Liviu Mureșan
Evoluția situației internaționale și problemele cu care se confruntă marii jucători, obligă la o analiză atentă a implicațiilor privind securitatea națională a fiecărei țări în parte.
În Statele Unite, principalul jucător mondial în domeniul militar și politic, se observă un proces complicat de evaluare a moștenirii lăsate de fostul președinte Trump și stabilirea unei agende cât mai realiste, pentru politica internă și internațională a noii Administrații Biden.
Primul turneu european al Președintelui Joe Biden s-a dorit a da un semnal puternic: “America s-a intors”. Participarea la mai multe reuniuni internaționale importante, întâlnirile cu numeroși politicieni (în mod special, cu Președintele Vladimir Putin) a reușit să întărească relațiile cu țările aliate și, mai ales, să ne prezinte Statele Unite – partenerul nostru strategic – cu forța reală pe care o are în prezent. Dar și cu slăbiciunile și ezitările, unele moștenite de la precedenta Administrație și altele caracteristice unei perioade relativ scurte care a trecut de la ultimele alegeri prezidențiale de la Washington.
Preferând să discute mai mult despre China decât cu China, Administrația de la Washington împreună cu aliații săi din diferitele colțuri ale lumii nu au depășit “complexul superiorității” (Fundația Egmont), format după decenii de poziție dominantă. Asprimea limbajului politic adoptat, în principal față de Rusia și China, politica aplicării de noi sancțiuni care se adaugă celor existente, nu va duce la soluționarea diferendelor și la un plus de stabilitate în mediul de securitate internațională. Regimurile declarate ca autoritare au o capacitate de reziliență sporită, se pot mobiliza în jurul unor idei de interes național și isi pot dedica sau realoca resursele umane și materiale cu rapiditate.
Kishore Mahbubani în numeroasele sale prelegeri și cărți publicate amintește că timp de 1800 de ani China și India au fost cele mai mari economii ale lumii. Apoi Vestul a deținut puterea timp de două secole până în zilele noastre. În fața realității tot mai evidente că Estul devine centrul lumii în acest secol, Vestul “trebuie să invețe să împartă sau chiar să abandoneze această poziție și să se adapteze la o lume pe care nu o mai poate domina”.
Continuarea politicii de sancțiuni și de încercare de a impiedica mega-proiecte inițiate și desfășurate de zeci de țări din regiunea asiatică nu vor reuși decât să risipească importante resurse financiare și umane ale lumii occidentale și o deturnare de la proiectele sustenabile necesare mai ales într-o perioadă atât de grea ca cea post pandemie.
Dincolo de declarații, uneori chiar belicoase, între marile puteri au continuat contactele oficiale cât și neoficiale între înalți reprezentanți ai Statelor Unite și Rusiei.
În prezent, NATO este funcțională în condițiile menținerii angajamentului american, în ciuda tensiunilor între Franța, Turcia, Grecia ș.a. Statele Unite, prin actuala Administrație a făcut primele gesturi de recunoaștere a nevoii continuării relației trans-atlantice și au manifestat interes față de o formulă de apărare europeană, probabil cu o dotare, contra cost, cu echipament militar american. Mulți ani, liderii europeni au fost obișnuiți ca Statele Unite împreună cu aliații din afara Uniunii Europene să suporte cea mai mare parte a bugetului Alianței.
Statele Unite nu mai sunt dispuse la aceste eforturi financiare disproporționat de mari față de cea mai mare parte a membrilor Alianței. Formula folosită acum de către Statele Unite este tot mai mult o ”cash and carry security” (plătești și primești în schimb securitate pe măsura contribuției).
Cele două decenii de misiune în Afganistan se încheie pentru Statele Unite și aliați, inclusiv pentru țara noastră, cu un bilanț negativ cu pierderi importante de vieți omenești și cu costuri enorme. Legislativul american, structurile militare, cele de control de cheltuire a bugetului apărării, grupuri de reflecție civile și militare americane recunosc, direct sau indirect, eșecul campaniei din Afganistan și procedează la ample investigații asupra modului de cheltuire a mai multor trilioane de dolari, a abandonării în prezent, de facto, a teritoriului afgan și preluarea treptată a acestuia de către forțe teroriste care urmăresc răsturnarea actualei administrații de la Kabul și din provincii. Ies în evidență și beneficiarii acestei noi situații, în principal China, India, Iran ș.a.
Este momentul ca și factorii politici, responsabilii militari cât și cei civili din țara noastră să facă analiza participării noastre la misiunea din Afganistan și, mai ales, să se implice în definirea interesului național al României în 2021. Acesta nu va putea fi doar o extensie a intereselor partenerilor noștri strategici.
Mult uzitata formulă de “prietenie” nu poate înlocui definirea transparentă, atât de către noi cât și de către partea americană, a intereselor proprii de identificare a unor obiective comune și de respectare a intereselor fiecărei țări în parte. Și la București trebuie să se ințeleagă că americanii de acum nu mai sunt la fel ca cei cu care am început colaborarea în urmă cu trei decenii. Confuzia creată în legătură cu rezultatul ultimelor alegeri prezidențiale americane nu s-a încheiat. Porozitatea graniței sudice a SUA spre Mexic, cu presiunea migrației ilegale, probleme neglijate de-a lungul timpului privind comportamentul forțelor de ordine față de populatia de culoare, contestarea autorității federale de către unele state din Uniune, creșterea violenței și a utilizării armelor de foc în cadrul unor conflicte minore, constituie numai câteva din problemele aflate pe agenda internă care așteaptă revenirea locuitorului de la Casa Albă din turneul său european.
Ar fi o naivitate de neiertat pentru decidenții politici români care mai cred că alții vor gândi cum să ne definească interesul nostru național sau cum să ni-l apere.
Perspectiva destul de incertă de a accesa, în timp scurt, fonduri europene substanțiale se referă și la PNRR. Acesta este un subiect de controversă zilnică în cadrul actualei coaliții, în cadrul diverselor grupări din partidele aflate la guvernare, în condițiile unei palide reacții din partea opoziției.
Variantele de PNRR propuse de către guvernanți structurilor europene, se dovedește, în mare parte, o ocazie de alocare a fondurilor pe proiecte care nu au ajuns subiect de dezbatere publică sau a unui dialog între putere și opoziție.
Lipsa unui proiect integrator de dezvoltare a României, proiect care să fie asumat de către clasa politică, își spune cuvântul. Acțiunea unor forțe politice centrifuge, cu viziuni înguste, reduse la nivel de municipii, județe sau cel mult regiuni, riscă să ducă nu numai la risipirea unor fonduri importante, care nu vor mai fi acordate de către Bruxelles atât de generos ca până acum. Ceea ce este mai grav este că acțiunea va duce la “risipirea viitorului” țării noastre.
În lipsa definirii interesului național, aceste fonduri, prin modul în care au loc discuțiile la diferite niveluri, riscă să contribuie la o mai mare fragmentare a țării și nu la o creștere a unității sale.
Din păcate se continuă tradiția lipsită de responsabilitate a celorlalte guvernări de distribuire a fondurilor pe criterii politice clientelare.
Guvernarea poate să înțeleagă că niciodată nu este prea târziu ca să se discute la nivelul întregii societăți românești pentru a defini o viziune integratoare a actualei împărțiri teritoriale.
Starea precară în care se află, de exemplu, rețeaua națională de infrastructură rutieră și feroviară se datorează dezinteresului, incompetenței, cât și unor viziuni înguste a peste 30 de guverne care s-au perindat după Revoluție prin Palatul din Piața Victoriei.
România de astăzi se bazează pe sacrificiul înaintașilor și pe curajul și deciziile înțelepte ale unor adevărați patrioți. În același timp suferă din cauza unor ezitări și greșeli făcute. Să ne reamintim că după momentul Marii Uniri, forțele politice nu au convenit asupra nevoii de repoziționare a capitalei României Mari de la București la Alba Iulia, în centrul încărcat de istorie, plasat în poziție de echilibru față de celelalte regiuni ale țării.
Alba Iulia, capitală a României, ar putea găzdui Președinția, o parte din ministere, unele instituții de forță, iar Bucureștiul ar putea menține Guvernul, Parlamentul, și ar rămâne cel mai important centru economic, financiar, cultural. Nu trebuie uitată nici perspectiva unui cutremur major care va pune în evidență capacitatea de reziliență a țării noastre.
În lipsa unei definiri și asumări a interesului național, România rămâne încă blocată într-o formulă rigidă de “ori –ori”, în sensul că ori continuăm relațiile noastre europene și euroatlantice ori le “întoarcem spatele” și ne îndreptăm spre Est.
În plină perioadă a comunismului, România a știut să valorifice toate oportunitățile pentru a se apropia de Vest, fără a risca o desprindere de comunitatea țărilor socialiste. Contribuția României a fost importantă pentru realizarea de contacte între Statele Unite și China, între Statele Unite și Vietnam, între Israel și lumea arabă, pentru a da numai câteva exemple.
James Rosenau spunea că interesul național este “tot ce este mai bun”.
Dacă în legătură cu definirea termenului “interesul național” au apărut numeroase lucrări și luări de poziție, o discuție mai largă privind formularea intersului național al României în 2021 este o datorie. “Piața Financiară” va putea găzdui dezbateri și opinii în legătură cu acest subiect.
Propun câteva teme care să fie luate în discuție atunci când ne gândim la interesul național al țării noastre:
- apărarea integrității teritoriale și promovarea unei formule administrative echilibrate (vezi proiectul Alba Iulia)
- promovarea resurselor umane și protejarea resurselor naturale și ale mediului
- educație, sănătate, cultură, tradiții
- o economie cu parteneriat public privat, cu resursa de cercetare românească, de capital românesc
- o politică externă activă, inovatoare cu valorificarea tradițiilor diplomatice românești.
COMMENTS