O piaţă de mare importanţă pentru România, a doua ca mărime din punctul de vedere al schimburilor comerciale, este Italia. Cu atât mai importantă pentru creşterea economică a România este evoluţia politico-economică din peninsulă. Alegerile parlamentare din Italia au constituit unul din evenimentele importante ale acestui an în Europa. În urma rezultatelor acestor alegeri se vor decide priorităţile de politică economică (exclus monetară) pentru următorii 4 ani. Şi cum guvernul pare greu de făcut cu 3 facţiuni aproape imposibil de conciliat, planează mari dubii asupra viitorului. Dar să vedem de unde se porneşte la acest punct zero.
Conform unui studiu efectuat de Andrei Rădulescu, analistul celor de la SSIF Broker Cluj, în prag de alegeri parlamentare economia Italiei resimţea din plin valurile Marii Recesiuni şi consecinţele acestora. Economia traversează a 5-a perioadă de recesiune din ultimele 2 decenii, fiind ridicată probabilitatea prelungirii perioadei de contracţie cel puţin în prima parte a anului curent. Practic, Italia se confruntă cu o serie de provocări macroeconomice, în principal, de natură structurală: deteriorarea potenţialului economic, nivelul ridicat al datoriei publice (locul secund în Zona Euro, după Grecia), rigidităţile din piaţa forţei de muncă.
În primul rând, analiza estimează evoluţia PIB-ului potenţial al Italiei prin metoda Cobb-Douglas, utilizând baza de date Eurostat (pentru PIB şi factorii de producţie) din perioada 1996-2011. Conform estimărilor, ritmul de evoluţie a PIB potenţial s-a deteriorat sever în Italia pe parcursul ultimilor 15 ani, de la 1,7% an/an în 1996 la -0,6% an/an în 2011. Această evoluţie a fost determinată, în principal, de contribuţia negativă a productivităţii totale a factorilor de producţie. De asemenea, contribuţia factorului muncă a decelerat de la 1,4 p.p. în 1996 la 1 p.p. în 2003, 0,5 p.p. în 2007 şi doar 0,1 p.p. în 2011. Nu în ultimul rând, contribuţia capitalului la formarea ritmului PIB potenţial a decelerat, însă, cel puţin, până la declanşarea Marii Recesiuni, la un ritm mai puţin dramatic (de la 1,3 p.p. în 1996 la 1,1 p.p. în 2007). Practic, se poate spune că factorul capital a opus rezistenţă tendinţei de deteriorare a potenţialului economiei italiene, însă fluxurile investiţionale nu au reuşit să determine o antrenare a celorlalţi factori de producţie.
În al doilea rând, analistul a estimat deficitul bugetar structural al Italiei din perioada 1988-2011, aplicând o metodă clasică de descompunere şi utilizând bazele de date ale Eurostat şi Fondului Monetar Internaţional. Conform estimărilor elaborate, componenta structurală a deficitului bugetar se situa la aproximativ 4,6% din PIB în 2011, un nivel foarte ridicat, cu consecinţe nefavorabile pentru sustenabilitatea datoriei publice. Economia Italiei are tradiţie în a genera niveluri ridicate ale deficitului bugetar structural. Practic, după procesul ambiţios de consolidare bugetară din perioada 1988-1998 (determinat de eforturile pentru obţinerea paşaportului EURO) deficitul bugetar structural s-a situat în fiecare an peste pragul de 2% din PIB, intensificându-se în perioada premergătoare declanşării Marii Recesiuni (aproximativ 4% din PIB în 2004, 2005 şi 2006).
Estimările cu privire la deficitul bugetar structural constituie una din principalele explicaţii ale nivelului ridicat al datoriei publice (estimat de Eurostat la peste 127% din PIB la finalul trimestrului III 2012). Cealaltă explicaţie constă în fenomenul bulgăre de zăpadă, care se manifestă în Italia de 11 ani fără întrerupere (costul finanţării statului se situează peste ritmul nominal de evoluţie a economiei).
„Aceste estimări exprimă faptul că, indiferent de rezultatul alegerilor parlamentare din 24-25 februarie, marja de manevră macroeconomică a noului guvern va fi foarte redusă. Practic, noul cabinet va trebui să adreseze problemele economice clasice ale Italiei şi să identifice soluţii la provocarea fundamentală pentru această economie: refacerea potenţialului economic prin reforme structurale într-un context de consolidare bugetară. În caz contrar, Italia îşi va menţine statutul de economia bolnavă a Europei. Atrag atenţia cu privire la faptul că eventualele tergiversări în adresarea acestor probleme economice structurale de către noul cabinet pot avea consecinţe nefavorabile pentru stabilitatea economico-financiară a Zonei Euro” apreciază Andrei Rădulescu.
COMMENTS