Încotro se îndreaptă politicile monetare ale băncilor centrale?

Criza financiară din 2007 a determinat băncile centrale ce emit monede de rezervă să își reconsidere fundamental politicile mo­netare. Acestea au devenit „neconvenționale”, în contextul în care regulile de politică monetară clasică erau depășite, iar stimulii politicilor fiscale nu erau de ajuns. Filozofia acestor politici monetare neconvenționale se bazează pe ideea de a mări masa monetară în circulație în vederea stimulării creșterii economice (o creștere a prețurilor moderată ar relansa economia).

Luând modelul Băncii Japoniei, care experimentase acest tip de strategie de politică monetară înainte de criză, Fed și BCE au adoptat așa-zisă politică monetară de tip „Quantitative easing”. Aceasta presupune o creștere a ofertei de masă monetară în condiții de dobânzi aproape de 0, prin achiziția de la bănci de titluri guvernamentale și ate tipuri de active financiare (astfel se extindea și gama de active financiare luate drept colateral pe lângă cele guvernamentale). Se acționează simultan pe trei canale de stimulare a creșterii eco­nomice. Canalul creditului, prin stimularea acordării de către bănci de credite cu dobânzi reduse având lichidități de la banca centrală. Canalul pieței de capital, prin stimularea achizițiilor de alte titluri financiare de către bănci (bonduri corporative sau alte titluri financiare de calitate). Aceste achiziții duc la creșterea prețului titlurilor pe piețele unde se tranzacționează, măresc capitalizarea bursieră a companiilor respective și capacitatea acestora de a face noi investiții. Canalul creditului guvernamental, care va stimula indirect emisiunea de titluri de stat pentru finanțarea unor deficite bugetare în creștere menite să stimuleze economia prin cheltuieli publice.

Tot mai multe voci, inclusiv a președintelui BCE Mario Draghi, converg către teoria propășită în 1969 pentru prima dată de către Milton Friedman: creșterea masei monetare prin intermediul banilor acordați direct populației și firmelor de către băncile centrale, supranumită și politica bănilor aruncați din elicopter (efectul bancnotelor aruncate de sus). Astfel, băncile centrale ar putea credita direct cu sume de bani conturile populației și fir­melor, acestea utilizându-i în consum, investiții sau economisire. Această idee a fost vehiculată în luna august a.c. și de către trei foști bancheri centrali Philipp Hildebrand, Stanley Fischer și Jean Boivin. În 2016, fostul președinte Fed, Ben Bernanke, afirma pe blogul său că în circumstanțe extreme, această strategie ar fi cea mai bună alternativă.

Băncile centrale care folosesc ca principale instrumente de politică monetară facilitățile de depozit și de credit pot avea și o altă alternativă „neconvențională”. Într-o economie, ratele de dobândă care contează cel mai mult sunt dobânda la credite și cea la depozite. Reducerea ratelor de dobândă la credite, inclusiv până la paliere negative, stimulează creditarea de către bănci a economiei, însă o reducerea mai agresivă a ratelor de dobândă, descurajează investițiile în active purtătoare de dobânzi, inclusiv în depozite bancare. Tot în august a.c. Eric Lonergan, manager al fondului macro M&G Prudential ridica întrebarea dacă nu cumva o alternativă în mâna băncilor centrale ar putea fi scăderea ratelor de dobândă la facilitățile de creditare pentru a determina băncile să acorde credite economiei la dobânzi mai mici, concomitent cu creșterea celor la facilitățile de depozit, pentru a stimula creș­terea dobânzilor depozitelor și, astfel, econo­misirea. Întrebarea care se pune este: până unde ar putea merge aceste scă­deri/majorări concomitente ale celor două rate de dobândă cheie ale băncilor centrale? Ar putea deveni egale sau chiar invers ca mărime?! Cât de „neconvenționale” pot deveni cele două mărimi? „Neconvenționalul” a devenit și mai evident în cazul băncii daneze Jyske Bank, care acordă deja credite ipotecare cu dobândă negativă. De asemenea, tot această bancă atrage depozite cu dobânzi negative, alături de gigantul elvețian UBS.

Eșecul unor astfel de politici ar putea rezida într-o creștere a inflației fără un efect al creșterii economice. Însă, dincolo de aceste pericole, băncile centrale rămân în continuare instituții cheie care pot regla bunul mers al creșterii economice.

Notă: Opiniile exprimate sunt opinii personale ale autorului şi nu implică instituţiile cu care acesta este asociat

Prof. univ. dr. Bogdan Căpraru, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iaşi