Interviu cu Călin-Andrei Zamfirescu, Partener Fondator, Zamfirescu Racoți Vasile & Partners
Din optica unui avocat cu 43 de ani de practică din care 14 înainte de revoluția din 1990, se pare că ceea ce se petrece astăzi, în planul profesiei de avocat în România, era de neconceput în urmă cu 30 de ani. “După ’90, era de neimaginat evoluția pe care profesia o va avea, față de condițiile de organizare și de exercitare de până atunci. Libertatea neîngrădită de a practica, contactul direct și nesupravegheat cu clientul, dreptul de a negocia onorariul fără intervenția biroului de avocați din care făceai parte precum și înlăturarea plafoanelor valorice, al căror rost era egalizarea și limitarea veniturilor indiferent de competenţa și de volumul de muncă depus de fiecare, ne crează senzația de neverosimil, reprezentând, la nivelul profesiei, o extraordinară schimbare. Profesia de avocat a avut o șansă enormă la începutul anilor ‘90!”, ne spune Călin-Andrei Zamfirescu în interviul acordat revistei noastre.
Domnule Călin Zamfirescu, ne cunoaştem de mulţi ani, şi consider că Dvs. împreună cu alte nume mari de avocaţi, Nestor, Muşat, Popovici, sunteţi pilonii pe care s-a construit avocatura de business în România incepand cu anii 90. Cum priviţi acum începuturile şi parcursul acestei pieţe?
E de bine, e de rău?
Piața profesiei de avocat în România a debutat extrem de abrupt după anii ’90. Legislatia privind profesia a fost fundamental modificata, noul cadru creat oferind perspective favorabile. Cat priveste aspectele practice, încă din primele luni ale lui 1990, foarte mulți investitori străini, tentați de facilitățile fiscale, scutirile de impozite ș.a.m.d. pe care le oferea legislația ce privea investițiile străine și apoi legea societăților comerciale, au venit în România în vederea începerii unor afaceri. Pe atunci, privilegiați au fost avocații care vorbeau limbi străine, puteau comunica, direct, cu acești investitori. A fost o perioadă de lucru extrem de dificilă și de aglomerată, infrastructura profesiei nu era dezvoltata, nu existau, la propriu, nici macar spatii de birouri unde să se poată organiza o practica profesionala. Îmi amintesc că aveam întâlniri uneori chiar în lobby-urile hotelurilor sau în sala de așteptare de la aeroportul Otopeni, atunci când clienții veneau între două avioane. Dar, încetul cu încetul, piața s-a dezvoltat și profesia a reacționat mai ales prin tinerii reprezentanți, reușind să satisfacă pe deplin noua clientelă apărută. Aceste lucruri se petreceau la începutul lui 1990, după ce, la sfârșitul lui 1989, activitatea judiciară a fost suspendată cateva luni.
Evoluția sistemului de drept a condus, în timp, la înființarea Curții Constituționale, a Curții de Conturi, a Consiliului Concurenței, toate aceste organisme având și activitate jurisdicțională, prevăzuta cu două faze de jurisdicție. Drept consecință apar o serie întreagă de jurisdicții noi, are loc o dezvoltare fără precedent a contenciosului administrativ, a dreptului de proprietate industrială și intelectuală, a dreptului concurenței, a dreptului privind protecția consumatorului, protecția mediului, încep marile privatizări și consecutiv lor și marile falimente. A fost o permanentă dinamică, nu numai în dezvoltarea profesiei dar și în lărgirea sistemului nostru de drept prin oportunități noi oferite avocaților care până la acea dată nu se ocupau, în principal, decât de afaceri private. Acum, accesul la marile întreprinderi și corporații a fost deschis, astfel că piața s-a lărgit, rolul avocatului a crescut într-un mod extrem de dinamic. Îmi amintesc, de la 2.500-2.600 de avocați, câți existau la începutul anului ‘90, din care aproximativ 600 practicau în București, undeva în jurul anilor 2.000, se depășise cifra de 10.000 iar în București cea de 4.000. La data acestui interviu, potrivit datelor înregistrate de la ultimul examen de primire în profesie, unde au fost admiși 1.700 de candidați, numărul total pe țară depașește 32.000 iar la București probabil în jur de 11.500.
Ţin să precizez că numele colegilor enunțați la începutul întrebării, nu acoperă pe deplin realitatea existentă la începutul schimbării profesiei, unora dintre cei evocați putându-li-se adăuga multe alte nume.
Anul 2018, ca şi anul 2019 aduc o serie de noi modificări legislative, noi reglementări europene la care România trebuie să se conformeze. Complică acestea munca avocatului de business? Mai poate el să fie să zicem, generalist, sau specializarea, atât de discutată în ultimul timp, este necesară acum?
Până la data aderării la Uniunea Europeană, România nu avea o legislație europeană căreia să i se subordoneze și nu avea decât obligații de a se pune în conformitate cu diverse direcții de dezvoltare, dacă ținem minte cele 32 de capitole pe care trebuia să le închidem cu UE prealabil aderării. După aderare, se aplica automat legislația europeană, regulamentele europene și apoi directivele care trebuiau și ele transpuse ș.a.m.d. Nu aș putea spune că legislația europeană sau statutul României de membru în UE a determinat ideea de specializare. Ideea de specializare se năștea, de fapt, încă la începul anilor ‘90 când au apărut noi discipline și noi ramuri de drept, care alături de noile instituții create au adăugat noi și diverse proceduri și reglementări de fond.
Specializarea e un fenomen care își face apariția în anii ‘94-‘96, odată cu legislația privatizării și de atunci, a devenit o prezență certă în profesia de avocat. Pe lângă certul câștig adus clienților și întregului sistem de drept, specializarea, cel puțin astăzi, are și efecte prejudiciabile în formarea tinerilor avocați valoroși cu activitate de nișă, fie că operează în dreptul imobiliar, fie în dreptul de proprietate industrială, fie că fac litigii de contencios. E greu astăzi, ca avocat, să mai poți pretinde, așa cum făceam noi la începutul anilor ‘90, că eram la curent cu tot sistemul de drept. E și un dezavantaj această specializare unilaterală. Un avocat care intră într-o mare firmă și lucrează, să spunem, pe consultanță în materie de mediu, nu va avea niciodată, după terminarea facultății vreun contact cu dreptul penal, penal precedual sau procesual penal. Dacă va avea o clientelă importantă, nu va căuta să se specializeze în altă direcție. Este o realitate oriunde în lume și în Europa și peste ocean să știi cât mai mult despre cât mai puțin. Se poate spune că specializarea este un rău necesar. Timp de aproximativ șase luni de zile, un avocat nou intrat în firmă (vorbesc de firma la care sunt eu partener) face o pregătire generală, trecând prin diverse departamente fără să aibă însă posibilitatea să adâncească foarte mult materiile, având doar o incipientă pregătire dobândită în stagiile de practică avute de orice student, la instanțe și la parchete, la cabinete de notari și de avocați. Apoi este repartizat într-o echipă care, la rândul ei este specializată și el va trebui să se dedice disciplinei pe care o îmbrățișează. Până la terminarea a 2 ani de stagiatură, când va da un examen complex unde va fi examinat și la civil și la penal, la proceduri, în general la materia de facultate care acoperă în mare sistemul de drept, va mai păstra o legătură, ce-i drept mai mult teoretică, cu principalele ramuri de drept. La ora actuală, avocații generaliști practică în majoritatea cabinetelor individuale, comparabile cu cabinetele medicilor de familie. Ei vor pune diagnosticul clientului pe care îl vor păstra dacă intră în sfera lor de competență, dar în foarte multe situații, îl vor trimite la avocatul specializat în domeniul în care clientul are nevoie.
Odată cu apariţia legii privind spălarea banilor s-a ivit la orizont şi problema păstrării secretului profesional al avocatului în relaţia cu clientul. Se mai poate vorbi de inviolabilitatea secretului profesional în condiţiile în care unii reînvie mitul de „avocat al diavolului”?
E o falsă problemă. Mulți fac această confuzie cu diverse reglementări care ating și problema secretului profesional. Profesia de avocat are trei mari constante. Prima este cea referitoare la profesie, care trebuie să fie independentă. Ce înseamnă independentă? Înseamnă că nu e subordonată nici unui organ de stat sau de o altă natură. Uniunea Națională a Barourilor din România ca și barourile românești sunt independente în activitatea pe care o desfășoară. A doua constantă la nivelul avocatului este libertatea sa, atât ca membru al baroului cât și ca avocat colaborator, asociat sau salarizat în interiorul profesiei în cadrul formei de exercitare a profesiei din care face parte, exercitându-și profesia potrivit propriei lui conștiințe și pregătiri. Un avocat poate refuza primirea unui dosar care contravine propriilor sale convingeri.
Cea de-a treia constantă a profesiei este secretul profesional, specific și profesiei de medic sau de preot. Secretul profesional oferă clientului garanția absolută ,că avocatul căruia i se adresează pentru a-i apăra drepturile legitime și pe care îl pune în temă cu toate aspectele, uneori defavorabile (pentru a fi la curent și a fi apt să îl poată apăra în totală conștiință de cauză) nu va dezvălui aceste informații și nicio dispoziție legală nu îi va putea impune acest lucru. Sigur că legea privind spălarea banilor a introdus dispoziții care încearcă să știrbească, să limiteze secretul profesional, precum o face și legislația penală care a fost dictată în ultima vreme de rațiuni privind apărarea securității statelor în lupta împotriva terorismului internațional, a proliferării consumului de droguri, precum și a altor fenomene transfrontaliere care, pentru a fi cercetate și combătute, se impune a se obține informații de la diverse instituții sau persoane care intră în contact cu aceste fenomene. În primele rânduri se află băncile iar apoi notarii. Avocaților li se pretinde și lor, conform cu noile reglementări, să alerteze organele specializate în anumite situații. Ei bine, o astfel de reglementare, nu va știrbi secretul profesional, pentru că, pe de o parte, avocații nu sunt niște delatori lipsiţi de discernământ, iar pe de o altă parte, astfel de informații trebuie aduse la cunoștință de către avocat, decanului (pentru ca ele să rămână în interiorul profesiei) iar decanul va aprecia soarta lor. Nu îmi amintesc, cel puțin în practica mea, să mă fi confruntat cu o situație în care o astfel de informație să fi fost nevoie să o comunic decanului. Ceea ce vă pot spune însă este că informații privind clientela, respectiv sursa bunurilor procurate, veniturilor, banilor cu care se fac afacerile sunt de multe ori relevate în legislațiile de common law. În Anglia sunt zeci de mii de astfel de interpelări, de atenționări către organismele specializate. În România nu suntem confruntați cu un fenomen atât de important, nu suntem placă turnantă nici pentru terorism, nici pentru droguri. Desigur, cadrul legislativ există, însă în practică nu cred că este foarte accesat.
Sunteţi un reputat litigator, recunoscut de marile directoare de profil internaţionale. Aveţi o echipă profesionistă şi Zamfirescu Racoţi and Partners a câştigat anul acest premiul Echipa de Litigii a Anului la The Lawyer European Award, surclasând alte 6 firme europene concurente. Sunt litigiile în continuare pe un trend crescător? La ce vă aşteptaţi pentru 2019?
Nu cred că așteptările pentru 2019 sau 2020 sunt altele decât cele pe care le aveam pentru 2010, ‘11 sau ‘12. De ce? Ca litigator și preponderent litigator în drept privat, în ultima vreme lucrând și în materie penală, pot spune că piața este extrem de sensibilă la cadrul legislativ iar acesta a rămas în continuare imprevizibil, fiind de multe ori inoportun sau conceput cu stângăcie. Întotdeauna vom avea suișuri și coborâșuri în materie de litigii, în raport de domenii care sunt reglementate mai puțin fericit sau prea excesiv. De multe ori avem nemulțumiri în legătură cu garanțiile inculpatului pe parcursul desfășurării procesului penal, iar în ultima vreme constatăm o încetinire a desfăşurării anchetelor pénale, ceea ce face ca piața, în această privință, să fie mult mai redusă ca înainte. Sigur, au crescut semnificativ litigiile privind împărțirea bunurilor ca urmare a divorțului, a succesiunilor, iar averile acumulate în ultimele decenii – fenomen ce nu exista în urmă cu 15-20 de ani – au crescut importanța cauzelor de dreptul familiei, care acum pot fi comparate cu litigiile comerciale. A crescut numărul litigiilor de drept comercial inclusiv în materia insolvenței. Nu cred însă că per total, dat fiind procesivitatea pe care o are această națiune și pe de altă parte garanțiile care continuă să fie asigurate subiecților de drept, zona de litigii va diminua, ci dimpotrivă se va extinde. Vedeți protecția datelor, o nouă sursă de litigii. Ați văzut clauzele abuzive din contractele bancare care în ultimii ani de zile au deschis o poartă enormă pentru litigii. Fiecare an aduce noi reglementări și piața reacționează foarte prompt. Sigur, există și medierea care a apărut în urmă cu mai mulți ani și poate să afecteze practica avocatului, dar, în același timp, nu-l împiedică să practice chiar el în această materie. A apărut reglementarea insolvenței referitoare la persoana fizică iar drept consecință, veți vedea cum se va naște o nouă categorie de avocați ce vor lucra în acel domeniu.
În ultima vreme, aţi întărit şi echipa de drept penal a firmei, cazurile de white-collar crime fiind din ce în ce mai prezente în mediul nostru economic. Credeţi că e un domeniu în dezvoltare? Cât de „penală” a devenit România? Cum au fost speţele pe care le-aţi avut în portofoliu?
România nu cred că proliferează în materie penală mai mult decât într-o altă materie; mai bine spus criminalitatea descoperită și care este investigată ca obiect al proceselor penale rămâne constantă. Ca firmă, nu suntem confruntați cu infracţiuni de violență. Cât privește gulerele albe, s-a născut o falsă prezumţie potrivit căreia directorii de bănci, președinţii de multinaționale, și în general managerii societăţilor performante săvârşesc evaziuni fiscale sau fapte de corupţie. Analizând zecile de dosare instrumentate în ultimii ani, observăm că peste 70% s-au soldat fie cu netrimiterea în judecată dându-se soluţii de scoatere de sub urmărirea penală, actualmente de clasare, sau, pentru cauze aflate în fața instanței, achitări. Sunt și situații clare, nete pe care nimeni nu le poate contesta, însă o clientalitate a gulerelor albe presupune o dezvoltare a zonei financiare pe care România încă nu a atins-o. Ca atare, nu e un fenomen endemic cum e în alte domenii. Sper că timpul va dovedi că instituțiile publice în contact cu comerțul, și aici mă refer la licitații, la parteneriatul public-privat, se vor conforma mai mult reglementărilor legale. Este de notat tergiversarea în derularea acestor atribuții economice care împiedicând o rezolvare rapidă a lucrurilor poate da naștere unor suspiciuni, uneori întemeiate. Nu suntem nici mai procesivi, nici mai certați cu legea penală acum decât eram în urmă cu câțiva ani. Ceea ce s-a schimbat, a fost ponderea.
Cum vedeţi profesia de avocat şi care ar fi viitorul ei? Se vorbeşte de digitalizare, de inteligenţă artificială, de avocaţii roboţi. Tinerii care vor veni, vor schimba ceva?
Viitorul profesiei de avocat este o temă ce preocupă profesia în toată Uniunea Europeană, bineînțeles întreaga lume. La 8 octombrie organizăm în colaborare cu Consiliul Național al Barourilor Franceze, la Paris, un simpozion care are ca temă principală: viitorul profesiei de avocat, viitor care uneori pare sumbru, alteori incert, de multe ori greu de anticipat. Viitorul profesiei de avocat nu înseamnă acum altceva decât contactul și eventual, dacă va fi cazul, conflictul sau coabitarea cu inteligența artificială. Din acest punct de vedere nu se poate compara cu industria, cu roboții industriali care au apărut încă din secolul trecut, dar ne putem compara cu calculatoarele și sunt o serie de studii făcute pentru a vedea impactul și eficiența pe care o au avocații în diverse domenii în care funcționează, mai puțin în litigii, în consultanță preponderent, comparativ cu inteligența artificială. La fel se întâmplă și în alte profesii, precum cele ale contabililor, consilierilor în proprietate industrială sau a notarilor. Aceste studii sunt suficient de pesimiste ca și concluzii, iar realitatea o confirmă, există la nivel mondial extrem de multe platforme on-line care oferă cosultații de multe ori de bună calitate iar clientela este educată să apeleze la inteligența artificială și în materie juridică. În Anglia, judecarea on-line e deja o realitate instaurată în urmă cu aproape 10 ani, ajungându-se astfel ca milioane de cazuri de mică importanță, să fie soluționate, cu acordul părților, de către un calculator. Rapid, eficient, nu știu cât de corect, în orice caz părților li se asigură și o cale de atac, la rândul ei rezolvată tot de inteligența artificială. Aici nu poți trage o concluzie, dacă ești onest, până nu vei avea un rezultat al eficienței, al acurateței, al valorii operei pe care o face inteligența artificială. Desigur, sunt dosare care pot fi judecate pe bandă rulantă, sunt identice, ca o repetabilitate consacrată de practică și statistici. Din punctul acesta de vedere, România a făcut pași înainte, divorțurile amiabile se pot face la notar deci altfel decât judiciar, există conflicte care pot fi soluționate sau aplanate prin mediere. Nu cred că apelul la inteligența artificială este o soluție pentru realitatea de acum din România. Este un trend la nivel mondial și este o luptă între anumite domenii cum e cea dintre meseriașul care manufacturează în micul său atelier, în concurență cu producția de serie vândută la marile magazine. Cu siguranță, cel mai bun produs făcut în serie nu se va putea compara cu cel făcut de meșteșugar, la comandă, la atelier, pe caracteristicile și dorințele clientului. Cert este că există această prezență a calculatorului, a inteligenței artificiale în activitatea juridică și ea se va amplifica. Ce se va întâmpla, rămâne de văzut.
Pesimist?
Nu sunt pesimist. Sunt încă nelămurit! Dacă această performanță va fi dovedită ca fiind extrem de eficientă, în fața valorii nu te poți opri, însă e greu de crezut că un om va putea fi înlocuit în dosare de mare importanță și probabil că nici nu se vor extinde la acest activitatea de litigii. La ora actuală se judecă on-line dar asta nu înseamnă că partea care alege ca judecător o inteligență artificială nu apelează la un avocat pentru a încărca programul acelui judecător și deci de a influența soluția prin modul în care își pregătește dosarul.
Pentru că se vor face curând 30 de ani de la schimbarea la faţă a României, nu pot să nu vă întreb cum vi se pare această etapă pentru societatea românească, pentru români. Credeţi că putem spune şi noi, ca Tudor Gheorghe, Degeaba 30?
Răspunsul îl primiți de la un avocat cu 43 de ani de practică din care 14 înainte de revoluția din 1990, se pare că ceea ce se petrece astăzi, în planul profesiei de avocat, în România, era de neconceput în urmă cu 30 de ani. “După ’90, era de neimaginat evoluția pe care profesia de avocat o va avea, față de condițiile de organizare și de exercitare de până atunci. Libertatea neîngrădită de a practica profesia, de a avea contactul direct și nesupravegheat cu clientul, dreptul de a negocia onorariul fără intervenția biroului de avocați din care făceai parte precum și înlăturarea plafoanelor valorice, al căror rost era egalizarea și limitarea veniturilor indiferent de competenţa și de volumul de muncă depus de fiecare, ne crează senzația de neverosimil, reprezentând, la nivelul profesiei, o extraordinară schimbare. Profesia de avocat a avut o șansă enormă la începutul anilor ‘90, când prin autoreglementare și-a creat un cadru de o modernitate și de o libertate fantastică. Legea nr 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesie de avocat, poate fi socotită și astăzi extrem de modernă și avansată chiar în raport cu alte legislații europene, pentru că a fost edictată într-un moment și o conjuctură când intervenția instituțiilor statului cu întregul lor cortegiu de limitare și de frânare au fost mai puțin active și mai puțin interesate, astfel încât Legea de atunci este infinit mai bună decât cea de astăzi care a suferit pe parcurs, modificări și obturări care dovedesc dorița legiuitorului de a institui un controlul public neavenit unei profesii esențial privată care servește cu generozitate și interesul public. Pe de altă parte, așa cum aminteam despre criza de creștere, o profesie exercitată de treizecișidouă de mii de avocați, mulți dintre ei școliți în facultăți cu un rău renume, face ca valoarea reală a multor profesioniști să fie în mare măsură diluată. Acest handicap de a avea o pregătire insuficientă într-o facultate mai puțin notorie este compensat la ceea aminteam în discuția anterioară, despre ceea ce înseamnă specializare. Dacă ai un fond aperceptiv suficient de dezvoltat și dacă îl poți și îmbunătăți după ce ai terminat facultatea, într-o societate sau într-un cabinet de avocat, care îți dă posibilitatea de a te preocupa de o unică materie, cum ar fi de pildă insolvența, șansele de reușită sporesc lucrând într-un domeniu pe care îl poți stăpâni și în care poți excela după un anumit timp, fără a fi nevoie să ai multă pregătire juridică în alte domenii. Sau dacă vrei să te ocupi exclusiv de divorțuri, înfieri de minori, poți să pătrunzi practica, doctrina și să fii un avocat foarte bun în aceste domenii. La fel sunt avocați foarte buni în operații imobiliare care verifică titlurile de proprietate și toate condițiile legale necesare pentru a face o înstrăinare în condiții perfecte.
Litigatorii vor avea întotdeauna nevoie de o cultură profesională vastă și temeinică cât privește procedurile, civile și penale, pentru că dreptul este pus în mișcare de aceste proceduri și nu este suficient să stăpânești dreptul substanțial și instituțiile sale principale, dacă nu ști cum să le prezinți și susții în fața unei instanțe : în general, marea majoritate a ligatorilor sunt foarte buni proceduriști.
Mai trebuie amintit și apreciat că preocuparea barourilor pentru pregătirea profesională a avocaților este infinit superioară celei de acum 30 de ani. Există și un Institut Național pentru Pregătirea Profesională a Avocaților care își propune o astfel de activitate, există interesul fiecărui cabinet de avocat să-și pregătească stagiarii, sunt societăți de avocați care invită profesori universitari și în cadrul intern li se oferă colaboratorilor prelegeri și lămuriri din partea unor specialiști de marcă. Există concursuri, există o premii care se dau pentru diverse activități de consultanță sau de litigii.
După toate cele, după toată această carieră și performanță profesională, se poate spune că sunteți un om mulțumit?
Eu am fost din punct de vedere al profesiei pe care am practicat-o întotdeauna fericit, pentru că o fac cu mare bucurie. Uneori am fost dezamăgit, am fost de multe ori chiar iritat de diverse frâne care îmi apăreau în față, din pură prostie, ignoranță, nepăsare, răutate. Ele exista încă și vor rămâne. Nu poți însă să nu fi mulțumit când faci ceea ce îți place în condiții din ce în ce mai bune fără a avea nici un fel de constrângeri, când poți să îți alegi o anumită clientelă, care îți aduce experiență și notorietate. Începutul profesiei e greu, sunt convins că cei care vin în primii ani de profesie sunt temători pentru viitor, pentru că orice fel de liber profesionist e liber să moară de foame, nu numai să facă avere. Nu este o profesie care să te îmbogățească dar e o profesie care îți poate asigura un nivel de viață foarte comfortabil, nivel de care ai nevoie pentru a putea performa, pentru a te dezvolta. Sunt multe lucruri pe care, dacă aș putea, le-aș schimba în modul în care avocatura se practică azi dar, dacă aș trage o concluzie generală, aș putea spune că sunt un om împăcat cu modul în care îmi exercit profesia; am preluat cu mult timp în urmă o veche butadă pe care am aflat-o de la un coleg experimentat care obișnuia să ne spună, la acea vreme, nouă tinerilor: “în profesia de avocat nu spera, nu dispera”. Nu am avut momente de deznădejde niciodată, momente de speranță continuă să existe, cum e firesc. O parte din ceea ce visam s-a realizat. O atmosferă cât de cât respirabilă, relațiile cu magistrații relativ amiabile, confraternitatea avocaților nu lasă foarte mult de dorit, partea disciplinară la nivelul profesiei este bună. Probabil că sunt încă foarte mulți avocați tineri care au reale dificultăți pentru a-și câștiga viața. E o profesie de concurență, e o profesie de relații. Asta face ca valoarea să nu fie în nici un caz primul criteriu al reușitei. Sunt foarte mulți care reușesc fără a avea o reală valoare dar având alte atuuri, un pragmatism aparte, ies agresiv în piață, caută clienți. Sunt foarte mulți valoroși care reușesc greu sau nu reușesc deloc. Bugetele pentru partea de legal sunt mai reduse, marile corporații, care sunt și clienții cei mai importanți, bugetează foarte strâns activitatea, o externalizează în parte. Avocații participă deja la licitații pentru a câștiga un arbitraj sau un dosar important. S-au schimbat cu mult manierele de lucru, însă acesta, cu siguranță, este viitorul. Nu sunt pesimist, sunt pesimist poate pe termen lung dacă nu se vor mai schimba câteva din vechile metehne care mai dăinuie încă. Dar asta ține în principal de cei care conduc profesiile juridice si care ar trebui să se întâlnească mai des și să netezească acest drum comun pe care îl parcurg împreună cu ceilalți colegi, drum cu încă multe dificultăți și greutăți ce pot fi evitate sau atenuate.
Noua conducere a UNBR care are marele atu al tinereții și inteligenței reprezintă o premiză extrem de favorabilă pentru progresului profesiei și garantarea drepturilor de care ea trebuie să se bucure.
Îi doresc succes !
Mihai Săndoiu
Georgeta Clinca
COMMENTS