperaturilor de îngheţ au micşorat , dar nu anihilat , ritmul /intensitatea confruntărilor pe frontul întins terestru pe cca 1500 Km. ( din care 300 de înfruntări active foarte dure , în gen precedentele conflagraţii mondiale ) , deşi Rusia nu a slăbit deloc , chiar dimpotrivă, atacurile cu rachete şi drone asupra infrastructurilor critice şi oraşelor ucrainene ( dar nu şi în Vestul acestei ţări ) . În media internaţională şi a beligeranţilor abundă, ca rezultat al acestei situaţii operaţionale cvasi-incerte , o serie de comentarii şi analize privind caracterul , motivaţia şi trăsăturile inedite ale războiului deocamdată desfăşurat în cadru strict european, dar cu implicaţii sistemice ( globale) evidente şi profunde . Aproape nimeni nu mai neagă azi că viitorul confruntării, şansele păcii sau armisitiului o dată implementate , vor inaugura modalitatea de croire a altei alcătuiri sistemice europene şi globale şi, invers, perspectivele unui nou război mondial, neîndoielnic nuclear , s-ar micşora exponenţial cel puţin pentru actualul deceniu. O privire rapidă, aşadar fragmentata şi incompletă , asupra acestei mase imense de producţie a jurnaliştilor şi experţilor militari sau inruditi- politologi, sociologi, istorici, etc- ne permite totuşi să realizăm unde suntem la sfârşit de an 2022 şi după mai bine de 300 de zile de înfruntări sângeroase între Rusia şi Ucraina.
Mai întâi, trebuie subliniat că pauză operaţională intervenita o dată cu venirea iernii nu este determinată doar de impedimentele obiective legate de precipitaţii şi temperaturi scăzute, ci sunt vizibile şi alte trăsături ale capabilităţilor combatanţilor . Astfel, Rusia s-a văzut nevoită să-şi ajusteze efortul operaţional atât datorită faptului că recenta mobilizare parţială a furnizat circa 300 000 de oameni care trebuie instruiţi înainte de implicarea lor în luptă, aşadar nevoită să asume o conduită rezervată/prudenta privind desfăşurarea operaţiilor terestre, compensate bineînţeles cu o năpraznică şi repetată aproape zilnic campanie de distrugere a infrastructurilor critice civile şi militare ucrainene.Trebuie adăugată şi alta trăsătură devenită imperativa părţii ruse , anume ajustarea liniei frontului astfel încât să evite ca adversarul să profite de slăbiciunea sastfel manifestata şi să avanseze , aşa cum s-a întâmplat în regiunea Herson, unde ruşii s-au repliat pe malul estic al Niprului ori în porţiunea nordică a frontului, mai ales în zona Harkov. Pe de altă parte, Ucraina face eforturi uriaşe, până acum încununate cu succes, pentru a evita un colaps determinat de pagubele aduse infrastructurii critice necesare operaţiilor militare- energetică, comunicaţii, etc- , precum şi moralului naţional sub loviturile rachetelor şi bombardamentelor aeriene defasurate în valuri de inamic. Generalul Valery Zaluzhny, comandantul forţelor armate ucrainene , într-un interviu acordat unei publicaţii reputate la începutul lunii decembrie 2022, descrie frontul rusesc ca fiind astăzi într-o “ o situaţie de no-win strategic”, “ cel mai probabil căutând cai de oprire a luptei şi a obţine cu orice prêt o pauză “. În acelaşi timp,continuă liderul militar ucrainean , inamicul “ bombardează populaţia civilă, lăsând soţiile şi copii noştri să moară îngheţaţi” în scopul de a câştiga timp pentru a “ concentra resurse şi a crea un nou potenţial pentru a putea să-şi atingă obiectivele”.
Concomitent, partea rusă- continuă acesta – “ face tot posibilul să nu ne lase să ne regrupăm şi să putem lovi . În acest fel poate fi văzut câmpul de luptă pe un front de 1500 Km. În unele locuri mai intens , în altele mai puţin, ei se străduie să împiedice trupele noastre să se regrupeze./…/ Dar nu este o soluţie a problemei strategice , deşi pur şi simplu uzează forţele Ucrainei. De aceea, la fel ca în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, nu am nicio îndoială, cel mai probabil, undeva dincolo de Urali, ei pregătesc noi resurse. Sunt 100% pregătite.” Partea ucraineană ştie aşadar că ruşii se pregătesc de un nou asalt asupra Kievului, deopotrivă însă generalul Zaluznyi este încredinţat că nu vor reuşi să-şi atingă scopul urmărit.Dar , pentru aceasta , Ucraina are nevoie „ de 300 de tancuri, 6-700 de transportoare blindate , 500 de obuziere”, aşadar de forţă de izbire şi de artilerie , pentru a împinge inamcul pe linia de front pe care se afla la 23 februarie , în preziua lansării agresiunii.
Evaluarea şefului militar ucrainean îşi găseşte o confirmare în interpretarea , chiar mai cutezătoare , pe care o face William Burns, şeful CIA, într-un interviu dat mediei americane la 17 decembrie 2022. Acesta menţionează tranşant ca Ucraina este superioară strategic , iar Rusia a fost practic surclasata militar : “strategic, cred că, în multe privințe, războiul lui Putin a fost până acum un eșec pentru Rusia. Armata rusă a avut rezultate slabe și a înregistrat pierderi uriașe. Economia Rusiei a suferit daune pe termen lung. Majoritatea progreselor pe care le-a făcut clasa de mijloc rusă în ultimii 30 de ani sunt distruse.” Burns adauga „Cred că reputația Rusiei a fost grav subminată și slăbiciunile sale au fost expuse. Populația rusă pare din ce în ce mai neliniștită cu privire la costurile războiului. Faptul că Putin, când a lansat la sfârșitul lunii septembrie o mobilizare parțială, / a trebuit să confrunte-n.n. / realitatea că mai mulți ruși incorporabili au fugit din țară decât au putut fi concentraţi și trimişi pe front”. În citirea atentă a acestei declaraţii este de remarcat faptul că , implicit, ea referă nu atât la înfruntarea Ucraina- Rusia, cât la planul larg al competiţiei militare dintre agresor şi NATO , care sprijină activ şi multilateral victima agresiunii, dimensionând acest ajutor astfel încât să nu se alunece într-un război Rusia- NATO, aşadar o apocalipsă nucleară previzibilă. A se observa că argumentaţia să referă la prestaţia slabă a armatei ruse şi la pierderile sale, intervenite ca urmare a dotării superioare în armament asigurată de alianţă atlantică oştirii ucrainene. Apoi citând implicit efectul sancţiunilor aplicate de Vest Rusiei , concluzia lui Burns desprinde impactul lor asupra economiei ruseşti ( deşi este de adus în ecuaţie şi cel avut asupra unei părţi a celor care le aplică, cum este cazul crizei energetice din UE , unde s-a ajuns a se vorbi deschis despre începutul unei ‘dezindustrializari’ ) . Burns nu uita a menţiona ştirbirea reputaţiei internaţionale a Rusiei, observaţie corectă avându-se în vedere condamnările repetate la ONU sau alte organisme internaţional ale actului de agresiune săvârşit în februarie 2022.
Un element foarte important pe durata lungă evidenţiat de Burns în domeniul strategic este pierderea de autoritate înregistrată de liderul rus V. Putin în pofida faptului că economia rusă pare , în stadiul actual , încă funcţională. Şeful CIA arata : “cred că există o neliniște în rândul populației ruse chiar acum.Există o neliniște din partea unor critici mai duri, care văd desfășurarea războiului ca fiind defectuoasă. Și apoi aveți neliniștea /…/a multor ruși de vârstă militară, tineri ruși, care fug din țară./…/ neliniște tot mai mare cu privire la război și o acumulare de pagube aduse economiei ruse și rușilor. care vor avea un impact în timp.” În context , oficialul american a menţionat şi ameninţările repetate ale lui Putin cu folosirea armei nucleare, ceea ce denotă o nesiguranţă a liderului rus privind evoluţia războiului, temerea sa de înfrângere militară care îl împinge la declaraţii pe acest palier apocaliptic.
Este acest război o înfruntare pentru sfere de influenţa sau este altceva ?
Recent ministrul Apărării al Finlandei a dat o explicaţie a grabei neobişnuite , după 24 februarie 2022, a ţării sale de a deveni membru plin al NATO. Cum se ştie, astfel Finlanda a abandonat o neutralitate aproape seculara , cunoscută şi studiată conceptual ca ‘finlandizare’ în raport cu marele stat de le Estul şi Sudul sau, iar Suedia , care a procedat identic , părăsea acest statut după mai bine de 200 de ani . Oficialul finlandez a spus a spus că Rusia, la 24 februarie, invadând Ucraina, a arătat că este gata să-şi asume ‘mari riscuri militare’ demonstrând astfel ca pragul recurgerii la război a devenit foarte uşor de trecut în această etapă . Aşadar, războiul din Ucraina a generat de la început percepţia că este, în principal, o provocare la adresa balanţei de putere existente sistemic , într-un anumit sens marcând declanşarea procesului de modificare a acesteia. Or, atât Suedia, cât şi Finlanda au socotit, ca fiind mult mai favorabilă părăsirea neutralităţii seculare şi intrarea în NATO , cea mai bună mişcare în asigurarea propriei securităţi statale. Ceea ce vădeşte nu doar bună informare şi evaluare privind intenţiile Rusiei, dar şi o sugestie în ce priveşte durata acestui război şi amploarea consecinţelor sale pe plan sistemic .Desigur, în acest process decisional au mai intrat şi alţi parametri, între care evidenta unui parteneriat strategic al Moscovei cu Beijingul fiind făcut public chiar în ajunul agresiunii ruseşti , a fost unul proeminent , făcându-se public şi intenţia celor două state de a modifica ordinea globală.
Acestea fiind zise, să arătăm în câteva cuvinte starea sistemica actuală. Evidenta lunilor de război din Ucraina demonstrează că scopurile urmărite de Rusia sunt mult mai largi decât simpla supunere a acestei ţări ( sau cucerirea Estului şi Sudului ei ) , iar Rusia nu pare defel grăbită. De altfel, scopurile urmărite de Kremlin sunt arătate expres în draft-urile de tratat supuse public spre negociere SUA şi NATO în 17 decembrie 2021. Negocierile începute asupra lor începând cu 10 ianuarie 2022 au fost sistate la declanşarea războiului ( nu ştim încă dacă ele au continuat şi după acest moment , dar nu este exclus ca viitorul să ne rezerve surprise ). Reformularea actualei balante de putere stabilită în Europa în perioada post-Razboi Rece, atât prin lărgirea spre Est a NATO- nu mai puţin şi a UE- se pare că este cu adevărat ţinta finală urmărită de către Rusia. Dacă se vrea la Kremlin revenirea la traditonala împărţire în sfere de influenţa, ceea ce ar însemna recunoaşterea Moscovei ca un jucător dominant în Europa de Est şi Centrala sau altceva este mai greu de precizat, fie doar pentru faptul că negocierile s-au întrerupt brusc . Ceea ce putem să spunem , însumând opiniile experţilor ruşi recent exprimate public în această privinţă ,precum şi liniile roşii sinvocate de Kremlin în eventuale negocieri de pace în Ucraina, este că această răsturnare de balanţă a puterii în Europa va consemna abandonarea liniei Marea Neagra- Marea Baltica ca linie de confruntare Rusia- Vest ( NATO ) şi amenajarea acestui spaţiu potrivit preocupărilor de securitate invocate de Moscova, fie printr-un fel de ‘neutralizare militara’ a lui or altfel ( sigur că vor trebui definite frontierele şi ţările componente ale inter-marium-ului est continental ). ‘Neutralizarea militara’ ar putea însemna angajamentul Vestului şi Rusiei de a evita implicarea militară în acest vast teritoriu continental, bineînţeles cu recunoaşterea dreptului statelor de aici de a opta politic , dar nu militar, pentru organizaţiile de cooperare occidentale patronate de Rusia . Oricum, cu neutralizare militară sau fără, reorganizarea acestui spaţiu continental este urmărită de Kremlin ca scop esenţial al acţiunii militare angajate în februarie acest an. Determinanţii acestui nivel de ambiţie sunt impuşi de dorinţă ca Rusia să continue să fie o mare putere europeană, cu un rol major în afacerile continentale, cel puţin egal cu cel al SUA ( NATO ) , aşadar conservând statutul deţinut de Kremlin în ultimii două sute şi ceva de ani. În cazul abandonării acestei ţinte geopolitice, fie de bunăvoie în fata semnelor de înfrângere din Ucraina , fie prin victoria ucraineană , Rusia ar fi nevoită să recurgă la recalibrarea propriului statut geopolitic şi civilizational, ceea ce va lua timp şi este nesigur ca va fi realizabil în timp util. Deja există experţi ruşi care s-au exprimat public încă de acum să fie abandonat acest scop iniţial şi Moscova să se ‘mute’ geopolitic în Asia, părăsind definitive Europa, aşadar consolidând alianţa cu China şi astfel impunând o greutate covârşitoare şi de neocolit asupra viitorului Eurasiei, inclusiv asupra orientărilor întregului sistem internaţional.
Ceea ce poate modifica atât scopurile urmărite în Europa de Rusia, dar şi cele ale Vestului ( NATO, SUA ) este factorul China în ansamblul sistemic. Beijing-ul nu mai poate fi defel ignorat în balanţă de putere din Europa, unde prin OBOR ( Noul Drum al Mătăsii ) şi conectiile ample făcute astfel pe bătrânul continent, uriaşa tara asiatică a devenit şi aici o mare putere . Parteneriatul strategic strâns între Rusia şi China , relavat de comunicatul din februarie 2022 şi reiterat în declaraţii ulterioare, inclusiv recent, poate avea un mare impact sistemic. China este definită în Strategia de Securitate a SUA ca un adversar\ /inamic sistemic ( cele două superputeri fiind încleştate într-un război tarifar/ comercial fără precedent istoric în intervalul 2018-ianuarie 2020) , iar dominaţia Eurasiei de o singură putere sau o coaliţie de puteri ( China şi Rusia ) este inacceptabilă pentru SUA. În interviul citat, William Burns spune pe şleau: “/…/nu avem o prioritate mai mare la CIA , nu doar Taiwan, ci provocarea geopolitică pe termen lung pe care o ridică China lui Xi. Și, de-a lungul celor doi ani în care am fost director, am înființat un nou centru de misiune, care este un fel de bloc organizațional la CIA. Este singurul centru de misiune pentru o singură țară pe care îl avem, concentrat pe China.Și am mutat resursele, oamenii, prioritatea în această direcție pentru că este o competiție globală.” Aşadar, se pare că aceasta competiţie SUA- China , deocamdată focusata pe chestiunea Taiwanului – Burns spune că Xi a trasat ca misiune armatei proprii să fie pregătită din 2027 pentru orice eventualitate privind soarta acestei insule – va avea un impact decisiv asupra comportamentului rusesc în Europa. Totodată, se poate afirma că atitudinea SUA faţă de Rusia în Europa va avea, în mod necesar, să ia în calcul această realitate a parteneriatului strategic al celor două mari state din Eurasia, China şi Rusia . Aşadar, Washingtonul este provocat concomitent geopolitic pe două fronturi , acum fiind concentrat efectiv şi vroit decisiv pe cel european străduindu-se să menţină inactivă faţada asiatică ( chineză) din motive de mare strategie întemeiată pe raportul de forţe existent. Iar aici se pot identifica oportunităţi pentru reglementarea negociată a actualui război din Ucraina.
Care ar fi aceste oportunităţi ?
Mai întâi aş sublinia că determinanţii geopolitici mai sus menţionaţi lacunar vizând dispută de la vârful sistemului nu sunt singurii generatori ai acestor oportunităţi. A intervenit , cum s-a menţionat repetat în analizele apărute asupra războiului ruso-ucrainean, încă de la sfârşitul verii acestui an , un fel de ‘oboseala’ a opiniei publice internationale- în grade diferite de la ţară la tara- faţă de desfăşurarea acestuia. La mijloc aici este nu doar expresia impactului negativ al războiului asupra relaţiilor internaţionale ( Vestul s-a străduit să izoleze Rusia nu doar economic ) , dar şi al impulsului dat de el în generarea altor crize sistemice: energetică, mai ales în Europa, alimentară la nivel global, identic în ce priveşte aspectul financiar , etc. Ori aceste evoluţii au creat tensiuni interne şi internaţionale şi există o presiune ridicată pentru a fi înlăturată într-un fel şi rapid sursa lor. Nu mai puţin, consumul enorm de materiale de război pe frontul ucrainean a fost compensat , în ce priveşte Ucraina, de livrările gratuite ale aliatilor- nu doar armament, dar şi fonduri financiare uriaşe lunar pentru a împiedica prăbuşirea economică , fiind atins un stadiu în care stocurile sunt aproape de epuizare în Vest , iar privind Rusia a fost nevoie de mobilizare economică de război şi achiziţii de armament ( drone , în special ) din exterior. În sfârşit, dar nu în cele din urmă, specialişti militari au evaluat – la orizontul lui septembrie 2022- că s-a atins un stadiu propice ‘inghetarii’ conflictului , care reclama negocieri pentru a-l încheia. Este momentul în care Rusia a recurs la mobilizare parţială, căutând un ‘dezghet ‘prin escaladare , iar de partea cealaltă s-au auzit semnale de lansare a unor negocieri .
Deschiderea discuţiei despre negocieri a fost declanşată public la mijlocul lunii noiembrie 2022 de militarul american cu funcţia cea mai inalta- şef al Comitetului întrunit al şefilor de stat major – , generalul M. Milley, la mijlocul lunii noiembrie cu ocazia unei conferinţe la New York. El a menţionat că apropierea iernii ruseşti va aduce o pauză operaţională , iar ruşii vor căuta să se regrupeze, astfel că apare “ o fereastră de oportunitate pentru negocieri” . Milley a mai spus că este întemeiată o recunoaştere a ambelor părţi ca o victorie militară “ în adevăratul sens al cuvântului” nu este posibilă cu mijloace militare , astfel că se impune utilizarea unor alte căi pentru a identifica o soluţie conflictului. Generalul american a menţionat bineînţeles că totul depinde de partea ucraineană privind utilizrea acestei fereastre de oportunitate, SUA continuând să sprijine Kievul indifferent de soluţia decisă: “ SUA vor continua să sprijine Ucraina în lupta să pentru libertate. Dacă intervin negocieri este OK. Dacă nu, luptele vor continua probabil până în primăvara” Canalul negocierilor a părut că este luat în serios mai ales în tabăra sprijinitorilor din Vest ai Ucrainei, pentru că Kievul ,conform chiar formulei Milley- “dacă ei vor” – a refuzat decis , mai mult a înaintat un plan în 10 puncte de pace ( 15 noiembrie ) , în care condiţia esenţială era retragerea prealabilă a trupelor ruseşti de pe întreg teritoriul Ucrainei , inclusiv din zonele ocupate în 2014. Ceea ce era evident o respingere a ‘ferestrei de oportunitate’ invocate de Milley. Numai că preşedintele Franţei, E. Macron, s-a aflat în vizită în SUA , însoţit de ministrul de Externe- timp în care şefii diplomaţiilor din NATO, mai puţin al Franţei, se întâlneau la Bucureşti pentru a calibra corespunzător sprijinul acordat Ucrainei – pentru convorbiri cu preşedintele J. Biden . Cotidianul “ New York Times” titra la 29 noiembrie 2022 ca “ Preşedintele Franţei merge la Washington , miezul covnorbirilor cu preşedintele Biden fiind diferenţele privind modul de încheiere a războiului din Ucraina şi împărţirea poverii acestuia” . La finalul vizitei, într-un interviu, preşedintele Macron a declarat că Europa trebuie să discute “ ce garanţii trebuie date Rusiei în ziua când aceasta va reveni la masa negocierilor” şi că “ unul din principalele puncte, pe care trebuie să le adresăm , subliniat mereu de preşedintele Putin, este teamă Rusiei ca NATO a ajuns chiar la uşă să şi că dislocarea de forţe militare o poate ameninţa” . Replică ucraineana nu a intarziat- deopotrivă şi a altor state din Estul Europei , mai ales cele tari baltice-, la Kiev apreciindu-se că, dimpotrivă, lumea întreagă are nevoie de garanţii “ împotriva intenţiilor barbare ale Rusiei post-Putin “ . Aşadar, Ucraina este fermă pe poziţia de a nu angaja negocieri cu Rusia fără retragerea acesteia din teritoriile ocupate, conform planului în 10 puncte , care prevede şi judecarea crimelor de război comise, o nouă ediţie a procesului Nurnberg care a condamnat conducătorii nazişti pentru delictul de agresiune.
Situaţia militară pe frontul ruso-ucrainean a continuat să fie învăluită în incertitudine . Pe de o parte, iarna a continuat să impună micşorarea drastică a operaţiilor militare de amploare , fără însă a decelera , ci dimpotrivă, loviturile aeriene- rachete şi bombardamente- ale Rusiei asupra infrastructurii critice , militare şi civile a Ucrainei . Chiar această incertitudine este ascunsă sub petardele războiului hibrid, mai mult mascata sub faldurile unei amănunţite descrieri a unor operaţii minore, de rang tactic, în care ruşii dau înapoi sau fac scurte avansuri- cuceriri de mici localităţi, etc. Tabloul general este oarecum disipat în această naraţiune de tip tactic-lungimea frontului astfel activizat astinge totuşi cca. 300 km.- , excepţie făcând luptele înverşunate de la Bahmut , în sectorul Nordic. Evaluarea oficială britanică la 16 decembrie 2022 consemnează că asistăm la un război de poziţie , similar celui din precedentele conflagraţii mondiale. Tabloul real strategic este blurat şi de comunicatele celor două părţi care sunt destinate în primul rând audienţei interne proprii şi cele externe favorabile.
Ceea ce este însă foarte clar- referind aici la cererile repetate ale părţii ucrainene pentru a fi livrat tot mai mult armament de către statele NATO , dar şi sprijinul absolut indispensabil lunar în fonduri financiare pentru a ţine economia statală în stare de fuctionare ( 4-5 miliarde euro )- este faptul că Kievul , fără sprijin extern, ar fi într-o situaţie dificilă, iar solidaritatea NATO este decisivă pentru ducerea mai departe a războiului . Acest lucru , cuplat cu “oboseală de război”, menţionată anterior , care se amplifică cu deosebire în statele europene, aproape fără diferenţe notabile între ele- exceptând ţările din ‘prima linie’ din Estul Europei temătoare de o agresiune ruseasca- a amplificat preocupările opiniei publice globale faţă de un sfârşit eventual al acestui război . Numeroase analize au luat în considerare modalităţile de încheiere negociată a acestuia, fiind evaluate diferite precedente istorice cu oarecare similitudine , invocându-se de la armisitiul din peninsula Coreea din 1953 , încă în vigoare de-a lungul paralelei nordice 45, aşadar o “inghetare’ actualei fotografii a frontului , care ascunde însă riscul reluării inopinate a operaţiilor militare or , pe alte coordinate imaginabile şi negociate , un alt process gen Minsk I şi ÎI destinat să dureze şi încheiat fără niciun fel de ascunziş , precum precedentul. Se mai adauga acestor precedente şi ‘scenariul Sarkozy’ , aplicat în Georgia în august 2008, dar care ar avea , pe lângă inconvenientul cedărilor teritoriale ale Ucrainei , şi pe cel al proiectării Rusiei ca învingătoare.
Pe acest fundal istoric explorat analitic a intrat public în acest dosar complex , a doua jumătate a lunii decembrie, venerabilul Henri Kissinger. Republicanii se aflau la două săptămâni de preluarea conducerii Camerei Reprezentanţilor, aşadar deţinătorii cheii alocaţiilor financiare ale Casei Albe pentru războiul din Ucraina, iar sagacele expert a ţinut să anunte- trimiţând articolul detaliat mai jos ca un buzdugan- cum vor trebui să evolueze lucrurile. Desigur, a venit imediat reacţia Casei Albe.
Dar să vedem mai întâi teza expusă de Kissinger posibil a fi îmbrăţişată de republicani şi să înfierbânte scena politică la Washington iin următoarele luni. Articolul lui Kissinger se intitulează How to avoid another world war şi a apărut în prestigioasa tribuna a presei conservatoare din Marea Britanie, ‘The Spectator’. Conform analizei situaţiei internaţionale cu epicentrul impus oricum de evoluţiile istorice recente al ‘razboiului împotriva Rusiei’ , Kissinger afirma că s-a ajuns azi într-o situaţie comparabilă cu ceea ce s-a întâmplat în timpul Primului Război Mondial din 1916-18 Atunci , în august 1916, au început să se concretizeze puternic primele tentative de pace, emisarul american , colonel Edward House , jucând rolul unui intermediar din însărcinarea preşedintelui W. Wilson . Aşadar , după doi ani de conflict, cu milioane déjà de morţi în ambele tabere şi distrugeri materiale fără precedent în vreme de conflict, liderii celor două tabere au dat semne că pacea aşteaptă să fie încheiată. Kissinger mai menţionează şi ce a împiedicat că aceste eforturi diplomatice să fie concretizate . În citirea recentă de către istorici ( Philip Zelikow ) a acelor evenimente, contactele lui House în Germania Kaiser-ului au ajuns la concluzia că, o dată cu schimbarea conducerii la vârful armatei germane- chiar în ziua ( 27 august) în care România intra în război de partea Antantei- îngustează şansele pentru o pace de compromis, şi că lucrurile trebuie grăbite. Altfel, au avertizat aceştia, partida militară din Germania va lansa războiul submarin , iar SUA vor fi atrase în conflictul mondial, prelungindu-l . Preşedintele Wilson a dorit însă că, mai întâi , să se desfăşoare alegerile din noiembrie 1916, pe care le-a câştigat pe platforma neimplicării în războiul din Europa . Declanşat fiind războiul submarin în ianuarie 1917 , SUA au intrat în conflict de partea Antantei în aprilie 1917, deşi programul cu care Wilson câştigase prezidenţia era întemeiat pe menţinerea ţării SUA în afară conflagraţiei .
Cei doi ani de război care au urmat – 1917-1918 – au dus la sfărâmarea vechii ordini şi la construcţia alteia noi, întemeiată pe cele 14 puncte ale lui Wilson . Citând un istoric , Kissinger descrie în acest fel ceea ce a urmat refuzului de a încheia pacea în 1916: “Marele Război a continuat încă doi ani și a făcut alte milioane de victime, dăunând iremediabil echilibrului stabilit al Europei. Germania și Rusia au fost devastate prin revoluție; statul austro-ungar a dispărut de pe hartă. Franța a fost însângerată. Marea Britanie sacrificând o parte semnificativă din generația sa tânără și din capacitățile sale economice pentru cerințele victoriei. Tratatul punitiv de la Versailles care a pus capăt războiului s-a dovedit mult mai fragil decât structură pe care a înlocuit-o”. Luându-şi cuvenitele reserve în fata “partidei războiului” din sistemul politic actual din SUA ( cu membri nu doar de la democraţi, dar şi dintre republicani ) , pentru care precedentele sale analize au sfârşit prin a-l categorisi ca ‘omul lui Putin”, dacă nu chiar “agent al Rusiei”, Kissinger scrie că “ se apropie momentul de a construi pe schimbările strategice care au fost deja realizate și de a le integra într-o nouă structură în vederea atingerii păcii prin negociere. ”
În concepţia promovată de Kissinger se disting câteva puncte nodale. Cel dintâi este ca armistiţiul iniţial nu trebuie să pună chestiunea teritoriilor ucrainene ocupate de Rusia în 2014, ele având a fi parte a negocierilor de pace ulterioare . Secundul referă la aplicare principiului autodeterminării : “ Dacă linia de demarcație antebelică dintre Ucraina și Rusia nu poate fi atinsă prin luptă sau prin negociere, ar putea fi explorată recurgerea la principiul autodeterminării. Referendumurile supravegheate la nivel internațional cu privire la autodeterminare ar putea fi aplicate unor teritorii des împărţite şi atribuite de-a lungul secolelor” . În al treilea rând, afirma expertul nonagenar: „ Scopul procesului de pace va fi dublu: confirmarea libertății Ucrainei și definirea unei noi structuri internaționale, în special pentru Europa Centrală și de Est. În cele din urmă, Rusia trebuie să-și aibă un loc într-o astfel de ordine”.
Evident că aceasta din urmă menţionare are o importanţă crucială pentru statele din zona mentionata- Europa Centrală şi de Est. Se referă oare Kissinger doar la fostele state sovietice, acum independente şi membre sau nu ale NATO, toate însă fiind componente ale UE ca membri plini sau în postura recentă de candidate la aderare ( cazurile Moldovei şi Georgiei, precum şi al Ucrainei ) ? Or, aceasta referire este mult mai largă şi ia în considerare eventuale evoluţii determinate de poziţia Rusiei relative la structura , deci inclusiv aliaţi NATO din regiune, ştiute fiind, în această privinţă, şi diversele formule puse în circulaţie în cercurile de specialitate ruseşti de câţiva ani ( se pot adăuga şi anumite orientări ale cercurilor revizioniste din statele zonei înainte de războiul din Ucraina : să menţionăm insistenta referirilor Budapestei la aşa-numitul “ bazin carpatic” şi responsabilitatea sa istorică faţă de el ) . Între variantele interesante pentru experţii ruşi se număra , de pildă, şi o formulă confederativa central-europeana, de genul altor alcătuiri imperiale, decedate de mai bine de un secol , care să fie un pol de echilibru între cele două părţi fundamentale ale continentului, Estul şi Vestul. Oricum formula geografică largă avansată de Kissinger- Centrul şi Estul Europei- poate deschide o veritabilă ‘cutie a Pandorei’ . Foarte recent chiar , de pildă, presa rusă, menţionând acţiunile de întărire ale potenţialului militar al Poloniei, nu ezita să afirme că Varşovia are în intenţie să reia mai vechile sale teritorii aflate acum în Ucraina , avansând chiar dată începerii unei asemenea acţiuni militare. Desigur, în vremea atotputerniciei războiului hibrid circula asemenea ‘fake news’ cu lejeritate şi iresponsabilitate , dar nu se poate neglija potenţialul lor destabilizator într-o regiune déjà sensibilizata de un război atroce cu valuri de milioane de refugiaţi şi cu un trecut atât de sângeros pe asemenea teme în secolul XX.
Este deopotrivă de menţionat faptul că Kissinger nu uita să aducă în faţă şi argumentele care fac din teza înfrângerii Rusiei actuale şi destrămării ei eventuale, promovată de menţionată “partidă a războiului” de la Washington, o teză foarte periculoasă .Rusia, afirma Kissinger, a avut contribuţia ei la echilibrul global şi balanţa de putere în ultimele sute de ani, iar disoluţia acestei ţări întinse pe 11 zone orare într-un vacuum generator de războaie continui şi de nestăpânit în condiţiile actualei revoluţii tehnologice ,pentru care civilizaţia actuală nu şi-a pus încă la punct mijloacele /instrumentele de control , este de neacceptat .
Impactul opiniei lui Kissinger privind evitarea prin negocieri a celui de al Treilea Război Mondial nu a fost deloc minor, mai ales dacă ţinem seama că în preajma Crăciunului, pe 21 decembrie, la câteva zile după apariţia articolului menţionat, a avut loc o vizită surpriză a liderului Ucrainei, V. Zelenskyi, la Washington. Organizată în stil “ hollywood”, cum au ţinut să remarce oficiali ruşi, vizită a fost în mod clar pregătită rapid, dovada faptul că mulţi congresmani nu au putut participa la reuniunea celor două camere ale Congresului cu prilejul alocuţiunii liderului de la Kiev din motive de convocare de urgenţă într-o perioadă de dificultăţi datorate vremii în transporturile aeriene. Dar , acesta vizită a demonstrat că partida opusă deschiderii negocierilor pentru oprirea/încheierea războiului din Ucraina este foarte puternică în SUA, în establishment-ul bipartisan, ( aproape jumătate dintre parlamentarii republicani au fost la reuniunea comună prilejuită de alocuţiunea preşedintelui Ucrainei, unde acesta a fost ovaţionat repetat în picioare). La numai o zi, a fost trecută legea care prevede alocarea a circa 40 de miliarde de dolari Ucrainei pentru anul următor, ceea ce va contribui masiv la continuarea războiului.
O consecinţă neaşteptată , dar îndelung gândită şi planificată
Urmare a acestei demonstraţii de forţă pe palierul mediatic, prin care războiul din Ucraina s-a …relegitimat politic la Washington la sfârşit de decembrie 2022 a dobândit tracţiune ideea potrivit căreia deja se creionează o modificare fără precedent în balanţă de putere din Europa, care ar pune în cumpănă chiar validitatea actuală a Uniunii Europene. Potrivit acestei modificări, binomul călăuzitor de până acum al UE, anume cel franco-german, ar fi înlocuit treptat de o constelaţie prioritar est-central europeană, întemeiat pe alianţa strânsă între Ucraina şi Polonia, sprijinită de SUA. Astfel , expertul german Ulrich Speck scria pe contul său de twitter la 22 decembrie 2022 ca “Alternativă la recucerirea de către Ucraina a teritoriului său nu este o pace negociată cu Rusia, ceva care pur și simplu nu trebuie acceptat . S-a încercat în 2015 și apoi (Minsk, Normandia), rezultatul fiind o Rusie și mai agresivă. Alternativa este războiul permanent în Europa. Dacă Rusia se extinde în Ucraina, se va transforma într-un imperiu axat pe cuceriri teritoriale, amenințând mai mulți vecini, inclusiv membri NATO, ceea ce ar putea duce la un mare război.Noul imperialism al Rusiei trebuie să fie blocat acum, în interesul al păcii în Europa.Uneori pare că această realitate strategică este mai bine înțeleasă la Washington decât la Berlin sau la Paris; două capitale care continuă să fie prea reticente a oferi Ucrainei mijloacele de care are nevoie pentru a-i împinge pe ruși și astfel protejând pacea în Europa.” Iar o zi mai târziu, sub impactul întâlnirii dintre preşedinţii Poloniei şi Ucrainei la Varşovia să conchidă: „ Kiev, Washington, Varșovia: jucători cheie care modelează noua ordine de securitate europeană – împotriva Rusiei. La periferie: Paris și Berlin, care pariază (încă?) pe securitate/ europeană -n.n./ cu Rusia.”
Cele două tabere privind Rusia în establishment-ul politic al SUA
Cum a fost observabil din cele precedente, în SUA s-a dezvoltat o dată cu sfârşitul Războiului Rece o dublă atitudine politică faţă de Rusia. Ea nu a apărut imediat , ci s-a conturat în primii ani după prăbuşirea URSS, când această uriaşă tara s- a dezmembrat în republicile componente şi a intrat într-o criză economică financiară care părea fără sfârşit. Către sfârşitul anilor ’90 criza Rusiei a început să fie domolita , iar exportul de resurse a reuşit să se stabilizeze şi să se contureze declanşarea refacerii economice. Venirea lui Putin la putere la sfârşitul anului 1999 a avut loc pe acest trend economic ameliorat , iar măsurile de centralizare luate , dublate de un control mai strict al exporturilor şi al influenţei grupurilor de oligarhi- chiar naşterea acestui grup pare că fost dirijată şi nu a fost nicidecum o apariţie intamplatoare-, iar o dată cu noul lider au crescut prestaţia internaţională a Rusiei şi prestigiul ei. Din acest moment în SUA începe să se finalizeze o politică faţă de Rusia , larg şi profund dezbătuta până atunci, despărţindu-se cele două şcoli de gândire şi acţiune şi azi în fiinţa în sistemul politic american. Cea dintâi tabăra pune accentul pe înscrierea acestei ţări uriaşe în structurilor euro-atlantice şi sprijinirea evoluţiei democratice în interior, sperând ca aceasta cooperare şi deschidere vor face cât mai lina şi nedureroasă transformarea acestei ţări cu un trecut imperialist secular într-una încadrată sistemului internaţional ghidat de reguli general acceptate şi respectate. Aşadar, o orientare politică adeptă a cooperării pentru a evita convulsiile post-imperiale şi a preveni orice planuri de revenire la trecut. Cea de a doua şcoala era mult mai pragmatică , considera că refacerea Rusiei nu va lua mult timp , iar vocaţia ei imperialista va fi reluată spre dăuna vecinătăţilor europene şi, în consecinţă , că trebuie luate măsurile strategice cunoscute, între care lărgirea către Est a NATO , în tandem cu extinderea UE pentru a cuprinde fostele state comuniste. Era o modalitate de finisare a unui echilibru strategic în Europa destinat să frâneze aspiraţiile neo-imperialiste ale Kremlinului. O poziţie radicală a acestei şcoli militează chiar pentru dezmembrarea Rusiei.
Aceste orientări geopolitice au fost puse, o dată cu declanşarea crizei ucrainene în 2014, într-o competiţie , care s-a dezvoltat inclusiv pe fondul unei crize interne din SUA generate de apariţia curentului MAGĂ, condus de viitorul preşedinte Trump, amplificată apoi în perioada pandemiei Covid-19. Competiţia Chinei în ansamblul sistemului a devenit o preocupare principală, care în timpul administraţiei Trump a cunoscut şi forma cvasi-belica a unui ‚război tarifar’ ( 1918-1920 ) extrem de dur, lansat de Washington. Pandemia Covid-19 ,dinamică sistemica şi criză internă post- retregerea din Afganistan ( august 2021 ) a făcut ca invazia rusă în Ucraina în februarie 2022 să evidenţieze acut această înfruntare între cele două şcoli de gândire privind „ tratamentul” Rusiei, în general al Europei şi al balanţei de putere pe bătrânul continent. Departamentul de Stat şi Pentagonul par înclinate instituţional către orientarea de zăgăzuire cu orice preţ a imperialismului rusesc, măsură necesară concentrării pe competiţia sistemice cu China şi evitării unei alianţe eurasiatice sino-ruse care să scoată SUA din jocul geopolitic principal . Pe de altă parte, administraţia Biden este prudentă şi cauta să evite o confruntare directă Rusia- NATO, mai ales că , aşa cum s-a observat recent, principalii jucători ai Europei de Vest, Franţa şi Germania, nu par să fie favorabili unui război cu Rusia şi caută în fapt să-l evite . De aici şi reţinerea SUA de a livra armament performant Ucrainei , astfel încât să lovească Rusia în profunzime, pentru că astfel ar apropia confruntarea directă. Aici este şi o problemă de echilibru global de care SUA trebuie să ţină cont. China este un competitor sistemic global, pe când capabilităţile Rusiei nu o îndreptăţesc azi, spre deosebire de perioada Războiului Rece, să aspire la un astfel de rol. În consecinţă, în faţa unei duble provocări strategice la propria poziţie, atât în Europa ( Rusia) , cât şi în spaţiul Indo-Pacific ( China ) i se impune Washingtonului un joc foarte elastic între cele două zone a cărei miza este Eurasia, cu prioritizari de forţe şi mijloace mereu în schimbare pentru a putea să facă faţă cu succes. La urma urmei, capabilităţile SUA , întâi de toate, sunt decisive şi abia apoi ale aliaţilor , preocupaţi primordial de propria zonă geopolitică .
Este foarte interesant că o astfel de competiţie între două şcoli de gândire are loc şi la Moscova. O parte a establishment-ului politic şi de expertiză rus este dedicată aşa numitului curent al paleo-conservatorilor, pentru care evitarea influentelor străine asupra propriei civilizaţii ruse ( ‚ruskyi mir’ ) este socotită esenţială, inclusiv sub aspectul geopolitic. Această orientare implica ceea ce este numit „ indiferenta civilizationala” , mai precis evitare contagiunii occidentale În Rusia sub diversele ei forme şi o retragere într-un fel de insula geopolitică , aidoma altora , cea americană şi chineza, eventual şi germana . Altă orientare geopolitică, deopotrivă eurasiatica, este cea a refacerii imperiale a Rusiei , care cuprinde şi un amplu segment de orientare liberală. Acesta din urmă este fidel conceptului tradiţional imperial, tinzând către o postură globală şi militând pentru înscrierea în curentul globalizării întemeindu-se pe politica de intervenţie militară, fie de a ‚construi’ prin forţă ( vezi Ucraina ) un Vest acomodabil Rusiei, fie acceptând , din raţiuni de conectare la sferele revoluţiei tehnologice actuale , cooperarea cu acesta dar cu recunoaşterea statutului rusesc de putere sistemica . Ambele par să accepte invazia militară din Ucraina văzând în ea un catalizator al istoriei, obligând sistemul la o reaşezare neapărată care să permită Rusiei să-şi atingă statutul de putere tradiţional european şi global.
Ce viitor al acestui complex dosar este de aşteptat în 2023 ?
Se scrie enorm pe acest subiect. Dintre cele văzute de mine, înclin să fiu de partea punctului de vedere expus de expertul W. Munchau de la ‚Eurointelligence’, expus în ultimele zile ale trecutului an. El nu vede „nicio şansă ca Rusia să-şi atingă obiectivele militare” urmărite, dar nu crede „că Ucraina va învinge Rusia” şi că ar fi un „optimist iraţional” să creadă că acest război se va sfârşi „ cu o victorie militară în 2023” . Are opinia deopotrivă ca sprijinul vestic pentru Ucraina dincolo de 2023 va continua în funcţie de campania prezidenţială americană, în care acest dosar va fi un subiect important . Preşedintele american Biden , sprijinit de E. Macron şi de cancelarul german Scholz , va urmări poate în anul care vine o înţelegere diplomatică în Ucraina , dar nu s-au copt deja condiţiile pentru o pace. „ Dar dacă și când se ajunge la un acord de pace, credem că mulți din Vest vor fi foarte dezamăgiți, în special cei care cred că obiectivul strategic al Occidentului trebuie să fie schimbarea regimului în Rusia” .
Iar toate aceste lucruri vor avea o asemenea turnură poate şi pentru că, adăugăm noi, Vestul , dirijat de SUA, se confruntă acum cu o adversitate închegată puternic între China şi Rusia , ale cărei ţinte de atins şi evoluţii au fost planificate cu grijă şi nu sunt deloc lăsate la voia întâmplării. După cum, deopotrivă, comportamentul SUA/Vestului este cumpănit şi astfel calibrat încât , pe de o parte, să evite o conflagraţie globală nimicitoare, pe de alta, să clădească cele mai prielnice împrejurări pentru o pace favorabilă sieşi şi nu competitorilor . Deocamdată , asemenea împrejurări nu sunt întrunite. Războiul global continuă.
COMMENTS