În apărarea piețelor

Cristian I. Popa, CFA, membru al Consiliului de administrație al BNR,

membru al Consiliului Director al Asociației CFA România

 „Să intervină Statul!” se aude tot mai des în spațiul public. „Sunt condiții extraordinare!”, „Să plafoneze Statul prețurile!” răspund alte voci, cu și mai mult entuziasm. Sunt trei evoluții recente care mi-au atras atenția, cu ajutorul cărora putem demonstra ușor, într-o manieră facilă, de ce vocile greșesc, și de ce însăși intervenția etatistă este sursa, și nicidecum soluția, problemelor. Le abordez mai jos, punct cu punct.

„Mâna invizibilă” a piețelor libere, cea care aliniază cererea cu oferta, funcționează de-o vecie, și acționează asupra a milioane de produse prin miliarde de tranzacții, așezând lucrurile cum nici un planificator central (sau birocrat, sau conducător, sau dictator, sau cel mai puternic calculator/inteligență artificială) nu o poate face. Școala de gândire economică austriacă ne spune că piețele fac asta cu ajutorul ordinii spontane, pentru că se formează spontan, continuu, prin interacțiunea voluntară a miliarde de indivizi, vânzători sau cumpărători, cu priorități, preferințe, resurse si posibilități tehnologice diferite, și asta fără ca unii să se coordoneze cu alții, într-o manieră cât mai dispersată, și fără intervenția unei entități centrale care să coordoneze procesul.

O piață liberă va căuta continuu să identifice și satisfacă în cel mai bun mod dorințele consumatorilor, iar prin concurență și sistemul de stimulente va căuta să ofere cele mai bune produse la cele mai bune prețuri.

1. Piața chiriilor din Berlin.

4 din 5 berlinezi închiriază apartamentul în care locuiesc. Recent, după creșterea semnificativă a nivelului chiriilor în orașul lor, 56% dintre locuitori au votat, într-un referendum, pentru naționalizarea a 240.000 de apartamente deținute de companii imobiliare private. Problema locuitorilor din Berlin este reală, chiriile au crescut semnificativ din cauza unui dezechilibru între cerere și ofertă: populația crește mai repede decât oferta de case nou construite, trend susținut de valuri de imigranți și de tineri germani atrași de chiriile inițial mici, dar și de lifestyle: o scenă culturală foarte activă, cluburile deschise toată noaptea și de o piață a muncii înfloritoare. Este însă naționalizarea soluția? Vor fi case pentru toată lumea dacă se aplică rezultatul referendumului, vor apărea brusc, peste noapte? Eu spun cu certitudine că nu. Exproprierea nu este o soluție pentru problemele Berlinului. Răspunsul corect pentru un deficit de spațiu locativ este construirea de mai multe case, deci creșterea ofertei, alte soluții sfidează logica. Dacă nu sunt destule apartamente, luând de la unii și dând la alții nu înseamnă că tot insuficiente vor fi și după?

Întrebarea care trebuie pusă este însă de ce nu sunt destule? De ce nu se construiesc mai multe? Și răspunsul este următorul: nu este oare tot Statul cel care a intervenit în anul 2020 plafonând chiriile? Acest exercițiu împotriva piețelor a adus rezultate dezastruoase. Dacă există un deficit, de case în cazul de față, nu trebuiau oare lăsate prețurile să crească pentru a deveni viabilă construcția de…mai multe case? Introducerea de plafoane la prețuri are nenumărate consecințe neintenționate, cum ar fi descurajarea producătorilor, care in condiții de cerere date duce la penurie pentru unii. Duce spre exemplu la descurajarea construirii de case noi, descurajarea proprietarilor să mai investească în imobilele deja deținute, încurajarea chiriașilor să locuiască pentru perioade cât mai lungi în aceste imobile cu costuri sub prețul de piață, creșterea chiriilor pentru imobilele cărora nu li se aplică plafonarea, creșterea prețurilor în orașele din jurul Berlinului și nu numai. Iar dacă plafonul este prea mic…duce la apartamente ținute intenționat goale.

Mai trebuie adăugat că nu toți cetățenii pot locui în centrul orașului, la fel cum nu toți germanii pot locui în Berlin, pentru că resursele sunt limitate, pur și simplu nu ar exista destule imobile pentru toți. Însă dacă nu prin prețuri stabilite de piață, atunci cum altfel s-ar putea aloca aceste resurse rare numite locuințe în Berlin?

Dacă Statul nu intervine în plafonarea chiriilor și nu împovărează societatea cu reguli ce cresc semnificativ costurile, sau reduc forțat oferta, atunci piața se va adapta, căci dacă chiriile sunt prea mari atunci poate este mai bine ca oamenii să își cumpere case și nu să închirieze, iar dacă și casele sunt scumpe atunci poate este mai bine să își construiască. Sau poate vor alege chiar alt oraș cu un raport intre nivelul de trai relativ si costuri mai bun. Indiferent de alegerea lor, soluții se vor găsi, căci doar prin libera concurență consumatorul va beneficia de cel mai bun preț.

2. Prețurile la produse energetice în Europa.

Prețurile gazelor și electricității au explodat în Europa, și nu numai, pe fondul unei cereri mari datorată revenirii consumului și a ofertei reduse. Soluția vehiculată de etatiști este plafonarea prin lege a prețurilor, deci „să rezolve Statul!”, de parcă așa vor apărea mai multe gaze și mai multă electricitate din neant. Dar legile economiei funcționează independent de legile date în Parlament. Prețurile plafonate ar descuraja realizarea de investiții în capacități de producție, nicidecum invers, deci nu ar rezolva problema de bază, ar fi un calmant, care nu ar vindeca boala. Ce nu ne spun etatiștii este că deși ne uităm la Stat pentru soluții, este foarte posibil chiar Statul să fi generat problemele din prima fază. Oare închiderea minelor și a centralelor electrice pe cărbune nu a contribuit la actuala criză a prețurilor energetice în care ne aflăm? Oare introducerea sistemului de certificate CO2 nu a dus la creșterea costurilor, închiderea și falimentarea unor centrale pe cărbune și astfel la prețuri mai mari? Reducerea poluării și înverzirea sistemului energetic este probabil necesară, însă ceva trebuie înlocuit cu altceva, doar eliminarea duce la penurie, eliminarea unei surse de energie trebuie să fie însoțită de dezvoltarea altora noi, și asta folosind tot mecanisme competitive ale pieței, căci altfel se ajunge la consecințe neintenționate, precum pene de curent sau prețuri uriașe.

Concluzionând, Statul, încercând să rezolve o problemă a cauzat alta, sau chiar mai multe, probabil neintenționat, dar noi ne arătăm „trădați” de piețele libere, uitându-ne tot spre Stat ca salvator, să o „rezolve” și pe aceasta, cu și mai mult intervenționism, deși tocmai intervenționismul ne-a adus aici.

O altă situație, de data aceasta specifică țării noastre, este că deși avem în România resurse energetice vaste, Statul nu permite exploatarea lor. Este ironic și trist că pe de o parte prețul gazelor a explodat, dar pe de altă parte Statul nu creează cadrul legal și fiscal pentru exploatarea gazelor offshore din Marea Neagră, deci nu permite companiilor private să exploateze aceste gazele.  Însă în același timp, Statul se oferă, binevoitor, să plafoneze prețurile, sau să le subvenționeze, cu bani din taxele încasate…tot de la noi. Iar noi rămânem la întrebarea de ce cresc prețurile.

Ne permitem oare să lăsăm aceste resurse minerale de miliarde de euro neexploatate sub Marea Neagră? Este Romania atât de bogata încât să importe gaze mai degrabă decât sa le exploateze pe ale ei? La iarnă, când va fi frig, sau când vor veni facturile, ne vom gândi probabil cu jind la acele gaze.

3. Criza combustibililor (și a forței de muncă) din Marea Britanie.

Am văzut recent în presa internațională poze cu cozi kilometrice la pompele de combustibil din Marea Britanie. Da, englezii stau la coadă la benzină, cum stăteam noi pe vremuri, doar că ei stau în anul 2021, sunt capitaliști și trăiesc în a cincea cea mai mare economie a lumii.

Inițial m-am amuzat, credeam că genul acesta de problemă a dispărut în 1989. Însă problema este cât se poate de reală și serioasă: panica s-a instalat ușor, iar unele benzinării au introdus limite maxime/client, pentru că nu aveau destul combustibil la vânzare, deci au raționalizat vânzările. Dar care este sursa problemei? După Brexit, multor șoferi de camion veniți din Europa le-a fost foarte greu să își continue activitatea din cauza birocrației și a limitării mobilității forței de muncă impuse de noul statut de țară non-membră UE. Fără șoferi, camioanele nu au mai putut aproviziona stațiile de combustibil. Astfel, Statul a „reușit” din nou să perturbe, și major, o piață foarte importantă, afectând din nou oferta, de șoferi de cisternă și implicit de combustibili. Se pare că există în prezent un deficit de peste 100.000 de șoferi de autovehicule grele care cauzează probleme pentru nenumărate companii, de la supermarketuri, la restaurante și până la distribuitori de combustibili. Deși benzina era destulă, Statul a limitat oferta de muncă, în cazul de față oferta de șoferi de camion. Iar pentru a conduce cisterne sunt necesare licențe și calificări speciale, care nu se obțin peste noapte.

Cu cele trei exemple reale și contemporane eu vreau să subliniez că atunci când Statul intervine, prin reglementări excesive, interzicerea unor activități, plafonarea prețurilor, afectarea producătorilor sau pur și simplu limitarea ofertei sau nepermiterea exploatării unor resurse, consumatorul suferă, și plătește, fie la propriu cu prețuri mai mari fie…rămânând cu rezervorul gol. Însă în ambele cazuri trebuie spus că nu piețele ne-au trădat, ci Statul.

Nu putem învinui piețele pentru orice efecte ale opreliștilor pe care Statul le pune acestora în drum, nu este corect, este o gândire care ne duce pe un drum greșit, un drum cu și mai multe opreliști. Aceste intervenții asupra piețelor, justificate mereu de „anomalii” sau „situații excepționale”, ne vor duce încet, încet la socialism. În cuvintele lui Hayek[1], ne vor duce pe un drum către servitute, un drum către un Stat care încercând să le rezolve pe toate, le va strica și mai rău.

Ce exemple vă vin în minte unde Statul a demonstrat că este un bun administrator? Gestionează bine Statul sistemul de educație? Este sistemul de sănătate unul eficient? Câtă încredere aveți în Stat să vă rezolve problemele?

Câteva cuvinte despre piețele libere

Cu ajutorul piețelor libere, omenirea a ajuns să fie mai bogată că niciodată în istoria ei. Această bogăție a adus-o capitalismul, socialismul am văzut cu toții ce aduce. Tot cu ajutorul piețelor și prin creșterea gradului de liberalizare a comerțului, sărăcia globală a scăzut enorm, aspect clarificat foarte bine de către Banca Mondială: în 1990 aproape 40% din populația lumii trăia sub pragul de sărăcie absolută, cu mai puțin de 1.9 dolari pe zi adică, dolari la nivelul puterii de cumpărare a anului 2011. Aproape 30 de ani mai târziu acest procent oscilează în jurul cifrei de 10%.

S-a ajuns aici pentru că globalizarea și liberalizarea comerțului au contribuit din plin la creșterea numărului locurilor de muncă și a calității vieții în țările în curs de dezvoltare, stimulând astfel investițiile, productivitatea și implicit creșterea economică. Este surprinzător faptul că încă există grupuri care promovează protecționismul, ce refuză evidențele, și asta pentru a “proteja” anumite categorii sau industrii față de care au un interes direct. Și fac asta în ciuda faptului că liberalizarea comerțului îmbunătățește nivelul de trai pentru întreaga societate și în special în rândul celor vulnerabili. Asta ne spune și infograficul de mai jos.

Am putea compara nivelul mediu de trai al anului 2021 cu cel de acum un secol, sau două, și am ajunge să discutăm despre tehnologii și inovație, factori ce au stat la baza progresului. Dar de unde provine inovația? Cine sunt cei responsabili? După cum îmi place mie să afirm, antreprenorii sunt adevărații eroi ai capitalismului, pentru că piețele libere încurajează inovația, pentru că tot timpul un produs mai bun se va vinde mai bine, beneficiind atât cumpărătorul cât și vânzătorul. Iar antreprenorii se luptă în acest ring al inovației. Ca în orice competiție, companiile ce nu oferă consumatorilor un produs corespunzător sunt într-un final scoase în afara pieței. Dar despre asta cu altă ocazie.

Și la final vine întrebarea: daca piețele ne slujesc atât de bine, de ce există impresia că din când în când ele ne „trădează”? Trebuind astfel să cerem unei autorități, implicit „superioare” lor, cum ar fi Statului, reglementatorilor, legiuitorilor etc. să le „reeduce”, plafonând prețurile spre exemplu? Nu mai bine le-am cere autorităților să sprijine producția reducându-și propriile puteri? Reducând birocrația, reglementările sau taxele? Piețele nu sunt perfecte, întotdeauna vor exista mici fricțiuni, dar sunt cea mai eficientă formă de organizare și transfer de care dispunem.

Aș putea concluziona că ne plac beneficiile piețelor dar nu și costurile. Iar prin cost înțeleg costul ajustării la un nou normal spre exemplu. Dar soluția nu este să intervină Statul, soluția este să lăsăm oferta să crească. Iar oferta va crește împreună cu prețul, căci asta îi motivează pe producători. Mulți argumentează că în capitalism există inegalitate, dar ce ați alege, inegalitate în bogăție, sau egalitate în sărăcie?

Adam Smith, „tatăl capitalismului modern” spunea în Avuția Națiunilor, publicată în 1776 că „Nu de la bunăvoința măcelarului, berarului sau brutarului așteptăm noi să ne fie servită masa, ci de la grija cu care aceștia își privesc interesele lor. Ne adresăm nu omeniei, ci egoismului lor și niciodată nu le vorbim de nevoile noastre, ci de avantajele lor proprii.”

Dacă am translata la unul din subiectele de mai sus, am putea spune fără tăgada că „nu de la bunăvoința producătorului de energie așteptăm noi gaze, electricitate și căldură, ci de la propriile lui interese: de a plăti salariile, de a acoperi cheltuielile, de a-și recupera investiția și de a face profit.”

Pentru titlul acestui articol, dar nu numai, trebuie să acord credit și să îi mulțumesc domnului profesor Lucian Croitoru, a cărui carte, „În apărarea piețelor”, Curtea Veche, 2012 m-a inspirat.

Opinia prezentă îi aparține autorului și nu reprezintă poziția Băncii Naționale a României sau a CFA România.

[1] The Road to Serfdom, 1944, Friedrich Hayek

Articolul preluat de pe blogul de opinii BNR.